Dragi Prieteni,

„Timp de criză”, spuneam în ultima noastră „Scrisoare”… „Timp de convertire” am putea adăuga astăzi, căci Postul cel Mare este în toi şi ne permite să mergem la cauza tuturor nefericirilor noastre… Pentru a rectifica tirul.

Dacă n-am fi creştini amatori, lumea ar fi fost demult în flăcări (Lc 12,49). Acest popor mă onorează cu buzele, dar inima lui este foarte departe de Mine (Mt 15,18), religia lui faţă de Mine nu este decât porunci omeneşti, lecţii învăţate! (Is 29,13) Amatori…

„Facem” o mulţime de lucruri şi uităm să fim îndrăgostiţi. Ne aruncăm în multiplu din zori până-n seară şi nu avem această axă, această orientare care ar unifica totul. Acţiunea noastră este fără adresă, ea nu se adresează nimănui, existenţa noastră este fără vizavi, relaţiile noastre nu sunt decât funcţionale. Noi am pierdut Viaţa vieţii, adevăratele motive au dispărut… Atunci, din când în când, în acest caz în timpul Postului, Dumnezeu, ca un logodnic dezamăgit până la lacrimi de sânge (Lc 22,44) vine să-şi strige „spaima enormă” prin gura profeţilor lui: M-au abandonat, pe mine, izvorul de apă vie (Ier 2,19), Aţi zămislit fân, veţi naşte paie (Is 33,11). „Când Iubirea se dezgustă de zadarnicele noastre agitaţii…” ar fi un titlu bun pentru a rezuma toată istoria biblică a rătăcirilor noastre faţă de esenţial!

Iisus nu voia altceva să spună atunci când, cu ocazia primei sale predici, exclamă: Convertiţi-vă! (Mc 1,15). „Întoarcerea inimii” pentru a iubi şi a „face” numai aceasta prin toate este nodul întregii sale învăţături. Catastrofă: iubirea crucificată nu are parteneri şi moare, în vinerea sfântă, în cea din urmă dintre solitudini, abandonat de toţi… Ioan Botezătorul a îndurat aceeaşi soartă. Şi el a vrut să convertească la iubire (Mt 3,2); dar şi-au bătut joc de el si până la urmă i-au tăiat capul… Cvasi-totalitatea profeţilor, toţi apostolii au trecut pe acolo!

Omul preferă mica lui religie, pe gustul zilei, să-şi urmeze propria cale, să-şi caute interesul (Is 56,11). Dar, prin înseşi deturnările noastre, prin acumularea păcatelor noastre, şi chiar prin „conştiinţa împăcată”, nu încetează să străpungă, ca o sabie, acest mic cuvânt al lui Iisus care cristalizează mesajul milenar: Dacă nu vă veţi converti veţi pieri cu toţii… (Lc 13,13) Noi ducem o viaţă de morţi. Profeţii, desigur, încearcă să facă să explodeze universul putred al pretextelor şi scuzelor noastre, al uşurinţelor, conformismelor, falselor securităţi…Dar omul s-a instalat în propria sa mizerie, s-a obişnuit acolo, nici măcar nu-şi imaginează că poate avea alte lucruri acolo şi că viaţa nu este deloc aşa cum a redus-o el!

Este uimitor, nu-i aşa, pentru „creştini experimentaţi” ca noi, să trebuiască să revină mereu asupra a ceea ce consideram că este o problemă clasată! Ne credeam a fi credincioşi şi iată-ne strânşi cu uşa… Iată, acest mic test de adevăr: să ne interogăm viaţa şi să vedem care concepţie a fericirii o domină. Este fericirea singură reuşita pământească: frumuseţe, sănătate, reputaţie, bani, putere, reuşită…? Sau Iisus Christos este fericirea noastră, motivaţia ultimă a tuturor întreprinderilor noastre, inclusiv a aceleia de a vrea să intrăm în proiectul(lucrarea) lui Dumnezeu? Pot fi un catihet pãtimas, un militant călit, un religios(călugăr) sau preot… şi totusi să nu fiu convertit! Ceea ce punem în spatele carităţii sau a darului de sine nu poate fi decât îngrăşare a eului şi carieră a micului eu. Ne putem decora în mii de feluri, chiar sub aparenţele cele mai contrare!

