Karlfried Graf Durckheim
RELIGIOZITATE ŞI ÎNŢELEPCIUNE EXISTENŢIALĂ
conferintã sustinutã în 8.07.1973

4 februarie 2011 aici
5 februarie 2011 aici
6 februarie 2011 aici

Cel care crede că introducerea practicii meditaţiei, aşa cum o înţeleg eu, nu este nimic altceva decât a învăţa cum să ne aşezăm şi să respirăm corect se înşală. O asemenea practică de meditaţie ar fi o chestiune pur tehnică, adăugată vieţii obişnuite pentru a produce încă puţin în plus, păstrând în acelaşi timp sănătatea în pofida eforturilor. Eroarea ar fi atunci de a clasa acest exerciţiu în evantaiul de mijloace pe care civilizaţia noastră a ştiut să şi le dea pentru a-i permite omului să rămână indiferent la actele sale ratate. Atunci Totul devine întreprinderea diavolului. Cu siguranţă nu la aceasta trebuie să servească meditaţia.

Introducerea în practică vrea să spună: recunoaşterea adevăratului scop a toate acestea. Este vorba de a ne exersa fără răgaz în recunoaşterea atitudinii fundamentale; este vorba de adevăratul sens în numele căruia noi practicăm acest fel de meditaţie.

Mă veţi întreba, pe bună dreptate, dacă aceasta are legătură cu Orientul. Aţi auzit spunându-se, şi mulţi dintre dumneavoastră o ştiţi, că toate acestea au o relaţie cu budismul Zen. Trebuie deci să ne repunem neîncetat întrebarea de a şti pentru ce practicăm noi ceva care are de-a face evident cu Orientul, şi pentru ce Orientul reprezintă un interes pentru noi.

Cred că trebuie să plecăm de la faptul că tradiţiile orientale au privilegiat şi încurajat dintotdeauna un aspect al vieţii omeneşti care se vede depreciat în civilizaţia noastră occidentală în favoarea altor aspecte. Omul are în mod incontestabil două misiuni: în primul rând, aceea de a recunoaşte lumea, de a organiza, de a o gestiona prin operele lui, şi, în al doilea rând, de a se maturiza în interior, în aşteptarea unei mărturii spirituale a divinului. Fără îndoială, cultura noastră occidentală este o cultură a operei. Opera obiectiv realizată prevalează, şi eforturile noastre îi sunt subordonate ei.

Noi am devenit o societate de performanţă, de randament, şi această tendinţă continuă.

Orientul a pus înainte, prin tradiţia lui, problematica unei maturizări interioare. Eu am v-am povestit deja că într-o zi un prieten japonez, la întrebarea mea despre marile realizări ale culturii sale, mi-a răspuns nu printr-o anumită operă, ci prin această frază: „Sunt Bătrânii noştri care au atins înţelepciunea”. Credeţi că noi am putea să spunem aceasta despre noi? Cu siguranţă, nu.

Cuvântul maturitate nu joacă din nefericire nici un rol în domeniile educaţiei şi al învăţământului, îl întâlnim rareori. Eşecul nostru prin raport cu această misiune de maturizare a devenit atât de evident încât omul este copleşit de el, întrucât o dimensiune a fiinţei sale a fost neglijată în mod decisiv. El îşi dă seama că s-a ratat pe sine şi se întoarce acum spre ceea ce Orientul îi poate aduce.

Dacă vorbesc despre Orient, eu înţeleg prin aceasta marea tradiţie a înţelepciunii orientale, şi nu japonezul contemporan. Dacă mergeţi astăzi la Tokyo, veţi găsi acolo o situaţie şi mai deteriorată decât la noi. Aş putea, tot aşa, să vă întreb unde să-l găsesc pe Platon în Atena contemporană. Cu toate acestea, Platon rămâne o figură determinantă în dezvoltarea spiritului, independent de ceea ce pot fi grecii astăzi. La fel este şi în cazul înţelepciunii orientale.

Înţelepciunea orientală este exact o înţelepciune şi nu o religie. Greşim dacă considerăm Zenul ca pe o ramură a budismului, şi budismul şi hinduismul ca religii în sensul pe care noi îl dăm acestui cuvânt, adică bazate pe credinţă. Conduita religioasă orientală este o înţelepciune de viaţă, un fel de ştiinţă a experienţelor interioare, şi a unei misiuni izvorâte din interioritatea spirituală. Înţelepciunea orientală este o ştiinţă a fenomenelor centrale ale omului, care, prin ele însele,nu sunt deloc privilegiul Orientului.

Noi întâlnim într-un fel propria noastră umbră în întâlnirea cu Orientul. Noi ne întâlnim pe noi înşine sub unghiul esenţei umane, care a fost neglijată prin multa privilegiere a altora. Cuvântul umbră evoca ceva întunecat, întrucât ameninţă suprafaţa noastră meticulos lustruită. Umbra noastră ne nelinişteşte, pentru că ea constituia partea non-admisă a fiinţei noastre. Ea este lumina, pentru că ea reflectă forma a ceea ce barează calea razelor. Umbra este o parte o totalităţii care ne este atribuită, dar, datorită proeminenţei unei sau altei părţi a fiinţei noastre, ea nu ajunge să se manifeste. De aceea am afirmat recent, spre marea spaimă a unora: umbra originară a omului acestei lumi, chiar şi a celui mai bun dintre ei, este Christos.

Avem aici o răsturnare paradoxală: divinul pe care îl negam în noi deranjează suprafaţa netedă şi lustruită, tocmai când credeam că facem cât mai bine. Dar, în măsura în care credem că facem bine ne îndepărtăm deja de viaţă, de Marea Viaţă.

