
Karlfried Graf Durckheim
RELIGIOZITATE ŞI ÎNŢELEPCIUNE
EXISTENŢIALĂ
conferintã sustinutã în
8.07.1973
4 februarie 2011 aici
5 februarie 2011 aici
6 februarie 2011 aici
Cel care crede că introducerea practicii
meditaţiei, aşa cum o înţeleg eu, nu este nimic
altceva decât a învăţa cum să ne aşezăm
şi să respirăm corect se înşală. O
asemenea practică de meditaţie ar fi o chestiune pur
tehnică, adăugată vieţii obişnuite
pentru a produce încă puţin în plus, păstrând
în acelaşi timp sănătatea în pofida eforturilor.
Eroarea ar fi atunci de a clasa acest exerciţiu în evantaiul
de mijloace pe care civilizaţia noastră a ştiut
să şi le dea pentru a-i permite omului să rămână
indiferent la actele sale ratate. Atunci Totul devine întreprinderea
diavolului. Cu siguranţă nu la aceasta trebuie să
servească meditaţia.
Introducerea în practică vrea să spună:
recunoaşterea adevăratului scop a toate acestea. Este
vorba de a ne exersa fără răgaz în recunoaşterea
atitudinii fundamentale; este vorba de adevăratul sens
în numele căruia noi practicăm acest fel de meditaţie.
Mă veţi întreba, pe bună dreptate,
dacă aceasta are legătură cu Orientul. Aţi
auzit spunându-se, şi mulţi dintre dumneavoastră
o ştiţi, că toate acestea au o relaţie cu
budismul Zen. Trebuie deci să ne repunem neîncetat întrebarea
de a şti pentru ce practicăm noi ceva care are de-a
face evident cu Orientul, şi pentru ce Orientul reprezintă
un interes pentru noi.
Cred că trebuie să plecăm de la
faptul că tradiţiile orientale au privilegiat şi
încurajat dintotdeauna un aspect al vieţii omeneşti
care se vede depreciat în civilizaţia noastră occidentală
în favoarea altor aspecte. Omul are în mod incontestabil două
misiuni: în primul rând, aceea de a recunoaşte lumea, de
a organiza, de a o gestiona prin operele lui, şi, în al
doilea rând, de a se maturiza în interior, în aşteptarea
unei mărturii spirituale a divinului. Fără îndoială,
cultura noastră occidentală este o cultură a
operei. Opera obiectiv realizată prevalează, şi
eforturile noastre îi sunt subordonate ei.
Noi am devenit o societate de performanţă,
de randament, şi această tendinţă continuă.
Orientul a pus înainte, prin tradiţia lui,
problematica unei maturizări interioare. Eu am v-am povestit
deja că într-o zi un prieten japonez, la întrebarea mea
despre marile realizări ale culturii sale, mi-a răspuns
nu printr-o anumită operă, ci prin această frază:
„Sunt Bătrânii noştri care au atins înţelepciunea”.
Credeţi că noi am putea să spunem aceasta despre
noi? Cu siguranţă, nu.
Cuvântul maturitate nu joacă din nefericire
nici un rol în domeniile educaţiei şi al învăţământului,
îl întâlnim rareori. Eşecul nostru prin raport cu această
misiune de maturizare a devenit atât de evident încât omul este
copleşit de el, întrucât o dimensiune a fiinţei sale
a fost neglijată în mod decisiv. El îşi dă seama
că s-a ratat pe sine şi se întoarce acum spre ceea
ce Orientul îi poate aduce.
Dacă vorbesc despre Orient, eu înţeleg
prin aceasta marea tradiţie a înţelepciunii orientale,
şi nu japonezul contemporan. Dacă mergeţi astăzi
la Tokyo, veţi găsi acolo o situaţie şi
mai deteriorată decât la noi. Aş putea, tot aşa,
să vă întreb unde să-l găsesc pe Platon
în Atena contemporană. Cu toate acestea, Platon rămâne
o figură determinantă în dezvoltarea spiritului, independent
de ceea ce pot fi grecii astăzi. La fel este şi în
cazul înţelepciunii orientale.
Înţelepciunea orientală este exact
o înţelepciune şi nu o religie. Greşim dacă
considerăm Zenul ca pe o ramură a budismului, şi
budismul şi hinduismul ca religii în sensul pe care noi
îl dăm acestui cuvânt, adică bazate pe credinţă.
Conduita religioasă orientală este o înţelepciune
de viaţă, un fel de ştiinţă a experienţelor
interioare, şi a unei misiuni izvorâte din interioritatea
spirituală. Înţelepciunea orientală este o ştiinţă
a fenomenelor centrale ale omului, care, prin ele însele,nu
sunt deloc privilegiul Orientului.
