Pãrintele Alphonse Goettmann

Numai Cristos este răspunsul la nostalgia noastră
(Omul nu poate trăi fără o călăuză)

Astăzi, mai mult ca oricând în trecut, în mijlocul unei lumi debusolate şi a unei societăţi de consum care nu caută decât să-l exploateze, omul este sfâşiat în interiorul lui de toate patimile, impulsurile, pofte şi dorinţe care se multiplică, iar în exterior de către toţi falşii profeţi, şarlatani şi guru care vor să-l transforme şi să-l călăuzească spre Lumină.

În acest context deosebit de viu al epocii noastre, Evanghelia timpului liturgic ce urmează Învierii revine de o manieră recurentă asupra temei „Bunului Păstor” sau a „oii pierdute”. Ca orăşeni,  aşa cum suntem cei mai mulţi dintre noi, nu mai înţelegem acest limbaj care se adresa unor oameni care trăiau din zori până-n seară în mijlocul turmelor lor… Noi abia dacă am văzut o oaie, de departe! Aceasta nu ne opreşte să vedem că, sub cuvinte simple pe care fiecare dintre noi le poate traduce cu uşurinţă, subiectul pe care Isus îl tratează este de o arzătoare actualitate, are mai multă greutate ca oricând şi capătă acum o noutate radicală. Ce vrea El să ne spună prin intermediul pildei „Păstorul oilor”?

Că omul nu poate trăi fără călăuză. Cum ar putea el să ştie sensul vieţii, încotro să meargă şi cu ce mijloace? Prin el însuşi este total incapabil! Apare astfel întrebarea crucială pentru fiecare om: în mâinile cui să mă încredinţez? Care om poate pretinde să aibă deplina înţelepciune pentru a-l putea conduce pe un altul undeva? Este un orb care-l conduce pe un alt orb! Tocmai la această întrebare fundamentală, chestiune de viaţă şi de moarte, răspunde Cristos astăzi. Nimeni altul decât Dumnezeu îl poate conduce pe om spre destinul său ultim şi împlinirea totală pentru care a fost el creat, adică îndumnezeirea, a deveni dumnezeu prin graţie(har)! Dar cum să devii dumnezeu dacă nu prin Dumnezeu? Vedem impostura demonică a tuturor intermediarilor de pe piaţa aşa-zis spirituală din zilele noastre!

Totuşi omul nu acordă cu uşurinţă încredere Celui Nevăzut, el vrea să-l vadă, să-l atingă, să-l experimenteze şi are dreptate. Dar iată că Dumnezeu în Cristos Isus pătrunde în carnea noastră şi în sângele nostru (nu cunoaştem cu adevărat decât ceea ce avem în sânge)  pentru a răspunde aşteptării noastre, pentru ca noi să-L cunoaştem aşa cum El însuşi ne cunoaşte, din cel mai intimul şi profundul din noi. Eu sunt Bunul Păstor, eu îmi cunosc oile  mele. Cât despre viaţa noastră, El a trăit-o: dacă vrem să ne cunoaştem itinerariul pe pământ, este de ajuns să citim Evanghelia, Cristos a venit să trăiască printre noi ceea ce fiecare dintre noi va trăi: El este Calea noastră, Adevărul nostru şi Viaţa noastră, şi nimeni nu merge la Dumnezeu decât prin El şi numai dacă El îl atrage.