Orientul se străduieşte dintotdeauna să facă dreptate acestei alte dimensiuni interioare, şi să ne facă să recunoaştem că realitatea, aşa cum o înţelegem, prin raţiunea şi simţurile noastre, constituie, bineînţeles, realitatea noastră cotidiană, dar că ea nu este cu siguranţă singura şi unica pe baza căreia trebuie să trăim. Zenul vorbeşte despre natura lui Budha ca despre acest real din adâncul nostru, mai mult sau mai puţin ascuns şi negat de această altă realitate pe care o percepem prin raţiune, şi pe care ne străduim  să o organizăm şi să o stăpânim. Natura budhică nu este un privilegiu al orientului. Ea desemnează ceea ce indienii numesc Atman, creştinii Christosul interior, sau mai simplu Fiinţa. Am împrumutat această denumire de la Magistrul Eckhart: Fiinţa ca locul şi modul de prezenţă a divinului în noi, dornică să se facă auzită, să ajungă până la noi şi să fie revelată lumii prin noi.

Meditaţia ca exerciţiu desemnează o atitudine care ne face permeabili pentru această altă dimensiune. Nu practicăm nimic oriental. Dacă vă întrebaţi: „Ce avem noi a face cu Zenul?”, eu vă răspund: „Zenul este dintre diferitele tendinţe budhiste cea care vizează cel mai direct, fără multă teorie sau filozofie, experienţa; el este ancorat în acest Cu totul Altul ce dormitează în noi, gata să se deştepte.” Când vorbim despre Zen, sau despre Yoga, aceste cuvinte desemnează ceva care nu este exclusiv oriental. Yoga vrea să spună: „plasare sub jugul absolutului”.

Şi acolo nu este vorba de un privilegiu al Orientului. Pentru părintele Frei, rugăciunea inimii este un fel de Yoga creştină. În acelaşi fel, Zenul creştin constituie un mijloc pentru noi, creştinii, la fel ca şi pentru budhişti, de a ne întâlni în interiorul nostru cel mai profund. Una din metodele pe care Zenul le-a dezvoltat este poziţia aşezată, a fi aşezat în linişte, întâlnirea cu sine în linişte.

O legendă povesteşte că Magistrul Eckhart a fost întrebat: „Ce ai făcut tu, Frate, pentru a deveni un sfânt?” şi magistrul a răspuns: „Am stat aşezat liniştit, gândul meu s-a înălţat şi eu m-am întors spre Dumnezeu.”

Un al treilea lucru pe care vrem să-l practicăm prin Zen este exerciţiul ce constă în a ne vida prin meditaţie:vidul. Această aspiraţie la vid a provocat în ultimul timp multe critici în cercurile creştine, şi s-au ridicat adversari şi au vărsat multă cerneală contra introducerii la noi a unei practici din Orient.

Meditaţia creştină este o meditaţie de subiect(obiectivă), care ţinteşte o imagine sau un cuvânt pentru a pătrunde din ce în ce mai adânc în multiplicitatea creaţiei divine. Ea nu neagă multitudinea şi măreţia a ceea ce ne înconjoară. Demersul care vizează să transcendă această lume, să nu aibă nici o parte cu obiecte şi cu imagini, va fi numită orientală.

Prietenii mei, înseamnă a conclude un pic prea repede. „Tu nu-ţi vei face nici o imagine despre mine, nicio reprezentare, mă vei adora în spirit şi în adevăr!” Magistrul Eckhart spune: „Dumnezeu nu este ceea ce se spune despre el. Ceea ce nu se spune despre el se apropie mai mult de esenţa lui Dumnezeu.” Această poruncă creştină presupune şi ca noi să ne eliberăm de tot ceea ce leagă durabil şi solid spiritul nostru, pentru a atinge plenitudinea.

Numai când Eul tace sufletul îndrăzneşte să vorbească. Numai atunci multitudinea dispare şi plenitudinea poate înflori în noi. Numai când ajungem în sfârşit să închidem ochiul, devenit miop de prea multă fixare a obiectelor, numai atunci ochiul interior poate să se deschidă şi să vadă bine alte lucruri. Puteţi să meditaţi ani de zile întregi asupra unui obiect, să priviţi imaginea lui Christos fără ca nimic să vă emoţioneze. Sau puteţi merge spre vid într-un anume fel, să uitaţi imaginile, pentru a găsi raţiunea profundă în voi înşivă. Şi, ieşind din meditaţie, deschizând ochii, iată-vă un alt om, care vede altfel şi altceva. S-a deschis ochiul interior care ne permite să vedem interiorul lucrurilor.

Dacă vrem să privim, să percepem şi să luăm în serios lumea, noi creştinii, ne revine să întâlnim lumea în Christos, în Verbul care a creat toate lucrurile şi fără de care nimic nu a devenit. Pentru a percepe Verbul în lucruri, urechea interioară trebuie să se deschidă. Numai cei care au urechi pentru a auzi vor percepe Verbul în lucruri. Este vorba aşadar de a deschide ochiul interior şi urechea interioară, şi pentru a face aceasta trebuie să ajungem să facem vidul. Traversarea acestui vid, în maniera în care ne învaţă Orientul, este o trecere pentru noi.

Iată, poate, diferenţa, căci pentru omul oriental nu este vorba de o trecere, ci de o sosire, acolo unde nu există nimic, unde picătura se dizolvă în mare, unde omul poate în sfârşit să acosteze în port. Pentru noi, occidentali şi creştini, iată diferenţa. Pentru noi, este vorba, când am găsit contactul cu Cel cu totul Altul în adâncul nostru, şi ajungem acolo doar făcând vidul, eliberându-ne de tot, pentru noi, este vorba atunci de a cunoaşte ultima raţiune a lucrurilor. Apoi noi trebuie să redescoperim această ultimă raţiune în lume, în lucruri, făcând astfel dreptate Creaţiei, căci noi vom fi atunci capabili să distingem această esenţă, să o punem în evidenţă, să o modelăm şi să o iubim.