Noi întâlnim într-un fel propria noastră
umbră în întâlnirea cu Orientul. Noi ne întâlnim pe noi
înşine sub unghiul esenţei umane, care a fost neglijată
prin multa privilegiere a altora. Cuvântul umbră evoca
ceva întunecat, întrucât ameninţă suprafaţa noastră
meticulos lustruită. Umbra noastră ne nelinişteşte,
pentru că ea constituia partea non-admisă a fiinţei
noastre. Ea este lumina, pentru că ea reflectă forma
a ceea ce barează calea razelor. Umbra este o parte o totalităţii
care ne este atribuită, dar, datorită proeminenţei
unei sau altei părţi a fiinţei noastre, ea nu
ajunge să se manifeste. De aceea am afirmat recent, spre
marea spaimă a unora: umbra originară a omului acestei
lumi, chiar şi a celui mai bun dintre ei, este Christos.
Avem aici o răsturnare paradoxală:
divinul pe care îl negam în noi deranjează suprafaţa
netedă şi lustruită, tocmai când credeam că
facem cât mai bine. Dar, în măsura în care credem că
facem bine ne îndepărtăm deja de viaţă,
de Marea Viaţă.
Orientul se străduieşte dintotdeauna
să facă dreptate acestei alte dimensiuni interioare,
şi să ne facă să recunoaştem că
realitatea, aşa cum o înţelegem, prin raţiunea
şi simţurile noastre, constituie, bineînţeles,
realitatea noastră cotidiană, dar că ea nu este
cu siguranţă singura şi unica pe baza căreia
trebuie să trăim. Zenul vorbeşte despre natura
lui Budha ca despre acest real din adâncul nostru, mai mult
sau mai puţin ascuns şi negat de această altă
realitate pe care o percepem prin raţiune, şi pe care
ne străduim să o organizăm şi să o
stăpânim. Natura budhică nu este un privilegiu al
orientului. Ea desemnează ceea ce indienii numesc Atman,
creştinii Christosul interior, sau mai simplu Fiinţa.
Am împrumutat această denumire de la Magistrul Eckhart:
Fiinţa ca locul şi modul de prezenţă a divinului
în noi, dornică să se facă auzită, să
ajungă până la noi şi să fie revelată
lumii prin noi.
Meditaţia ca exerciţiu desemnează
o atitudine care ne face permeabili pentru această altă
dimensiune. Nu practicăm nimic oriental. Dacă vă
întrebaţi: „Ce avem noi a face cu Zenul?”, eu vă răspund:
„Zenul este dintre diferitele tendinţe budhiste cea care
vizează cel mai direct, fără multă teorie
sau filozofie, experienţa; el este ancorat în acest Cu
totul Altul ce dormitează în noi, gata să se deştepte.”
Când vorbim despre Zen, sau despre Yoga, aceste cuvinte desemnează
ceva care nu este exclusiv oriental. Yoga vrea să spună:
„plasare sub jugul absolutului”.
Şi acolo nu este vorba de un privilegiu
al Orientului. Pentru părintele Frei, rugăciunea inimii
este un fel de Yoga creştină. În acelaşi fel,
Zenul creştin constituie un mijloc pentru noi, creştinii,
la fel ca şi pentru budhişti, de a ne întâlni în interiorul
nostru cel mai profund. Una din metodele pe care Zenul le-a
dezvoltat este poziţia aşezată, a fi aşezat
în linişte, întâlnirea cu sine în linişte.
O legendă povesteşte că Magistrul
Eckhart a fost întrebat: „Ce ai făcut tu, Frate, pentru
a deveni un sfânt?” şi magistrul a răspuns: „Am stat
aşezat liniştit, gândul meu s-a înălţat
şi eu m-am întors spre Dumnezeu.”
Un al treilea lucru pe care vrem să-l practicăm
prin Zen este exerciţiul ce constă în a ne vida prin
meditaţie:vidul. Această aspiraţie la vid a provocat
în ultimul timp multe critici în cercurile creştine, şi
s-au ridicat adversari şi au vărsat multă cerneală
contra introducerii la noi a unei practici din Orient.
Meditaţia creştină este o meditaţie
de subiect(obiectivă), care ţinteşte o imagine
sau un cuvânt pentru a pătrunde din ce în ce mai adânc
în multiplicitatea creaţiei divine. Ea nu neagă multitudinea
şi măreţia a ceea ce ne înconjoară. Demersul
care vizează să transcendă această lume,
să nu aibă nici o parte cu obiecte şi cu imagini,
va fi numită orientală.
Prietenii mei, înseamnă a conclude un pic
prea repede. „Tu nu-ţi vei face nici o imagine despre mine,
nicio reprezentare, mă vei adora în spirit şi în adevăr!”
Magistrul Eckhart spune: „Dumnezeu nu este ceea ce se spune
despre el. Ceea ce nu se spune despre el se apropie mai mult
de esenţa lui Dumnezeu.” Această poruncă creştină
presupune şi ca noi să ne eliberăm de tot ceea
ce leagă durabil şi solid spiritul nostru, pentru
a atinge plenitudinea.
