Scrisoarea de la Bethanie(Gorze,France)
din aprilie 2007

Pr. Alphonse si Rachel Goettmann

Gorze (Franta), aprilie 2007

Dragi Prieteni,

Am intrat deja în anotimpul încântării…

Primăvara este în întregime iluminată  de Gloria Învierii lui Christos! Soarele strălucind mărturiseşte despre aceasta, cea mai mică  floricică ce răsare din pământ ne povesteşte despre aceasta, extraordinara trezire a întregii naturi care trece de a moarte la viaţă strigă pentru cel care vrea s-o audă iar păsările o cântă din tot gâtlejul lor… Dar ferice de cei care au ochi de văzut şi urechi de auzit ! spune Isus. Noi credem, de fapt, că aceasta se face de la sine, că totul ne este datorat: rămânem astfel orbi şi surzi în faşa miracolului permanent al Învierii lui Christos.

Poate că o mică parabolă ne va da o altă imagine despre acest mister uimitor. Aţi citit în ziar faptul divers. Un incendiu izbucneşte într-o noapte într-o casă. Imediat, în timp ce flăcările se extind, sunt văzuţi ieşind în fugă tatăl, mama şi copiii care asistă mâhniţi la spectacolul casei lor în flăcări. Deodată îşi dau seama că cel mai mic lipseşte, un băieţel de 5 ani, care, în momentul ieşirii, de frica fumului şi a flăcărilor, întorcându-se din drum, s-a căţărat la etaj. Nici o posibilitate de a se aventura cineva în ceea ce începe a fi un cuptor în flăcări. Şi iată că sus se deschide o fereastră: copilaşul strigă după ajutor. Tatăl îl vede şi îi strigă: „Sari!” Copilul nu vede decât fumul şi flăcările, dar aude vocea tatălui şi îi răspunde: „Tăticule, nu te văd de loc!” Iar tatăl insistă: „Eu te văd, e suficient, sari!” Şi copilul sare şi se regăseşte sănătos şi întreg în braţele tatălui său care l-a prins din zbor.

Această mică parabolă traduce exact ceea ce i s-a întâmplat omului şi istoriei în ziua Învierii:

- Prin îndepărtarea sa de Dumnezeu, omul a nenorocit lumea, totul este tragic în viaţa lui, deznădăjduitor adesea.

- În faţa situaţiei imposibile în care s-a aruncat pe sine însuşi, el nu încetează să se caţere la etajele orgoliului lui şi ale falselor lui securităţi.

- Dar, într-o zi, când „nimic nu mai merge” în artificialul lui paradis şi când, în mijlocul dramei lui, percepe o altă voce, cea a Tatălui care nu încetează să-l cheme, atunci, dintr-odată, el se găseşte în faţa unei alegeri care va decide cu privire la viaţa sau moartea lui definitive.

- Piatra mormântului îndepărtată, mormântul gol, este breşa pe care a deschis-o Învierea în consistenţa şi opacitatea istoriei noastre; prin intermediul acestei ferestre deschise, în timp ce nu vedem nimic, pot percepe, în profunzimea cotidianului meu, care se aseamănă atât de adesea unui mormânt deschis, vocea Tatălui care mă cheamă şi, dacă iau aminte la această voce, atunci şi numai atunci, începe calea mea spirituală: Shema Israel… Ascultă…

Dar atenţie: aici este paradoxul noutăţii absolute a Învierii: nu există cale în realitate. Nu există cale, nu există decât un abis, sari !

De la Înviere încoace fiecare clipă este acest abis deschis spre eternitate, fiecare clipă conţine această privire a Domnului asupra mea care îmi spune: „Eu te văd, aceasta este suficient, sari !”

Astfel, singura atitudine adevărată, clipă de clipă, dacă vreau să-mi salvez viaţa de focul infernal, este de a spune da evenimentului prezent oricum ar fi acesta, fericit sau oribil, de a adera, într-adevăr, cu încredere şi în abandonare totală, de a sări, într-un cuvânt. Acestei atitudini Dumnezeu îi răspunde întotdeauna deschizându-şi braţele, dar abisul este propria lui inimă…Trebuie ca piatra aparenţelor să fie rostogolită, clipă de clipă şi, prin acest mormânt deschis, să sărim în inima lui Dumnezeu de trei ori sfânt!

Viaţa lui Christos înviat este viaţa noastră, corpul lui glorios este corpul nostru, pentru că noi am murit împreună cu El şi am înviat împreună cu El. În noi, El a restaurat tinereţea veşnică, eternitatea este în inima prezentului şi infinitul în finitul lucrurilor care trec. Nouă ne revine să coborâm ca şi El!

Ucenicul lui Christos este o fiinţa literalmente consumată de Bucuria pascală, care este, de acum înainte,  farul existenţei lui, tonul just al vieţii lui. Mielul înviat iradiază toate lucrurile şi, cum a spus un profet, „chiar şi cratiţele scânteiază de această lumină stranie pentru ce care ştie să le privească…”

Această credinţă este viaţa noastră nouă; ea lărgeşte, face să izbucnească facultăţile noastre, ea schimbă închisoarea spaţiului şi a timpului în sărbătoare veşnică a întâlnirii, în Iubire care se dăruieşte şi care nu încetează să se metamorfozeze, pentru că ea recunoaşte în altul miracolul Prezenţei, aşa cum ucenicii din Emaus l-au recunoscut pe Cel Înviat în Străin…

Încântarea şi bucuria sunt cheia a toate… Esenţialul este să începem… Atunci, pentru când?

Cu toată afecţiunea noastră,
pe curând,

pr. Alphonse şi Rachel

Pentru listare economica apasati aici
Salt la inceputul paginii