Experienţa originară este aceeaşi în toate religiile. Maniera în care omul se serveşte de ea pentru a se forma şi pentru a descoperi sensul vieţii este diferită. Dar noi, creştini occidentali, ratăm adevăratul sens, dacă rămânem agăţaţi la suprafaţa unei realităţi obiective privându-ne astfel de pătrunderea fondului lucrurilor.

Meditaţia aşa cum o înţelegem noi este încercarea de a ajunge la o stare care ne pune treptat în contact cu Fiinţa noastră  şi raţiunea noastră, cele mai interioare; nu pentru a dispărea acolo, ci pentru a observa din acest punct de vedere interior creaţia în adevărul ei esenţial, adică ca sursă de fericire, ca vocaţie de realizat şi ca realitatea unei posibile fuziuni şi a unei ştiinţe de a iubi (savoir-aimer). Aceasta înţelegem noi prin meditaţie.

Învăţarea unei atitudini de viaţă meditative implică o corecţie a conceptului uzual de realitate, cât şi exerciţiul unei tehnici propriu zise. Noi suntem obişnuiţi să luăm drept real ceea ce percepem cu ajutorul celor cinci simţuri, ceea ce putem sesiza şi pe ce putem pune mâna. Noi toţi suntem, mai mult sau mai puţin, afectaţi de acest concept cartezian de realitate: este realitate ceea ce se aranjează perfect într-un sistem de concepte prestabilite. Ceea ce scapă înţelegerii raţionale nu este realitate, ci sentiment, credinţă, fantezie, speculaţie sau mai rău: subiectivitate! Noi toţi suntem, trebuie s-o reamintim neîncetat, determinaţi de spiritul ştiinţific, de empirismul care îndepărtează experienţa umană în favoarea eprubetelor şi a plăcilor fotografice. Natural, noi ne înclinăm cu respect în faţa succeselor obţinute de ştiinţele naturale, datorită capacităţilor lor raţionale de a înţelege realităţi şi de a observa fapte. Într-adevăr, nimeni nu-şi va permite să pună la îndoială realizările pe care le datorăm spiritului raţional al omului.

Când luăm în considerare omul în totalitatea sa, şi când ne dăm seama că partea din el care domneşte ca subiect este depreciată şi acuzată că este o sursă de eroare, atunci trebuie să ne revoltăm. Astăzi, acest moment a sosit.

Noi suntem victimele acestei concepţii despre realitate care ne-a adus să nu luăm în serios calitatea noastră de om. Din profunzimile Fiinţei noastre reduse la umbra sa noi ne răzvrătim acum. Pentru acest motiv noi căutăm astăzi mijloace şi căi care vor putea să ne conducă din nou spre această altă dimensiune, care ia în seamă propria noastră totalitate şi profunzime.

Postare 04.02.2011

Lumea suferă astăzi în realitate de două rele(suferinţe). Pe de o parte, suferim din cauza acestei lumi şi a incapacităţii noastre de a funcţiona în această lume. Omul suferă de maladii şi are nevoie de un medic. Sau suferă de anxietate, de culpabilitate, de izolare şi se va îndrepta spre un psiholog pentru că nu mai poate înfrunta lumea aşa cum este ea. El face atunci apel la un mod de vindecare care va fi desigur un început, şi îi revine medicului, terapeutului, să-l restabilească pe om de aşa manieră încât acesta să poată să-şi îndeplinească din nou îndatoririle, să-şi dezvolte capacităţile, să trăiască bucuriile din această lume. Aceasta se numeşte pragmatism terapeutic.

Dar, pe de altă parte, omul ia astăzi tot mai mult cunoştinţă de o altă suferinţă: el îşi dă seama că el nu mai este în armonie cu realitatea ultimă şi esenţială a Fiinţei sale. Aş spune simplu că el este separat de Dumnezeu, dacă mai ştie să rostească acest cuvânt. El este separat de Cel cu Totul Altul, de o putere care îl înglobează şi îl conţine, şi căreia îi aparţine totuşi. Propria lui profunzime este astupată. Cuvântul profunzime face întotdeauna referire la esenţă. Pe cât de superficială este trăirea, pe atât de mică este partea omului care este atinsă de aceasta (esenţă). Este posibil atunci să i se întâmple să trăiască pe neaşteptate ceva, într-unul din momentele acelea extraordinare în care el va simţi deodată ceva radical diferit. El nu prea ştie despre ce este vorba, dar ghiceşte că spre aceasta tinde adevărata lui dorinţă. Pentru ce? Pentru că aceasta mai profundă dintre profunzimi, care mai înainte realimenta şi purta vieţile noastre în mod natural, este astăzi atât de astupată şi dosită încât nu se face auzită decât răzvrătindu-se, ceea ce provoacă în om această experienţă particulară, în care recunoaşte în mod spontan o nevoie esenţială, cu condiţia să mai ştie să simtă ceva. Despre această nevoie esenţială se cuvine să ne preocupăm, şi cine poate, aici, să ne vină în ajutor?