Numai când Eul tace sufletul îndrăzneşte
să vorbească. Numai atunci multitudinea dispare şi
plenitudinea poate înflori în noi. Numai când ajungem în sfârşit
să închidem ochiul, devenit miop de prea multă fixare
a obiectelor, numai atunci ochiul interior poate să se
deschidă şi să vadă bine alte lucruri. Puteţi
să meditaţi ani de zile întregi asupra unui obiect,
să priviţi imaginea lui Christos fără ca
nimic să vă emoţioneze. Sau puteţi merge
spre vid într-un anume fel, să uitaţi imaginile, pentru
a găsi raţiunea profundă în voi înşivă.
Şi, ieşind din meditaţie, deschizând ochii, iată-vă
un alt om, care vede altfel şi altceva. S-a deschis ochiul
interior care ne permite să vedem interiorul lucrurilor.
Dacă vrem să privim, să percepem
şi să luăm în serios lumea, noi creştinii,
ne revine să întâlnim lumea în Christos, în Verbul care
a creat toate lucrurile şi fără de care nimic
nu a devenit. Pentru a percepe Verbul în lucruri, urechea interioară
trebuie să se deschidă. Numai cei care au urechi pentru
a auzi vor percepe Verbul în lucruri. Este vorba aşadar
de a deschide ochiul interior şi urechea interioară,
şi pentru a face aceasta trebuie să ajungem să
facem vidul. Traversarea acestui vid, în maniera în care ne
învaţă Orientul, este o trecere pentru noi.
Iată, poate, diferenţa, căci pentru
omul oriental nu este vorba de o trecere, ci de o sosire, acolo
unde nu există nimic, unde picătura se dizolvă
în mare, unde omul poate în sfârşit să acosteze în
port. Pentru noi, occidentali şi creştini, iată
diferenţa. Pentru noi, este vorba, când am găsit contactul
cu Cel cu totul Altul în adâncul nostru, şi ajungem acolo
doar făcând vidul, eliberându-ne de tot, pentru noi, este
vorba atunci de a cunoaşte ultima raţiune a lucrurilor.
Apoi noi trebuie să redescoperim această ultimă
raţiune în lume, în lucruri, făcând astfel dreptate
Creaţiei, căci noi vom fi atunci capabili să
distingem această esenţă, să o punem în
evidenţă, să o modelăm şi să o
iubim.
Experienţa originară este aceeaşi
în toate religiile. Maniera în care omul se serveşte de
ea pentru a se forma şi pentru a descoperi sensul vieţii
este diferită. Dar noi, creştini occidentali, ratăm
adevăratul sens, dacă rămânem agăţaţi
la suprafaţa unei realităţi obiective privându-ne
astfel de pătrunderea fondului lucrurilor.
Meditaţia aşa cum o înţelegem
noi este încercarea de a ajunge la o stare care ne pune treptat
în contact cu Fiinţa noastră şi raţiunea
noastră, cele mai interioare; nu pentru a dispărea
acolo, ci pentru a observa din acest punct de vedere interior
creaţia în adevărul ei esenţial, adică ca
sursă de fericire, ca vocaţie de realizat şi
ca realitatea unei posibile fuziuni şi a unei ştiinţe
de a iubi (savoir-aimer). Aceasta înţelegem noi prin meditaţie.
Învăţarea unei atitudini de viaţă
meditative implică o corecţie a conceptului uzual
de realitate, cât şi exerciţiul unei tehnici propriu
zise. Noi suntem obişnuiţi să luăm drept
real ceea ce percepem cu ajutorul celor cinci simţuri,
ceea ce putem sesiza şi pe ce putem pune mâna. Noi toţi
suntem, mai mult sau mai puţin, afectaţi de acest
concept cartezian de realitate: este realitate ceea ce se aranjează
perfect într-un sistem de concepte prestabilite. Ceea ce scapă
înţelegerii raţionale nu este realitate, ci sentiment,
credinţă, fantezie, speculaţie sau mai rău:
subiectivitate! Noi toţi suntem, trebuie s-o reamintim
neîncetat, determinaţi de spiritul ştiinţific,
de empirismul care îndepărtează experienţa umană
în favoarea eprubetelor şi a plăcilor fotografice.
Natural, noi ne înclinăm cu respect în faţa succeselor
obţinute de ştiinţele naturale, datorită
capacităţilor lor raţionale de a înţelege
realităţi şi de a observa fapte. Într-adevăr,
nimeni nu-şi va permite să pună la îndoială
realizările pe care le datorăm spiritului raţional
al omului.
Când luăm în considerare omul în totalitatea
sa, şi când ne dăm seama că partea din el care
domneşte ca subiect este depreciată şi acuzată
că este o sursă de eroare, atunci trebuie să
ne revoltăm. Astăzi, acest moment a sosit.
Noi suntem victimele acestei concepţii despre
realitate care ne-a adus să nu luăm în serios calitatea
noastră de om. Din profunzimile Fiinţei noastre
reduse la umbra sa noi ne răzvrătim acum. Pentru acest
motiv noi căutăm astăzi mijloace şi căi
care vor putea să ne conducă din nou spre această
altă dimensiune, care ia în seamă propria noastră
totalitate şi profunzime.