Iar Biserica în toate perioadele Istoriei nu are alt scop decât acesta: să fie, în mijlocul oamenilor, Cristos, Bunul Păstor ce conduce umanitatea la realizarea ei ultimă. Biserica poate fi şi impostoare, şi ea nu s-a dat înapoi de la a-L ridiculiza şi a-L trăda pe Cristos, dar miracolul extraordinar este acela că Cristos n-a legat prezenţa Lui printre noi de sfinţenia slujitorilor: la botez El ne îmbracă cu Sine însuşi şi ne investeşte cu energiile lui divine, la confesiune(spovedanie, mărturisire) ne cuprinde în îmbrăţişarea lui ca pe Fiul Risipitor şi ca pe oaia pierdută, la fiecare Euharistie El îşi amestecă carnea şi sângele lui cu ale noastre şi noi suntem deja înviaţi împreună cu El. Fiecare sacrament este o iluminare a întregii noastre fiinţe şi noi ar trebui să trăim viaţa noastră zilnică în această atmosferă a Păstorului mereu prezent, care mă cunoaşte, mă iubeşte cu o iubire nebună şi mă conduce spre Fericirea desăvârşită.

Numai Cristos este răspunsul la nostalgia noastră. Numai El poate răspunde la grijile şi neliniştile noastre, nu există problemă care să nu-şi găsească rezolvarea în El. Unindu-ne cu Cristos, constant şi intens de-a lungul întregii zile, El ne călăuzeşte şi ne face să-I simţim prezenţa până şi în cele mai mărunte detalii. Gândirea noastră, cuvântul nostru, gesturile şi atitudinile noastre nu se ajustează vieţii decât cu şi în El. Această atitudine de a ne primi şi a primi astfel totul de la Isus, clipă de clipă, îi conferă timpului absurd şi plictisitor o profunzime oceanică. Suntem astfel purtaţi în mod spontan spre recunoştinţa şi binecuvântarea neîncetate, ceea ce face ca viaţa să fie un dans.

Text de meditat:
Isus-Cristos este întruparea Maestrului veşnic. El reuneşte în El, de o manieră absolut unică, toate trăsăturile care îl caracterizează pe adevăratul Maestru din toate timpurile şi din toate locurile. A venit momentul să restabilim legătura cu această mare Tradiţie a creştinismului primar, să redescoperim comoara îngropată a cunoaşterii iniţiatice şi a înţelepciunii experimentale.

În Isus-Cristos, Dumnezeu îl caută pe om, dar omul, vai, nu l-a înţeles întotdeauna astfel!

Este sigur că pentru adevăratul discipol, hotărât cu orice preţ să înainteze pe Cale şi să servească Viaţa, viaţa însăşi poate deveni Maestrul lui şi fiecare situaţie din cotidian poate fi un test! Astfel, chiar maniera lui de a fi în corpul lui şi de a se mişca, atitudinea lui în momentul prezent, toate suişurile şi coborâşurile existenţei lui, întâlnirile, neprevăzutele vieţii şi loviturile destinului, banalităţile ca şi lucrurile mari, nu există clipă, nici ocazie prin care să nu putem auzi vocea Maestrului interior sau să trăim înaintea privirii lui.
(Dialog pe Calea Iniţiatică – Alphonse Goettmann şi Graf Durckheim; carte tradusă şi în româneşte, publicată la Editura Herald, în 2007 (detalii aici))

Sursa: Scrisoarea de la Bethanie, Gorze, Franţa
din iunie, 2008, web: www.centre-bethanie.org

Precizare:
Intrucât am văzut că acest termen, iniţiatic,  stârneşte atâta nedumerire profit de ocazie si încerc să-l explic aici, aşa cum am înţeles din cărţile lui Graf Durckheim:

initiare – a deschide uşa spre mister, spre Misterul care bate şi aşteaptă la uşa inimii noastre;

Cale iniţiatică = o cale prin care omul încearcă să se deschidă pentru Dumnezeu, să favorizeze această intrare a divinului în noi.
Ştiind că mai întâi Dumnezeu îl caută pe om.
Iar datoria omului este aceea de a se lăsa găsit, de a se lăsa făcut.


Probabil că voi reveni, în viitor, cu o prezentare a viziunii şi a terapiei pe care o propune Karlfried Graf Durckheim pentru omul zilelor noastre, omul ca fiintã constientã de sine, suferind de a nu fi cel care este cu adevãrat.

Salt la inceputul paginii