Nu un terapeut de orientare pragmatică ne trebuie, ci un Maestru, despre care am vorbit deja. Dacă cineva se apropie cu timiditate: „Ascultă-mă, am simţit ceva straniu…”, nu vă daţi înapoi, nu faceţi eroarea de a răspunde: „Tu suferi de o inflaţie a inconştientului”. Este, din nefericire, de multe ori, răspunsul psihologilor, care ignoră această altă dimensiune din ei înşişi. Ascultaţi cu atenţie, deschideţi-vă complet, şi se poate întâmpla ca un răspuns să vină de la voi, fără ca voi să ştiţi exact de unde, şi care să fie exact răspunsul de care celălalt avea nevoie pentru a-l încuraja şi a-l susţine. Cel care v-a insuflat răspunsul este tocmai Maestrul vostru interior: el există în fiecare din noi. Cine este acest Maestru interior?

Este esenţa adevăratei vieţi în limbajul inimii omeneşti.

Acest limbaj este viu în fiecare dintre noi şi, când este solicitat cu adevărat, el ştie să răspundă. Se poate atunci ca noi să înţelegem subit că există o altă realitate, care ne este ascunsă, de raţiune pe de o parte, şi de aşa-zisa credinţă pe de altă parte, de o religie ajunsă formală, care prin interpretarea ei rigidă a acestui fel de experienţe, împiedică tocmai faptul ca aceste experienţe să fie trăite. În credinţa vie, trăirea (experienţa n.t.) a ocupat întotdeauna locul central. Sunt numeroşi, astăzi, cei care se cred religioşi, inclusiv preoţi, care nu mai ştiu să se roage pentru că au pierdut contactul cu această realitate trăită.

Meditaţia este indicată atunci când un om, fie şi numai prin nostalgia după ceva cu totul Altfel, simte crescând în el o forţă interioară. În acest gen de nostalgie, simpla căutare este deja o muncă. Obiectul căutării devine însuşi motorul căutării şi, în meditaţie, putem percepe aceste lucruri, dacă plecăm urechea.

Dar o experienţă trăită nu face deja dintr-un om, un experimentat, şi o iluminare nu face un iluminat din cel care a trăit-o. nici chiar sute de iluminări nu fac din cineva un iluminat. Cu toate acestea, iluminarea îl predispune pe om la o înţelegere nouă a realităţii, şi ea poate declanşa munca de metamorfoză a lui. Iluminarea trebuie să fie urmată de o muncă de metamorfoză; aceasta este meditaţia.

Meditaţia este un exerciţiu în care încercăm, plecând de la o presupunere, de la o căutare, sau de la o senzaţie, să ne transformăm pentru a evita ca firul de aur, care  ne reuneşte cu această altă dimensiune, să nu se rupă, şi de a rămâne astfel în contact cu această altă dimensiune.

Care este această altă dimensiune? Toţi cunoaşteţi, desigur, expresia dublei origini a omului: originea divină şi originea terestră. Noi toţi suntem convinşi de originea noastră terestră, noi descindem din părinţii noştri. Originea divină, cu toate acestea, ar fi o problemă de credinţă. Eu cred că astăzi noi trebuie să ne convingem de contrariul. Originea divină este cea care conţine realitatea noastră esenţială, adevărata noastră patrie, şi originea terestră nu se referă la părinţii noştri. Şi ei vin din Dumnezeu, ca fiecare arbore şi fiecare floare.

Originea terestră înseamnă altceva. Este păcatul originar care se repetă în fiecare din noi prin formarea Eului, Eu care va mânca mai devreme sau mai târziu din pomul cunoaşterii, şi va crede atunci că ştie să deosebească binele de rău. În aceeaşi clipă, el pierde paradisul, în care totul este dat, întreţesut în Tot, în care totul se face şi se desface în continuu.

Eul este păcătos. El este din această lume, în faţa căreia lumea divină constituie Cel cu Totul Altul. Este destinul omului să se pună în afara Totului, şi acesta este păcatul lui.

Moartea, se spune, răsplăteşte păcatul, ceea ce nu vrea să spună: tu ai păcătuit, deci mori, ci când un om devine străin ciclului etern al morţii şi al renaşterii şi spune: „Eu nu, eu vreau să rămân!” Atunci atrofierea vitală este îngrozitoare.

Oroarea morţii este răsplata celui care se exclude din legea Marii Vieţi. Acesta este destinul omului, dar lui îi revine să transforme acest destin al păcatului originar într-o şansă originară. Mi-ar plăcea să mă exprim astfel: lăudat să fii, Eul meu păcătos, căci, fără Tine, ce aş şti eu despre Cel cu Totul Altul şi unde, dacă nu în lumea ta renegată, aş putea eu să-l arăt pe Cel cu Totul Altul?

Aşa este condiţia umană. Astăzi, ne trezim şi realizăm că în noi o cu totul altă realitate este patria noastră, şi că dacă uităm aceasta, suferim de o viaţă condamnată la exil. Dar acest exil trebuie să se transforme într-o ţară în care să îl cunoaştem pe Cel cu Totul Altul şi să-l arătăm(exprimăm), şi în care să ne străduim neîncetat şi prin toate mijloacele să punem în evidenţă pe Cel cu Totul Altul, în care să creăm forme susceptibile să-l reveleze, în care să iubim cu acea iubire care îl exprimă pe Cel cu Totul Altul.

Acest Altul este esenţa şi realitatea care umplu experienţele noastre profunde. Realitatea faptelor serveşte de cadru vieţii omeneşti obişnuite. Noi mărturisim (în sensul de exprimăm, arătăm n.t.) acolo de o manieră umană despre această Altă dimensiune, dar realitatea noastră observabilă nu îl înlocuieşte ce Celălalt.