Postare 04.02.2011
Lumea suferă astăzi în realitate de
două rele(suferinţe). Pe de o parte, suferim din cauza
acestei lumi şi a incapacităţii noastre de a
funcţiona în această lume. Omul suferă de maladii
şi are nevoie de un medic. Sau suferă de anxietate,
de culpabilitate, de izolare şi se va îndrepta spre un
psiholog pentru că nu mai poate înfrunta lumea aşa
cum este ea. El face atunci apel la un mod de vindecare care
va fi desigur un început, şi îi revine medicului, terapeutului,
să-l restabilească pe om de aşa manieră
încât acesta să poată să-şi îndeplinească
din nou îndatoririle, să-şi dezvolte capacităţile,
să trăiască bucuriile din această lume.
Aceasta se numeşte pragmatism terapeutic.
Dar, pe de altă parte, omul ia astăzi
tot mai mult cunoştinţă de o altă suferinţă:
el îşi dă seama că el nu mai este în armonie
cu realitatea ultimă şi esenţială a Fiinţei
sale. Aş spune simplu că el este separat de Dumnezeu,
dacă mai ştie să rostească acest cuvânt.
El este separat de Cel cu Totul Altul, de o putere care îl înglobează
şi îl conţine, şi căreia îi aparţine
totuşi. Propria lui profunzime este astupată. Cuvântul
profunzime face întotdeauna referire la esenţă. Pe
cât de superficială este trăirea, pe atât de mică
este partea omului care este atinsă de aceasta (esenţă).
Este posibil atunci să i se întâmple să trăiască
pe neaşteptate ceva, într-unul din momentele acelea
extraordinare în care el va simţi deodată ceva radical
diferit. El nu prea ştie despre ce este vorba, dar ghiceşte
că spre aceasta tinde adevărata lui dorinţă.
Pentru ce? Pentru că aceasta mai profundă dintre profunzimi,
care mai înainte realimenta şi purta vieţile noastre
în mod natural, este astăzi atât de astupată şi
dosită încât nu se face auzită decât răzvrătindu-se,
ceea ce provoacă în om această experienţă
particulară, în care recunoaşte în mod spontan o nevoie
esenţială, cu condiţia să mai ştie
să simtă ceva. Despre această nevoie esenţială
se cuvine să ne preocupăm, şi cine poate, aici,
să ne vină în ajutor?
Nu un terapeut de orientare pragmatică ne
trebuie, ci un Maestru, despre care am vorbit deja. Dacă
cineva se apropie cu timiditate: „Ascultă-mă, am simţit
ceva straniu…”, nu vă daţi înapoi, nu faceţi
eroarea de a răspunde: „Tu suferi de o inflaţie a
inconştientului”. Este, din nefericire, de multe ori, răspunsul
psihologilor, care ignoră această altă dimensiune
din ei înşişi. Ascultaţi cu atenţie, deschideţi-vă
complet, şi se poate întâmpla ca un răspuns să
vină de la voi, fără ca voi să ştiţi
exact de unde, şi care să fie exact răspunsul
de care celălalt avea nevoie pentru a-l încuraja şi
a-l susţine. Cel care v-a insuflat răspunsul este
tocmai Maestrul vostru interior: el există în fiecare din
noi. Cine este acest Maestru interior?
Este esenţa adevăratei vieţi
în limbajul inimii omeneşti.
Acest limbaj este viu în fiecare dintre noi şi,
când este solicitat cu adevărat, el ştie să răspundă.
Se poate atunci ca noi să înţelegem subit că
există o altă realitate, care ne este ascunsă,
de raţiune pe de o parte, şi de aşa-zisa credinţă
pe de altă parte, de o religie ajunsă formală,
care prin interpretarea ei rigidă a acestui fel de experienţe,
împiedică tocmai faptul ca aceste experienţe să
fie trăite. În credinţa vie, trăirea (experienţa
n.t.) a ocupat întotdeauna locul central. Sunt numeroşi,
astăzi, cei care se cred religioşi, inclusiv preoţi,
care nu mai ştiu să se roage pentru că au pierdut
contactul cu această realitate trăită.
Meditaţia este indicată atunci când un om, fie şi
numai prin nostalgia după ceva cu totul Altfel, simte crescând
în el o forţă interioară. În acest gen de nostalgie,
simpla căutare este deja o muncă. Obiectul căutării
devine însuşi motorul căutării şi, în meditaţie,
putem percepe aceste lucruri, dacă plecăm urechea.
Dar o experienţă trăită nu
face deja dintr-un om, un experimentat, şi o iluminare
nu face un iluminat din cel care a trăit-o. nici chiar
sute de iluminări nu fac din cineva un iluminat. Cu toate
acestea, iluminarea îl predispune pe om la o înţelegere
nouă a realităţii, şi ea poate declanşa
munca de metamorfoză a lui. Iluminarea trebuie să
fie urmată de o muncă de metamorfoză; aceasta
este meditaţia.
