Interviu cu un cãlugãr ortodox
In aceasta lume complicata in care traim, am intalnit zilele trecute un calugar
ortodox de 85 de ani, considerat a avea har conform terminologiei utilizata
de confratii sai.
L-am intrebat cum se produc vindecarile, ce se intampla cand cineva
vine la el.
”Eu, omul nu ma gandesc ca as avea ceva
de facut, eu ma deschid si las Sfantul Duh sa curga prin mine. Nu intreb niciodata
omul de ce a venit la mine,ce problema are, ii simt doar sufletul cat de greu
ii este, si apoi ma rog. Atat fac- ma rog impreuna cu el.Si ii spun ca este
o mare bucurie atunci cand doi se strang in numele Lui ca atunci si El este
cu noi. Pentru mine este o binecuvantare cand cineva imi deschide usa chiliei.
Eu nu privesc omul intrand la mine ci pe Dumnezeu in om patrunzand in chilie.
La sfarsit simt cum omul este mai usor, mai senin.Eu nu trebuie sa stiu ce greutate
purta el, Dumnezeu stie, imi pastrez doar sufletul deschis si ma rog din toata
inima mea. Deci totul este rugaciunea noastra catre Dumnezeu, uneori ii tin
mainile in ale mele, alteori le pun pe crestetul capului. Uneori simt ca este
nevoie sa mai vina, alteori stiu ca lucrarea s-a facut. Si miracolul pentru
mine nu il numesc vindecare, il numesc trezirea omului in Dumnezeu.”
L-am intrebat de ce intr-o multime agitata, tensionata, nervoasa imi
era mai greu sa ma rog si mi-a raspuns :
“Atat timp cat il privesti pe Dumnezeu ca
fiind in afara ta, o sa si gasesti motive tot in afara ta. Cauza nu sunt cei
din jur ci cum il privesti tu pe Dumnezeu. Daca ai credinta nestramutata ca
El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate sta intre tine si Dumnezeu. Ca
sa te rogi cobori in tine, inchizi ochii si in inima ta o sa gasesti linistea.
Acolo te asteapta Dumnezeu. Mintea este prima care fie se deschide si prin gandurile
tale ii lasa pe El sa se manifeste in tine, sau tot mintea este cea care te
impiedica. Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei tesatura.
Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile
tale isi gasesc singure drumul catre Cer.”
L-am intrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca sa ajunga sa ia
Lumina:
”Te lupti sa ajungi mai aproape de Dumnezeu
cand ai o teama in tine, o neliniste,o indoiala in ceea ce priveste relatia
ta cu Dumnezeu.Atunci intotdeauna gasesti ca mai ai ceva de facut, nu ai facut
destul, mai exista inca si acel ceva o sa iti aduca apropierea, si cauti si
cauti neincetat. Dar daca te opresti din zbucium, din framantare, din cautare,
iti dai voie sa il descoperi in tine. Poti trai o intreaga viata preocupat sa
il cauti in afara ta, dar nu cauti unde trebuie. Lupta exterioara este un semn
al luptei din sufletul acelor oameni,aspiratia lor, nazuinta lor, cautarea lor,
si acela e modul in care o reflecta.”
L-am intrebat cum dupa ore petrecute in picioare, intr-o pozitie in
care nu puteai nici sa te intorci, el nu dadea nici un semn de oboseala si nu
numai aceasta, in jurul lui oamenii erau foarte linistiti, calmi. Raspandea
o vibratie de pace in jur care linstea multimea.
“Oboseala vine din lupta fiintei cu viata.
Cand te opui vietii, judecand, criticand, maniindu-te, pierzi viata din tine
si obosesti, si este si normal pentru ca mergi contra curentului.Iubirea, este
curgerea vietii. Pacea, linistea, se obtin cand lasi viata sa curga prin tine
si nu mai opui rezistenta la ceva”.
Si m-a intrebat:”ai obosit vreodata in timp ce te bucurai, in timp ce
iubeai, in timp ce te rugai?Atunci te lasai purtata de curgerea vietii, nu opuneai
rezistenta.Atunci te deschideai prin inima.Obosesti cand cauti cu mintea, inima
nu te oboseste vreodata.Si mintea cauta neincetat, mereu gaseste altceva de
care sa se agate, dar in esenta mintea isi cauta linistea.
Deci lupta nu este intre noi si cei din jur, sau intamplarile din viata, ci
este intre noi si noi, acea lupta interioara este cea care epuizeaza.”