Aceasta constituie o nouă diferenţă faţă de Orient. În timp ce o mare parte din teoriile orientale neglijează această realitate a faptelor care nu este decât vălul lui Maya care acoperă totul, şi îl incită deci pe om să fugă de această realitate voalată, noi, de partea noastră, respectăm creaţia ca şi creaţie a lui Dumnezeu, contrar unor indieni care o consideră ca păcatul lui Dumnezeu, pentru că aduce prejudiciu lui UNUL-TOTUL. Divinul se revelează în creaţie şi noi avem drept vocaţie să o desăvârşim, să o luăm în serios şi să o recunoaştem ca atare, ca revelaţia divinului în această lume. De aici decurge o Cu Totul Altă condiţie a vieţii, şi meditaţia poate fi mijlocul unei reorientări constante spre această vocaţie, pentru că ea furnizează mijloacele unei ascultări interioare, şi forţa de care avem nevoie pentru a provoca schimbările în noi.

Este cu totul regretabil să vezi cum oamenii se deturnează de la religie pentru că ideea primită a unui dumnezeu care recompensează binele şi pedepseşte răul nu mai are curs într-o lume care a cunoscut lagărele de concentrare şi atâtea alte orori. S-ar putea atunci ca aceşti oameni, atunci când Cel cu Totul Altul îi atinge în treacăt, să se îndepărteze de El, pentru că aceasta le readuce în minte amintiri legate de Biserică, pe care ei o resping.

Dragii mei prieteni, nu trebuie să ne lăsăm influenţaţi de apriori-le noastre contra Bisericii şi a religiei, ci trebuie să acceptăm ceea ce irumpe din trăirea noastră interioară şi care ne asaltează, căci acolo se deschide o dimensiune care este dincolo de bine şi rău aşa cum le concepe omul; şi, plecând de la această dimensiune, omul este cel care dictează noţiunile de just şi de injust faţă de Dumnezeu.

Postare 5 februarie 2011

Fiecare dintre noi a cunoscut momente în care a fost atins de o calitate foarte particulară, în care această altă dimensiune a intervenit în viziunea noastră obişnuită despre lume, această calitate pe care o numim numinoasă şi care se referă la sacru.

Este important să percepem această calitate atunci când o întâlnim. Eu regăsesc în natură o stare care îmi este interioară, care mă redă pe mine mie însumi, smulgându-mă dintr-o condiţie în care mă pierdusem în mod evident în prea multă superficialitate. Iubirea, erotismul pot să mă înalţe imens, până la a mă transcende spre o universalitate unde voi cunoaşte o formă de iubire care îmi va permite să abandonez complet Eul meu şi să mă regăsesc în ceva Cu Totul Mare.

Şi în artă, adevărata operă de artă face să transpară Cu Totul Altceva.

În această stare, ca şi atinsă de graţie, ceea ce eu numesc senzaţiile Fiinţei, zace posibilitatea de a cunoaşte o dimensiune care transcende antagonismele, şi aspiraţia după a asemenea dimensiune este simţită ca o profundă nostalgie interioară, ca o secretă şi urgentă misiune interioară.

Mai mult încă decât aceste stări discrete, abia perceptibile şi imprecise de sensibilizare la Fiinţă, această altă dimensiune se profilează clar în ceea ce am putea numi Marile Experienţe ale Fiinţei, despre care vorbesc ei frecvent. Experienţa unei plenitudini de viaţă tocmai acolo unde, după modul de a vedea mundan (al lumii, n.t.), viaţa se stinge. Bolnavul află că urmează să moară, şi Eul se revoltă, este cuprins de angoasă. Dar, dacă el este capabil să dea drumul fie şi numai pentru o clipă acestui Eu, care nu poate şi nu vrea să accepte moartea, el poate experimenta în sine o vitalitate foarte diferită de ceea ce omul a convenit să numească moartea.

Omul suferă şi din cauza absurdului, înlănţuit într-o situaţie care îl duce la disperare. El nu mai poate continua să trăiască aşa, dar, dacă el este capabil să accepte o singură dată inacceptabilul, el poate înţelege dintr-o clipă în alta că, în spatele acestei situaţii aparent lipsite de sens, se dezvăluie un alt sens, care nu are nici o legătură cu sensul şi non-sensul acestei lumi.

Un al treilea exemplu: cutare om are nevoie de dialog pentru a trăi, de prezenţa altora, are nevoie să aparţină unei comunităţi, şi iată că el este respins de către comunitate, şi că fiinţa umană cea mai apropiată lui, fără de care el nu poate trăi, moare. Acest om se află abandonat lui însuşi, sortit căderii în ruine. Dacă graţia îi ajută să accepte această situaţie o singură clipă, el va descoperi că este adăpostit într-un Tot mul mai mare, şi el va cunoaşte un sentiment de imensă securitate în pofida abandonării de către lumea întreagă.

Iată trei mari experienţe care dovedesc existenţa unei alte realităţi, insesizabilă de către raţiune, care priveşte într-adevăr pe omul în calitate de subiect, dar pe care ar fi eronat să o calificăm drept numai subiectivă, adică nu în întregime reală, aşa cum o înţeleg ştiinţele naturale. Ce altă dovadă mai bună a acestei realităţi autentice poate fi decât aceea de a vedea dispărând angoasa morţii la o fiinţă atinsă de graţia unei situaţii, aceea de a vedea dispărând disperarea la cel care dispera din cauza absurdului, aceea de a vedea instalându-se o liniştitoare stare de bine la cel care murea în solitudine?

Nu este vorba acolo de o autentică realitate care se trezeşte în noi? Această altă realitate, care nu se explică, nu poate fi agăţată ca o lustră în plafonul casei noastre mundane, ci ea trebuie să-i servească de fundaţie, deşi adesea umbra acestei alte mari misiuni pe care o urmărim pe pământ o ascunde: misiunea care este a noastră pe pământ de a stăpâni (gestiona) viaţa noastră prin multă raţiune şi voinţă, de a o modela şi de a o construi.