Meditaţia este un exerciţiu în care încercăm,
plecând de la o presupunere, de la o căutare, sau de la
o senzaţie, să ne transformăm pentru a evita
ca firul de aur, care ne reuneşte cu această altă
dimensiune, să nu se rupă, şi de a rămâne
astfel în contact cu această altă dimensiune.
Care este această altă dimensiune?
Toţi cunoaşteţi, desigur, expresia dublei origini
a omului: originea divină şi originea terestră.
Noi toţi suntem convinşi de originea noastră
terestră, noi descindem din părinţii noştri.
Originea divină, cu toate acestea, ar fi o problemă
de credinţă. Eu cred că astăzi noi trebuie
să ne convingem de contrariul. Originea divină este
cea care conţine realitatea noastră esenţială,
adevărata noastră patrie, şi originea terestră
nu se referă la părinţii noştri. Şi
ei vin din Dumnezeu, ca fiecare arbore şi fiecare floare.
Originea terestră înseamnă altceva.
Este păcatul originar care se repetă în fiecare
din noi prin formarea Eului, Eu care va mânca mai devreme
sau mai târziu din pomul cunoaşterii, şi va crede
atunci că ştie să deosebească binele de
rău. În aceeaşi clipă, el pierde paradisul, în
care totul este dat, întreţesut în Tot, în care totul se
face şi se desface în continuu.
Eul este păcătos. El este din această lume, în faţa căreia lumea divină
constituie Cel cu Totul Altul. Este destinul omului să
se pună în afara Totului, şi acesta este păcatul
lui.
Moartea, se spune, răsplăteşte
păcatul, ceea ce nu vrea să spună: tu ai păcătuit,
deci mori, ci când un om devine străin ciclului etern al
morţii şi al renaşterii şi spune: „Eu nu,
eu vreau să rămân!” Atunci atrofierea vitală
este îngrozitoare.
Oroarea morţii este răsplata celui
care se exclude din legea Marii Vieţi.
Acesta este destinul omului, dar lui îi revine să transforme
acest destin al păcatului originar într-o şansă
originară. Mi-ar plăcea să mă exprim astfel:
lăudat să fii, Eul meu păcătos, căci,
fără Tine, ce aş şti eu despre Cel cu Totul
Altul şi unde, dacă nu în lumea ta renegată,
aş putea eu să-l arăt pe Cel cu Totul Altul?
Aşa este condiţia umană. Astăzi,
ne trezim şi realizăm că în noi o cu totul altă
realitate este patria noastră, şi că dacă
uităm aceasta, suferim de o viaţă condamnată
la exil. Dar acest exil trebuie să se transforme într-o
ţară în care să îl cunoaştem pe Cel cu Totul
Altul şi să-l arătăm(exprimăm), şi
în care să ne străduim neîncetat şi prin toate
mijloacele să punem în evidenţă pe Cel cu Totul
Altul, în care să creăm forme susceptibile să-l
reveleze, în care să iubim cu acea iubire care îl exprimă
pe Cel cu Totul Altul.
Acest Altul este esenţa şi realitatea
care umplu experienţele noastre profunde. Realitatea faptelor
serveşte de cadru vieţii omeneşti obişnuite.
Noi mărturisim (în sensul de exprimăm, arătăm
n.t.) acolo de o manieră umană despre această
Altă dimensiune, dar realitatea noastră observabilă
nu îl înlocuieşte ce Celălalt.
Aceasta constituie o nouă diferenţă
faţă de Orient. În timp ce o mare parte din teoriile
orientale neglijează această realitate a faptelor
care nu este decât vălul lui Maya care acoperă totul,
şi îl incită deci pe om să fugă de această
realitate voalată, noi, de partea noastră, respectăm
creaţia ca şi creaţie a lui Dumnezeu, contrar
unor indieni care o consideră ca păcatul lui Dumnezeu,
pentru că aduce prejudiciu lui UNUL-TOTUL. Divinul se revelează
în creaţie şi noi avem drept vocaţie să
o desăvârşim, să o luăm în serios şi
să o recunoaştem ca atare, ca revelaţia divinului
în această lume. De aici decurge o Cu Totul Altă condiţie
a vieţii, şi meditaţia poate fi mijlocul unei
reorientări constante spre această vocaţie, pentru
că ea furnizează mijloacele unei ascultări interioare,
şi forţa de care avem nevoie pentru a provoca schimbările
în noi.
Este cu totul regretabil să vezi cum oamenii
se deturnează de la religie pentru că ideea primită
a unui dumnezeu care recompensează binele şi pedepseşte
răul nu mai are curs într-o lume care a cunoscut lagărele
de concentrare şi atâtea alte orori. S-ar putea atunci
ca aceşti oameni, atunci când Cel cu Totul Altul îi atinge
în treacăt, să se îndepărteze de El, pentru că
aceasta le readuce în minte amintiri legate de Biserică,
pe care ei o resping.