L-am intrebat cum poti sa iesi din aceasta zbatere, pendulare:
“Nu trebuie sa te zbati ca sa iesi, pentru
ca te afunzi si mai rau. Si vine o vreme cand intelegi ca nu e necesar sa te
zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca viata curge lin, nu este
o stradanie. Lupta are loc pana cand se coboara aceasta intelegere, aceasta
pace. Nu fugi dupa Dumnezeu, stai linistit si lasa-l sa se exprime prin tine”.
L-am intrebat cum a ajuns el la aceasta stare de pace, si mi-a
spus ca s-a rugat catre Dumnezeu sa il lumineze
ca sa poata darui la cei din jur, dintr-o credinta ferma ca cererea sa este
auzita si indeplinita, si apoi s-a lasat purtat de valurile vietii, s-a deschis
si i-au venit rugaciunile pe care le simtea cu sufletul.Nu s-a indoit nici un
moment si rugamintea sa la Dumnezeu era sa ii dea acest har de a darui atat
timp cat traieste pe acest pamant. Acesta considera ca fiind cea mai mare binecuvantare,
bogatia inimii.
I-am spus ca in opinia mea biserica s-a indepartat de creinciosi, a
pierdut legatura,si intr-un fel a interupt legatura intre Cer si Pamant, in
conditiile in care ei aveau puterea sa o consolideze.
“Biserica este o institutie alcatuita tot
din oameni. Si omul s-a indepartat de aproapele sau. Si aceasta din teama.Teama
de a nu se pierde invataturile, de a le pastra nealterate,din frica aceasta
si-au concentrat atentia doar pe invatatura si au uitat de ce este mai important-cei
carora li s-a adresat Hristos prin invataturile sale.Iisus nu a vorbit ascuns,
doar Apostolilor, el a iesit in lume. Dar si in Biserica sunt oameni si oameni.
Ce poti face tu ca om este sa studiezi Cuvantul Intemeietorului, sa il simti,
sa citesti si sa alegi acele rugaciuni pe care le simti cu Sufletul, pentru
ca daca doar le rostesti fara suflet, ele sunt doar sunete goale. Prin rugaciune
omul se inalta prin Cuvant care este fapta, prin gand si prin traire.Acestea
trei trebuie sa mearga impreuna ca sa te inalte. Nu e datoria noastra sa ii
judecam pe semenii nostri, asa scrie si in carti sa nu judecam, noi folosim
piatra de temelie, invatatura si ne gasim singuri calea prin care vorbim cu
Dumnezeu.”
Mi-a spus ca este foarte important sa ascult tacerea.
”Cauta tacerea, nu urmari sirul cuvintelor
mele,asculta-l pe Dumnezeu in tacerea mea.”
Si de cate ori se oprea din vorbit, stateam cu ochii inchisi si auzeam, simteam
sunetul unui falfait de aripi, si vedeam ca un glob imens de lumina deasupra
capului lui.
Aceasta fiinta se adresa cu un respect deosebit pentru toti cei din
jur, cu veneratie, l-am intrebat ce simte el cand vorbeste cu un om:
“Eu cand vorbesc cu un om, il privesc pe
Sfantul Duh in el.Sa fii lipsit de respect la adresa unui om este ca si cum
ai fi lipsit de respect in fata tronului lui Dumnezeu.Nu e suficient sa il vezi
pe Dumnezeu intr-un inger sau in Fiul Sau, uita-te in jur si descopera-l aici.
Rosteste fiecare cuvant cu respect, rar, nu te grabi sa vorbesti.Cuvintele sunt
alcatuite din Duhul Sfant, si cand vorbesti cu un om, vorbeste rar si cu respect,
stiind ca in acel moment Duhul Sfat se manifesta prin tine in lume.Lasa ca fiecare
cuvant sa vina din sufletul tau, simte-l inainte sa il rostesti, doar asa el
va atinge sufletul celui caruia i te adresezi. Ceea ce spui tu daca este lipsit
de lumina sufletului tau va trece intr-un cotlon al mintii, si mintea va uita,
daca ceea ce rostesti vine din suflet, acel om va pastra in sufletul lui nu
ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.”
a plecare doream din suflet sa ii daruiesc ceva, nu stiam ce, ma framantam,
si mi-a raspuns la intrebarea mea nespusa spunandu-mi sa fac asupra lui semnul
crucii si sa il binecuvantez. Ma gandeam cum pot eu omul sa fac acest gest asupra
lui aflat parca in aceasta lume dar neapartinand ei si mi-a explicat:”cand
faci ceva cu toata inima lasi puterea celesta a Sfantului Duh sa coboare prin
tine, omul nu binecuvanteaza cu puterea omului ci cu cea a Duhului, si in fata
Sa toti suntem egali.”
Imi pare rãu cã nu a fost mentionatã sursa. Asa l-am primit si eu prin email.