O iniţiere în atitudinea fundamentală a meditaţiei, o meditaţie care nu se reduce numai la acea jumătate de oră în care rămânem acolo aşezaţi, implică faptul de a fi „pe ascultare” a acestei voci care spune: „Ascultă-mă, nu vezi că există şi altceva, ascultă-mă! Nu-ţi  dai seama că fericirea pe care o resimţi este infinit mai profundă decât orice ţi-ar putea da lumea? Nu vezi că un sens te-a atins, infinit mai semnificativ decât toate sensurile din lume? Nu-ţi dai seama că tu eşti aici protejat de o iubire pe care nici o comunitate, nici un om nu ţi-o poate da, dar acum întoarce-te să-i vizitezi pe oameni din partea mea, şi totul îşi va fi oferit.”  

Iată că se ridică atunci întrebarea de a şti cum să ne antrenăm pentru da dreptate acestui Cu Totul Altul. Dragii mei prieteni, mă tem să nu fiu pe punctul de a răsturna direcţia gândirii noastre. În loc să ne spunem ca şi până acum: ei, bine, există aici această realitate a lumii cu toate pericolele ei, cu absurditate şi cruzimea ei, dar din fericire există altceva care poate, dacă e cazul, să ne elibereze de chinurile din această viaţă, deci ar fi propice să aplecăm din când în când urechea la aceasta, când situaţia devine prea dificilă. Se ştie: în încurcătură, însuşi diavolul învaţă să se roage. Ah, nu, lucrurile nu merg aşa. Noi riscăm deja să-l facem pe Dumnezeu suficient de funcţional, să facem apel la El când este foc, şi în rest abia să ne gândim la El. El serveşte, ca să spunem aşa, la a ne face viaţa suportabilă. Lucrurile nu vor merge aşa!

Eu cred că trebuie să gândim altfel. V-am povestit deja cum odată, plimbându-mă pe străzile Parisului pe o zi posomorâtă şi cenuşie, şi când totul în jurul meu era dur, din oţel şi beton, absolut nimic făcut de mâna lui Dumnezeu, până la feţele trecătorilor – feţe, vai, prea umane, inumane! Am auzit deodată în mine o voce foarte puternică: tristeţea Fiinţei. A fost o revelaţie fulgurantă: noi ne trăim viaţa pe spinarea unei mari Fiinţe vii, toată lumea noastră pământeană pe spinarea acestei forţe vitale care geme: nu există nici o posibilitate pentru mine să devin vizibilă undeva, să am loc?

Să urmărim această idee, această experienţă, şi se face lumină: nu omul îl caută pe Dumnezeu, ci Dumnezeu îl caută neobosit pe om. Ar fi suficient pentru om să se lase găsit! Nu este vorba ca omul să ia cunoştinţă de viaţă prin ştiinţe şi prin gândirea sa, nici măcar prin meditaţie. Marea Viaţă este tocmai acest efort constant din noi, şi prin noi, pentru a lua cunoştinţă de noi înşine de o manieră umană, şi de a ne revela pe noi nouă înşine.

Iată o imensă turnantă, care dintr-odată ridică viaţa întreagă la un alt nivel. Voi mă întrebaţi: nu este aceasta viziunea dumneavoastră pe care încercaţi să ne-o inculcaţi? Da, este o viziune despre lume. Dar eu sunt convins, dacă avem curajul să ne fondăm convingerile despre lume şi realitate, numai pe baza trăirii noastre şi a propriilor noastre experienţe, şi nu pe oarecare teorii – Logosul, văzut prin prisma Eului, devine logic, Logic -, dacă avem acest curaj, noi vom regăsi calea Logosului, a esenţei vieţii dătătoare de viaţă, pentru că ea este constituită în forma sa şi în maniera sa pentru a putea să ne atingă, pe noi oamenii.

Rămâne de ştiut cum putem să ne transformăm pentru a nu rămâne mici valeţi(slujitori) fără apărare, sclavi, mici oameni suferinzi, ci, aşa cum ne invită Evanghelia lui Ioan, adevăraţi fii de Dumnezeu, fraţi ai lui Christos, care împărţim cu el împărăţia lui Dumnezeu, care nu este din această lume. Christos nu a pretins niciodată că moştenirea acestei împărăţii ar fi privilegiul lui exclusiv. Ne revine nouă, în calitate de copii ai acestei alte dimensiuni să fim mărturie despre ea şi să instaurăm împărăţia lui Dumnezeu aici pe Pământ.

Noi nu putem cu adevărat înţelege toate acestea decât dacă suntem capabili să facem anumite experienţe, să le luăm în serios; să recunoaştem acolo un apel şi un anunţ care ne obligă să ne decidem în sfârşit să trăim cu adevărat în acest sens.

Atunci viaţa noastră capătă un alt sens şi reclamă o altă organizare şi un Cu Totul Alt comportament. Nu este vorba de a construi această lume terestră adăugându-i puţină religie, ci, dimpotrivă, este vorba de a ne înţelege pe noi într-adevăr ca cetăţeni şi reprezentanţi ai celeilalte împărăţii, împărăţie pe care avem sarcina, în timpul vieţii noastre de aici de jos, de a o revela în lumea noastră.

Atunci nu va mai exista nici o clipă din zi, niciuna din sarcinile care ne revin, nici o zi, oricât de grea ar fi, care să nu ne dea ocazia de a ne arăta fidelitatea noastră, decizia noastră, şi fiecare situaţie va fi ocazia de a face noi dovezi în serviciul acestei alte dimensiuni superioare.