Dragii mei prieteni, nu trebuie să ne lăsăm
influenţaţi de apriori-le noastre contra Bisericii
şi a religiei, ci trebuie să acceptăm ceea ce
irumpe din trăirea noastră interioară şi
care ne asaltează, căci acolo se deschide o dimensiune
care este dincolo de bine şi rău aşa cum le concepe
omul; şi, plecând de la această dimensiune, omul este
cel care dictează noţiunile de just şi de injust
faţă de Dumnezeu.
Postare 5 februarie
2011
Fiecare dintre noi a cunoscut momente în care
a fost atins de o calitate foarte particulară, în care
această altă dimensiune a intervenit în viziunea noastră
obişnuită despre lume, această calitate pe care
o numim numinoasă şi care se referă la
sacru.
Este important să percepem această
calitate atunci când o întâlnim. Eu regăsesc în natură
o stare care îmi este interioară, care mă redă
pe mine mie însumi, smulgându-mă dintr-o condiţie
în care mă pierdusem în mod evident în prea multă
superficialitate. Iubirea, erotismul pot să mă înalţe
imens, până la a mă transcende spre o universalitate
unde voi cunoaşte o formă de iubire care îmi va permite
să abandonez complet Eul meu şi să mă regăsesc
în ceva Cu Totul Mare.
Şi în artă, adevărata operă
de artă face să transpară Cu Totul Altceva.
În această stare, ca şi atinsă
de graţie, ceea ce eu numesc senzaţiile Fiinţei,
zace posibilitatea de a cunoaşte o dimensiune care transcende
antagonismele, şi aspiraţia după a asemenea dimensiune
este simţită ca o profundă nostalgie interioară,
ca o secretă şi urgentă misiune interioară.
Mai mult încă decât aceste stări discrete,
abia perceptibile şi imprecise de sensibilizare la Fiinţă,
această altă dimensiune se profilează clar în
ceea ce am putea numi Marile Experienţe ale Fiinţei,
despre care vorbesc ei frecvent. Experienţa unei plenitudini
de viaţă tocmai acolo unde, după modul de a vedea
mundan (al lumii, n.t.), viaţa se stinge. Bolnavul află
că urmează să moară, şi Eul se revoltă,
este cuprins de angoasă. Dar, dacă el este capabil
să dea drumul fie şi numai pentru o clipă acestui
Eu, care nu poate şi nu vrea să accepte moartea, el
poate experimenta în sine o vitalitate foarte diferită
de ceea ce omul a convenit să numească moartea.
Omul suferă şi din cauza absurdului,
înlănţuit într-o situaţie care îl duce la disperare.
El nu mai poate continua să trăiască aşa,
dar, dacă el este capabil să accepte o singură
dată inacceptabilul, el poate înţelege dintr-o clipă
în alta că, în spatele acestei situaţii aparent lipsite
de sens, se dezvăluie un alt sens, care nu are nici o legătură
cu sensul şi non-sensul acestei lumi.
Un al treilea exemplu: cutare om are nevoie de
dialog pentru a trăi, de prezenţa altora, are nevoie
să aparţină unei comunităţi, şi
iată că el este respins de către comunitate,
şi că fiinţa umană cea mai apropiată
lui, fără de care el nu poate trăi, moare. Acest
om se află abandonat lui însuşi, sortit căderii
în ruine. Dacă graţia îi ajută să accepte
această situaţie o singură clipă, el va
descoperi că este adăpostit într-un Tot mul mai mare,
şi el va cunoaşte un sentiment de imensă securitate
în pofida abandonării de către lumea întreagă.
Iată trei mari experienţe care dovedesc
existenţa unei alte realităţi, insesizabilă
de către raţiune, care priveşte într-adevăr
pe omul în calitate de subiect, dar pe care ar fi eronat să
o calificăm drept numai subiectivă, adică nu
în întregime reală, aşa cum o înţeleg ştiinţele
naturale. Ce altă dovadă mai bună a acestei realităţi
autentice poate fi decât aceea de a vedea dispărând angoasa
morţii la o fiinţă atinsă de graţia
unei situaţii, aceea de a vedea dispărând disperarea
la cel care dispera din cauza absurdului, aceea de a vedea instalându-se
o liniştitoare stare de bine la cel care murea în solitudine?
Nu este vorba acolo de o autentică realitate
care se trezeşte în noi? Această altă realitate,
care nu se explică, nu poate fi agăţată
ca o lustră în plafonul casei noastre mundane, ci ea trebuie
să-i servească de fundaţie, deşi
adesea umbra acestei alte mari misiuni pe care o urmărim
pe pământ o ascunde: misiunea care este a noastră
pe pământ de a stăpâni (gestiona) viaţa noastră
prin multă raţiune şi voinţă, de a
o modela şi de a o construi.
O iniţiere în atitudinea fundamentală a meditaţiei,
o meditaţie care nu se reduce numai la acea jumătate
de oră în care rămânem acolo aşezaţi, implică
faptul de a fi „pe ascultare” a acestei voci care spune: „Ascultă-mă,
nu vezi că există şi altceva, ascultă-mă!