Totul este chestiune de direcţie. Spre ce se întoarce în mod spontan inima mea? Încotro se îndreaptă, inconştient şi fără răgaz, preferinţa mea? A verifica în fiecare zi răspunsul meu la aceste întrebări, înseamnă a trăi în logica convertirii. Dar, fără îndoială, ele ne vor arăta, într-un mod neaşteptat, că noi trăiam până atunci în universul formulelor şi al ideilor generale, şi că presupusa noastră „credinţă” n-a intrat niciodată ca o secure în mentalitatea noastră (Lc 3,9). Experienţa spirituală este privilegiul specialiştilor, credem noi. Sub-proletari ai Iubirii, cu rigoarea funcţionară a bunelor noastre sentimente religioase, zona profundă a fiinţei noastre n-a fost niciodată atinsă. Iată de ce anume  ar trebui postul să ne vindece. Dar dacă aceasta este miza, dacă cuvântul „convertire” este rezumatul fulger al întregii Scripturi şi singurul program al unei vieţi creştine, ar fi bine să mai scrutăm puţin semnificaţia sa.

Pentru două persoane care se iubesc cu adevărat, intimitatea este centrul spre care totul converge şi sursa în care cea mai mică clipă a zilei lor îşi are originea. Este suficient să priveşti doi îndrăgostiţi: totul în ei este transformat (convertit). Când este vorba de Dumnezeu, această relaţie de intimitate se numeşte „rugăciune”. Dar atenţie: există tot atâta diferenţă între a bolborosi ca păgânii (Mt 6,5-8) şi a ne ruga câtă diferenţă există între flirt şi iubire! Pentru unii, mariajul nu este decât un flirt prelungit, aşa cum pentru alţii rugăciunea nu este decât o biată păcăleală: ea nu deschide spre nimic, decât spre sine însuşi, atât pentru unii cât şi pentru ceilalţi.

De aceea orice convertire se operează prin foc. Numai proximitatea Celui Sfânt arde în cel care-L descoperă, în taina unei rugăciuni contemplative, paiele aparenţelor (Ier 29,29); ea reduce la nimic prestigiile lumii, onorabilitatea socială, conştiinţa mulţumită… tot ceea ce era ţinta preferinţei noastre până atunci. Pentru a fi un sfânt, scrie Bernanos, care episcop nu şi-ar da inelul, mitra, cârja (episcopală), care cardinal nu şi-ar da purpura, care pontif nu şi-ar da roba albă, ofiţerii şi garda papală şi tot ceea ce este trecător…

Problema care se pune, pentru noi, este aceea de a intra în autenticitatea totală: puţin câte puţin, perseverând îndelung, cu regularitate, să ne lăsăm înconjuraţi de Dumnezeu, structuraţi, cuceriţi, locuiţi de El… Concret, aceasta se traduce prin voinţa de a găsi în fiecare zi un timp determinat numai pentru Dumnezeu. Şi aici există unul dintre cele mai revelatoare teste. Căci Dumnezeu are în stima noastră locul pe care-l are în timpul nostru (Evely). Avem timp pentru tot ceea ce stimăm. Dacă nu găsim timp pentru Dumnezeu este pentru că nu îl stimăm… Vom fi poate servitorii lui (inutili!), combatanţii lui (desigur pentru o bătălie dinainte pierdută!), dar nu îndrăgostiţii lui. Iubirea are o exigenţă: întâlnirea „faţă către faţă”, pe degeaba şi care nu serveşte la nimic… decât la a iubi şi a se lăsa iubit!