Iată înţelepciunea, nu numai a omului oriental, ci a fiecărui om de credinţă, a fiecărui creştin. Numai după ce vom fi recunoscut ca pe un foarte mic obiectiv aspiraţia noastră naturală la securitate, la dreptate, la o comunitate în această lume, vom fi pregătiţi pentru experienţe în care se revelează obiectivul ultim. Numai o credinţă ancorată în trăire devine incontestabilă.

Postare 6 februarie 2011

Cel înţelept, care este strâns legat de un asemenea sol şi ştie să trăiască aceasta din interior, rămâne impasibil la adversitatea acestei lumi; el este senin în mijlocul absurdităţii şi al nedreptăţii, şi iubitor în cea mai deplină solitudine. Eforturile lui pentru a rezista, pentru a înţelege, pentru a iubi, se vor hrăni din această altă realitate pe care o poartă în el. Înţelepciunea lui existenţială constă, pe de o parte, din puterea lui de a introduce calitatea acestei experienţe în viaţa cotidiană, şi, pe de altă parte, de a o transforma într-un domeniu în care această experienţă este posibilă şi poate fi aprofundată.

Pe terenul unei asemenea înţelepciuni existenţiale, adevărata viaţa înfloreşte. Viaţa în care oamenii se înşală şi se urăsc încetează, şi viaţa în care oamenii se recunosc profund ca Fiinţe şi se iubesc începe.

Înţeleptul retrăieşte viaţa terestră din nou proaspătă şi altfel, pentru că el este în relaţie cu Eul lui esenţial. Veţi putea atunci să faceţi faţă provocărilor vieţii, care prezentau atâtea pericole încât nu vă gândeaţi decât la cum să le evitaţi, căci veţi simţi în voi această altă dimensiune, capabilă să vă apere de toate pericolele.

Hărţuirea absurdă a unei situaţii este de înţeles ca un apel la a ne veni în fire şi a ne apropia de această altă dimensiune dincolo de sens şi de non-sens; şi astfel veţi găsi o soluţie concretă care este valabilă pentru lumea aceasta de aici.

În ceea ce priveşte iubirea, nu este vorba de această mică inimă situată în partea stângă din pieptul nostru şi care înţelege prin a iubi a fi teribil de ataşat încât nu putem da drumul: „Nu pot să-ţi dau drumul, copilul meu”. Iată o iubire cu totul naturală şi omenească, dar insuficientă. În adoraţia inimii lui Christos, nu din întâmplare este reprezentată inima în mijloc, căci tocmai această iubire îl eliberează pe om pentru ca acesta să poată simţi Totul cuprinzător din care transmitem deja un mic suflu celui pe care îl întâlnim în drumul nostru, cu condiţia să-l observăm bine, să îndrăznim să intrăm cu adevărat în contact cu celălalt, şi în mod concret să comuniem cu el.

Printre tendinţele teribile care se dezvoltă la omul, din ce în ce mai străin faţă de aproapele lui, vedem apărând astăzi frica de atingere. Imaginaţi-vă că un preot m-a întrebat recent dacă eu aş fi de acord ca el să-şi pună mâna pe capul copilului după confesiune, aceasta fiind, în fond, o atingere fizică. Frica de a da mâna cu aproapele nostru este grotescă. Observaţi puţin strângerile de mână de astăzi, oamenii nu mai ştiu să le facă. Fie îşi retrag mâna în ultima clipă, fie o resping într-o manieră care sufocă în faşă întâlnirea şi comuniunea.

Ce mult bine ar face un medic dacă şi-ar permite în consultaţie, oricât de scurtă ar fi aceasta, să mângâie uşor părul sau spatele pacientului! Pacientul ar ieşi din această întâlnire încărcat cu o forţă nouă.

Eu sunt condus în munca mea să integrez din ce în ce mai mult această ordine a lucrurilor. Am pe cineva în faţa mea şi vorbim despre dificultăţile şi necazurile lui, şi eu îi spun: „Să tăcem o clipă şi daţi-mi amândouă mâinile dumneavoastră.” Rămânem în mod liniştit aşezaţi, ţinându-ne mâinile pe masă şi nu vorbim. Este întotdeauna bulversant şi îmbucurător pentru mine să constat cum expresia feţelor se schimbă atunci complet. Pielea se colorează în roz, ceva se deschide şi, înainte să treacă cinci minute, persoana mă întreabă: „Dar ce aţi făcut de fapt?” Eu nu am făcut nimic, credeţi-mă, am fost pur şi simplu acolo, prezent, plin de iubire. Vă povestesc aceasta pentru că toţi puteţi să faceţi la fel. Ce s-a petrecut acolo de fapt? Un contact important cu mine s-a instalat? Nu, nu este vorba deloc de contactul cu mine.

Intrând într-un contact tangibil cu o persoană, voi o puneţi în contact cu Cel cu Totul Altul. Când mama îl linişteşte cu mâna pe copilaşul care plânge, nu este vorba neapărat de iubirea maternă acolo. Este o mişcare instinctivă, care îl reconectează pe copil. Există şi o manieră de a lua pe cineva în braţe, care îi ajută să revină din tot ceea ce îl separa de propria lui profunzime, şi el este plasat din nou în realitatea Marii Fiinţe.

Nu există situaţie care să ne împiedice să servim Marea Fiinţă, din moment ce ne asumăm această funcţie esenţială a existenţei noastre care este aceea de a ne simţi servitorii Marelui Altul şi de a trăi aceasta. Aceasta priveşte modul în care simţim, observăm, acţionăm, dăm formă, creăm, maniera în care tratăm lucrurile şi oamenii.