Nu-ţi dai seama că fericirea pe care o resimţi
este infinit mai profundă decât orice ţi-ar putea
da lumea? Nu vezi că un sens te-a atins, infinit mai semnificativ
decât toate sensurile din lume? Nu-ţi dai seama că
tu eşti aici protejat de o iubire pe care nici o comunitate,
nici un om nu ţi-o poate da, dar acum întoarce-te să-i
vizitezi pe oameni din partea mea, şi totul îşi va
fi oferit.”
Iată că se ridică atunci întrebarea
de a şti cum să ne antrenăm pentru da dreptate
acestui Cu Totul Altul. Dragii mei prieteni, mă tem să
nu fiu pe punctul de a răsturna direcţia gândirii
noastre. În loc să ne spunem ca şi până acum:
ei, bine, există aici această realitate a lumii cu
toate pericolele ei, cu absurditate şi cruzimea ei, dar
din fericire există altceva care poate, dacă e cazul,
să ne elibereze de chinurile din această viaţă,
deci ar fi propice să aplecăm din când în când urechea
la aceasta, când situaţia devine prea dificilă. Se
ştie: în încurcătură, însuşi diavolul învaţă
să se roage. Ah, nu, lucrurile nu merg aşa. Noi riscăm
deja să-l facem pe Dumnezeu suficient de funcţional,
să facem apel la El când este foc, şi în rest abia
să ne gândim la El. El serveşte, ca să spunem
aşa, la a ne face viaţa suportabilă. Lucrurile
nu vor merge aşa!
Eu cred că trebuie să gândim altfel.
V-am povestit deja cum odată, plimbându-mă pe străzile
Parisului pe o zi posomorâtă şi cenuşie, şi
când totul în jurul meu era dur, din oţel şi beton,
absolut nimic făcut de mâna lui Dumnezeu, până la
feţele trecătorilor – feţe, vai, prea umane,
inumane! Am auzit deodată în mine o voce foarte puternică:
tristeţea Fiinţei. A fost o revelaţie fulgurantă:
noi ne trăim viaţa pe spinarea unei mari Fiinţe
vii, toată lumea noastră pământeană pe spinarea
acestei forţe vitale care geme: nu există nici o posibilitate
pentru mine să devin vizibilă undeva, să am loc?
Să urmărim această idee, această
experienţă, şi se face lumină: nu omul îl
caută pe Dumnezeu, ci Dumnezeu îl caută neobosit pe
om. Ar fi suficient pentru om să se lase găsit! Nu
este vorba ca omul să ia cunoştinţă de viaţă
prin ştiinţe şi prin gândirea sa, nici măcar
prin meditaţie. Marea Viaţă este tocmai acest
efort constant din noi, şi prin noi, pentru a lua cunoştinţă
de noi înşine de o manieră umană, şi de
a ne revela pe noi nouă înşine.
Iată o imensă turnantă, care dintr-odată
ridică viaţa întreagă la un alt nivel.
Voi mă întrebaţi: nu este aceasta viziunea dumneavoastră
pe care încercaţi să ne-o inculcaţi? Da, este
o viziune despre lume. Dar eu sunt convins, dacă avem curajul
să ne fondăm convingerile despre lume şi realitate,
numai pe baza trăirii noastre şi a propriilor noastre
experienţe, şi nu pe oarecare teorii – Logosul, văzut
prin prisma Eului, devine logic, Logic -, dacă avem acest
curaj, noi vom regăsi calea Logosului, a esenţei vieţii
dătătoare de viaţă, pentru că ea este
constituită în forma sa şi în maniera sa pentru a
putea să ne atingă, pe noi oamenii.
Rămâne de ştiut cum putem să ne
transformăm pentru a nu rămâne mici valeţi(slujitori)
fără apărare, sclavi, mici oameni suferinzi,
ci, aşa cum ne invită Evanghelia lui Ioan, adevăraţi
fii de Dumnezeu, fraţi ai lui Christos, care împărţim
cu el împărăţia lui Dumnezeu, care nu este din
această lume. Christos nu a pretins niciodată că
moştenirea acestei împărăţii ar fi privilegiul
lui exclusiv. Ne revine nouă, în calitate de copii ai acestei
alte dimensiuni să fim mărturie despre ea şi
să instaurăm împărăţia lui Dumnezeu
aici pe Pământ.
Noi nu putem cu adevărat înţelege toate
acestea decât dacă suntem capabili să facem anumite
experienţe, să le luăm în serios; să recunoaştem
acolo un apel şi un anunţ care ne obligă să
ne decidem în sfârşit să trăim cu adevărat
în acest sens.
Atunci viaţa noastră capătă
un alt sens şi reclamă o altă organizare şi
un Cu Totul Alt comportament. Nu este vorba de a construi această
lume terestră adăugându-i puţină religie,
ci, dimpotrivă, este vorba de a ne înţelege pe noi
într-adevăr ca cetăţeni şi reprezentanţi
ai celeilalte împărăţii, împărăţie
pe care avem sarcina, în timpul vieţii noastre de aici
de jos, de a o revela în lumea noastră.