Elementul care va permite acestui timp să devină o întâlnire, este evident Evanghelia. Prin a ne naşte şi a renaşte neîncetat la acest Cuvânt, a-l medita în inima noastră, ca şi Maria (Lc 2,19,51), noi provocăm convertirea noastră prin osmoză… Persoana lui Iisus ne „decolorează” (influenţează), literalmente. Contemplându-L, El sfârşeşte prin a trece în noi. Trăsăturile lui, manierele lui, reacţiile lui, gândurile lui devin ale noastre printr-un fel de contagiune. Şi, într-o zi, contrar blasfemiei ironice a lui Nicodim, noi renaştem la o profunzime, la un cu totul alt plan de conştiinţă (In 3,1-21), în care toată pânza vieţii noastre, până la cel mai mic detaliu, va dobândi o densitate uimitoare, necunoscută până atunci (Col 2,6-7). A avea ochii în ochii Săi, gândirea frecventată de El, inima cucerită cu totul, invadată cu totul, fiind ca în afara noastră şi trecuţi în El, cu sufletul plin de sufletul Lui, plin de rugăciunea Lui, cu toată fiinţa captivată şi dăruită, scrie sfânta Elisabeta de Dijon (†1908). Regăsim în aceste cuvinte de foc lava Părinţilor noştri, până şi în vocabular, de la sfântul Macarie (sec IV) până la sfântul Grigorie Palamas (sec XIV).

Esenţial este ceea ce precede, tot restul vine pe deasupra (Mt 6,33) şi decurge de aici ca dintr-un izvor (In 15, 1-11). Am spune chiar: dacă acest punct de emergenţă nu există, atunci ne bălăcim în amatorism. Dar dacă, datorită acestei mize de fond, am acceptat să depăşim stadiul unei vagi religiozităţi, să-l cunoaştem pe Dumnezeu altfel decât din spate şi să intrăm în prodigioasa aventură a sfinţeniei, atunci rugăciunea noastră, cu condiţia să fie adevărată, ne va dezvălui sensul vieţii noastre (2 Co 3,16) şi al istoriei în care se situează ea. Căci Dumnezeu nu este numai un Dumnezeu ascuns (Ps 89,47), ci este şi Dumnezeul secret al istoriei omeneşti. Dar cum L-aş putea recunoaşte pe calea mea dacă privirea mea interioară n-a învăţat să-L cunoască în intimitate? Într-adevăr, ochiul este lampa corpului (Mt 6,22-23) şi percepţia lucrurilor este conformă preocupărilor mele obişnuite. Dacă acestea sunt departe de Dumnezeu, eu sunt un radio fără antenă: acesta nu percepe decât paraziţi… Dumnezeu este atunci mereu un intrus, un „corp” străin şi puţin deranjant! Să ne amintim de povestea Marelui Inchizitor din Fraţii Karamazov…

Dacă eu mă las sesizat astfel de El în interiorul rugăciunii mele, îl voi întâlni şi peste tot în afară, sub vălul aparenţelor şi chiar al banalităţii. O faţă de om va fi poate culmea strălucirii Lui, dar un eveniment, o situaţie, o neprevăzută sau o contrarietate vor fi tot atâtea misterioase Vizitări care punctează în realitate o Prezenţă care este continuă… Treaba noastră, spune Simone Weil, este numai aceea de a avea privirea întoarsă cu obstinaţie în direcţia punctului unde Dumnezeu se află. Aceasta înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu… a menţine privirea orientată spre el, a o readuce atunci când s-a îndepărtat, a o aplica din când în când cu toată intensitatea de care dispunem… Este ceva foarte dur pentru că partea mediocră din noi înşine se simte condamnată la moarte de această aplicare a privirii spre Dumnezeu.

Toate ingredientele revoluţiei noastre interioare sunt aici, nou ne revine să trecem la fapt! Fie ca acest Post să fie pentru fiecare o adevărată „întoarcere”.

Cu toată afecţiunea noastră, pe curând!


Părintele Alphonse şi Rachel

Gorze, martie 2009

Sursa: Lettre nr.57 de Bethanie www.centre-bethanie.org

Traducerea îmi aparţine, VJ.

Salt la inceputul paginii