Prin maniera de a simţi, eu înţeleg dezvoltarea unui simţ, al unui organ care ştie să distingă superficialul de profund. A pândi clipa în care Fiinţa ne va atinge în treacăt cu o calitate numinoasă, sacră. Ascultaţi! Sunetul Fiinţei răsună fără încetare, dar suntem noi bine acordaţi pentru ca el să poată răsuna în noi?

În meditaţie, noi putem face să iasă o aptitudine de a asculta, o perfectă receptivitate la Fiinţă în toată calitatea ei.

Ieşiţi din casă, bunăoară, poate că tocmai a plouat; este minunat de frumos şi vă bucuraţi: „Minunat, aerul este atât de…, în sfârşit…” Aerul nu este nimic, dar voi ştiţi pur şi simplu să staţi liniştiţi, să inspiraţi profund în voi înşivă, şi iată că acest aer vă aduce gustul a complet altceva.

La fel este în cazul tuturor simţurilor noastre, prin raport cu stimulii senzitivi care ni se prezintă: o culoare, un sunet, un miros, un gust. Dacă ştiţi să simţiţi de o anumită manieră, prin senzaţiile de blândeţe sau duritate, prin mirosuri, altceva atinge simţurile voastre, dar numai dacă nu vă opriţi la o percepţie pur materială.

Este această calitate de percepţie de care ne apropiem ştiind să ne oprim o clipă lângă lucruri. Aceste mici lucruri au nevoie de noi. Unii din voi cunosc poate acest mic poem pe care l-am compus eu:

„Micile lucruri au nevoie de noi,
căci noi le insuflãm inele de viaţã.
De aceea, mâinile mele, trebuie să le cuprindeţi cu multă iubire,
ca şi cum, fără voi, toate lucrurile ar rămâne singure în definitiv”.

În acest fel fiecare lucru va sfârşi prin a vorbi, şi nu numai floarea pe care o udăm ţesând legături profunde cu ea. Este vorba de a stabili contactul de la realitatea noastră cea mai profundă şi acest altul ne va răspunde din profunzimea [lui, n.t.].

O floare pe care am ştiut să o privim este alta decât cea pe care am ignorat-o mereu; la fel este pentru om şi animal. Noi avem această oportunitate, în fiecare clipă a existenţei noastre, de a fi acolo, prezenţi, în legătură cu Cel cu Totul Altul, şi ce mult se schimbă viaţa atunci!

Dacă bucuria profundă pe care o simţim în forul nostru interior este expresia înaintării noastre progresive spre esenţa a ceea ce căutăm, vom găsi o multitudine de dovezi care nu vor întârzia să ne încurajeze.

Care religie, care adevăr ar putea să ne seducă dacă nu ar promite în definitiv o mare bucurie? Noi recunoaştem un alt criteriu, când acest amestec de plăcere şi neplăcere, de bucurie şi de durere intră într-o altă dimensiune, şi noi atingem ceva dincolo de toate aceste sentimente, aşa cum aerul de pe culmi nu este comparabil cu cel din vale.

Prin maniera în care vedem lucrurile, noi putem să ne lăsăm atinşi de calităţile lor şi, astfel, să ne deschidem pentru altceva, pentru noi şi pentru aceasta, căci unde, în om, dacă nu în trăirea lui, ar putea să se manifeste Fiinţa divină – dacă nu în calitatea trăirii lui? Ce prostie să vorbeşti atunci despre subiectivitate!

Omul ca subiect este suportul potenţial al conştientizării Fiinţei divine care se dezvoltă în el. Este, aici, o afirmaţie sobră, fondată pe experienţă. Numai oamenii deformaţi de ştiinţele naturale vor insista o dată în plus asupra obiectivităţii. Nu există acolo decât sentiment? Ei au plecat într-un exil atât de îndepărtat încât au pierdut până şi amintirea propriei lor patrii.

Să reţinem că întotdeauna omul în esenţa lui trebuie să se deschidă aici – nu numai sufletul lui şi spiritul lui – ci şi corpul lui. Noi trebuie să primim de la corpul nostru ceea ce vine la noi, aşa cum omul întreg îşi deschide larg braţele în natură pentru a inhala suflul pădurii. Această deschidere ne ajută să simţim suflul. Dacă deschizând Evangheliile sau un volum de Rilke, nu simţiţi suflul care se degajă din ele încă de la primele fraze, închideţi cartea aceea, căci nu veţi atinge esenţialul. Toată aceasta este adăpostită şi învăluită într-o calitate care ne atinge global şi faţă de care omul întreg trebuie să se deschidă.

Acesta este corpul care suntem, şi nu fizicul pe care îl avem, corpul pe care îl facem permeabil la această altă dimensiune. Trebuie dezvoltată o nouă conştiinţă a corpului, care nu se încrede numai în frumos sau sănătos, ci în transparenţă şi permeabilitate. Există multe situaţii în viaţă care nu dăunează nici sănătăţii şi nici liniei (siluetei, n.t.) noastre, dar care diminuează permeabilitatea noastră la Cel cu Totul altul. Noi putem să ne exersăm în a recunoaşte aceste situaţii nocive.

Această sensibilitate ne va indica ce să mâncăm, cât timp să dormim şi cum să ne mişcăm. Criteriul esenţial este un corp deschis şi permeabil la Cel cu Totul Altul. A ne antrena la aceasta este un aspect al practicării meditaţiei.

N.T. Sublinierile îmi apartin,V.J.

Sursa: din volumul:
Karlfried Graf Durckheim -
LA VOIE INITIATIQUE. LE DON DE LA GRACE, vol 2,
ed. du ROCHER
Traducerea Viorica Juncan.