Astfel, prin credinţa în Cuvântul lui Cristos, sprijinindu-ne pe toate Scripturile, de la Moise şi până la Profeţi, învăţăm alfabetul pentru a descifra evenimentele şi a descoperi un plan în ele. Un vechi apolog exprima aceasta într-o manieră populară: un om îi trimite pe cei doi servitori ai lui în oraş, separat. Atunci când cei doi se întâlnesc, ei atribuie evenimentul hazardului, căci fiecare dintre ei îşi urmează logica sa proprie. Dar stăpânul ştie că acest „hazard” se supune unei alte logici. Tot astfel este şi cu evenimentele lumii. Ele survin după ordinea lucrurilor naturale sau omeneşti, fără a exclude, cu toate acestea, o ordine superioară.

Transformarea modului de a vedea şi a atitudinii constă aşadar în unirea cu Stăpânul. Pentru a cunoaşte o ordine complet diferită, trebuie căutat adevărul lucrurilor nu doar în aparenţe, ci ca un mister de credinţă. Când cineva a primit această înţelepciune a credinţei, spune un Părinte, Dumnezeu îi vorbeşte prin toate creaturile; universul este pentru ea o scriere vie pe care degetul lui Dumnezeu o trasează neîncetat în faţa ochilor ei. Istoria tuturor momentelor care se scurg este o istorie sfântă. Tocmai aceasta este „ordinea superioară”. În ordinea inferioară, „hazardul”, aceasta nu este adevărat: Dumnezeu nu vrea suferinţa şi nefericirea omului! Evenimentele exterioare au coerenţa lor internă şi autonomă: Dumnezeu nu vrea ca copilul meu să fie strivit de un camion sau ca eu să fiu bolnav, şi nici genocidurile sau dispariţia stratului de ozon, catastrofele cosmice sau industriale… În acest context existenţial, omului îi revine să fie responsabil. Dar nu va putea să fie aceasta pe deplin decât iluminat fiind de voia lui Dumnezeu.

Cum să le legăm pe cele două: ordinea inferioară şi ordinea superioară, suprafaţa şi profunzimea, planul existenţial al omului cu responsabilitatea sa liberă în cotidian şi misterul voii divine? Există aici o alianţă? Toată Biblia spune „da” şi spune că este vorba chiar de o alianţă nupţială, în care cele două voinţe, umană şi divină, se îmbrăţişează într-un acord desăvârşit… Totul rezidă în această reciprocitate de iubire, altfel voia lui Dumnezeu n-ar fi decât o capcană pentru om, o asuprire de rob, angoasantă, o greutate atât de apăsătoare şi de culpabilizantă care n-ar tolera nici o eroare, nici o întârziere în programul ei prestabilit din veşnicie… Mulţi s-au plecat totuşi înaintea feţei sălbatice a acestui Dumnezeu pervers şi sadic, un Dumnezeu atotputernic, care vede tot, care ştie tot şi care supraveghează istoria omenească, cerându-ne să ne luăm locul nostru de figuranţi muţi, acolo unde el ne-a prevăzut din totdeauna!

Nimic din toate acestea în Biblie! Chiar şi textele în care avem impresia că Dumnezeu îşi dictează planurile şi voia lui de sus, nu pot fi înţelese decât în contextul unei alianţe, al unei dorinţe de comuniune şi de ofrandă reciproce, prin abnegaţia fiecăruia. Iar această iubire nebună a lui Dumnezeu, care va duce la cruce, nu poate exista decât între persoane libere. Acest mister este conţinutul profund al fiecărui eveniment. De la Întruparea lui Dumnezeu în Iisus Cristos, istoria este locuită, istoria universală şi mica mea istorie de om, clipa prezentă împreună cu ceea ce poartă ea. Cristos a coborât în interiorul a toate, el este Cel Veşnic intrat în timp şi chiar aici, în acest „aici şi acum”, îmi dă El întâlnire. De aceea, de acum înainte, calitatea vieţii mele, fericirea sau nefericirea ei depind în întregime de raportul meu cu clipa.

Profunzimea omului se aflã în puterea de acceptare a evenimentului, de ascultarea cea mai interioară a acestuia. Privirea credinţei asupra a ceea ce mi se întâmplă este o adevărată ecografie care mă situează în transparenţa evenimentului. Atunci, chiar dacă aparenţele pot fi tragice şi să mă oblige să-mi pun degetele mele în rănile Lui, ca sfântul Toma, credinţa mea mă va face să-L recunosc pe Cel care s-a îmbrăcat cu suferinţa umană şi care se găseşte în spatele vălului istoriei. Relaţia mea cu evenimentul nu va mai fi un „eu” în luptă cu ceea ce mi se întâmplă, ci un „Eu-Tu” al unei întâlniri misterioase în inima prezentului. Şi, în faţa incredibilului atunci, pot exclama ca şi sfântul Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

(Fragment tradus din volumul:
Alphonse Goettmann, La Joie, Visage de Dieu dans l’homme ;
în pregãtire la Editura Herald, sub titlul:
Alphonse Goettmann, Faţa lui Dumnezeu în om;
traducerea îmi aparţine, VJ)