Atunci nu va mai exista nici o clipă din
zi, niciuna din sarcinile care ne revin, nici o zi, oricât de
grea ar fi, care să nu ne dea ocazia de a ne arăta
fidelitatea noastră, decizia noastră, şi fiecare
situaţie va fi ocazia de a face noi dovezi în serviciul
acestei alte dimensiuni superioare.
Iată înţelepciunea, nu numai a omului
oriental, ci a fiecărui om de credinţă, a fiecărui
creştin. Numai după ce vom fi recunoscut ca pe un
foarte mic obiectiv aspiraţia noastră naturală
la securitate, la dreptate, la o comunitate în această
lume, vom fi pregătiţi pentru experienţe în care
se revelează obiectivul ultim. Numai o credinţă
ancorată în trăire devine incontestabilă.
Postare 6 februarie
2011
Cel înţelept, care este strâns legat de
un asemenea sol şi ştie să trăiască
aceasta din interior, rămâne impasibil la adversitatea
acestei lumi; el este senin în mijlocul absurdităţii
şi al nedreptăţii, şi iubitor în cea mai
deplină solitudine. Eforturile lui pentru a rezista, pentru
a înţelege, pentru a iubi, se vor hrăni din această
altă realitate pe care o poartă în el. Înţelepciunea
lui existenţială constă, pe de o parte, din puterea
lui de a introduce calitatea acestei experienţe în viaţa
cotidiană, şi, pe de altă parte, de a o transforma
într-un domeniu în care această experienţă este
posibilă şi poate fi aprofundată.
Pe terenul unei asemenea înţelepciuni existenţiale,
adevărata viaţa înfloreşte. Viaţa în care
oamenii se înşală şi se urăsc încetează,
şi viaţa în care oamenii se recunosc profund ca Fiinţe
şi se iubesc începe.
Înţeleptul retrăieşte viaţa
terestră din nou proaspătă şi altfel,
pentru că el este în relaţie cu Eul lui esenţial.
Veţi putea atunci să faceţi faţă provocărilor
vieţii, care prezentau atâtea pericole încât nu vă
gândeaţi decât la cum să le evitaţi, căci
veţi simţi în voi această altă dimensiune,
capabilă să vă apere de toate pericolele.
Hărţuirea absurdă a unei situaţii
este de înţeles ca un apel la a ne veni în fire şi
a ne apropia de această altă dimensiune dincolo de
sens şi de non-sens; şi astfel veţi găsi
o soluţie concretă care este valabilă pentru
lumea aceasta de aici.
În ceea ce priveşte iubirea, nu este vorba
de această mică inimă situată în partea
stângă din pieptul nostru şi care înţelege prin
a iubi a fi teribil de ataşat încât nu putem da drumul:
„Nu pot să-ţi dau drumul, copilul meu”. Iată
o iubire cu totul naturală şi omenească, dar
insuficientă. În adoraţia inimii lui Christos, nu
din întâmplare este reprezentată inima în mijloc, căci
tocmai această iubire îl eliberează pe om pentru
ca acesta să poată simţi Totul cuprinzător
din care transmitem deja un mic suflu celui pe care îl întâlnim
în drumul nostru, cu condiţia să-l observăm bine,
să îndrăznim să intrăm cu adevărat
în contact cu celălalt, şi în mod concret să
comuniem cu el.
Printre tendinţele teribile care se dezvoltă
la omul, din ce în ce mai străin faţă de aproapele
lui, vedem apărând astăzi frica de atingere. Imaginaţi-vă
că un preot m-a întrebat recent dacă eu aş fi
de acord ca el să-şi pună mâna pe capul copilului
după confesiune, aceasta fiind, în fond, o atingere fizică.
Frica de a da mâna cu aproapele nostru este grotescă. Observaţi
puţin strângerile de mână de astăzi, oamenii
nu mai ştiu să le facă. Fie îşi retrag mâna
în ultima clipă, fie o resping într-o manieră care
sufocă în faşă întâlnirea şi comuniunea.
Ce mult bine ar face un medic dacă şi-ar
permite în consultaţie, oricât de scurtă ar fi aceasta,
să mângâie uşor părul sau spatele pacientului!
Pacientul ar ieşi din această întâlnire încărcat
cu o forţă nouă.
Eu sunt condus în munca mea să integrez
din ce în ce mai mult această ordine a lucrurilor. Am pe
cineva în faţa mea şi vorbim despre dificultăţile
şi necazurile lui, şi eu îi spun: „Să tăcem
o clipă şi daţi-mi amândouă mâinile dumneavoastră.”
Rămânem în mod liniştit aşezaţi, ţinându-ne
mâinile pe masă şi nu vorbim. Este întotdeauna bulversant
şi îmbucurător pentru mine să constat cum expresia
feţelor se schimbă atunci complet. Pielea se colorează
în roz, ceva se deschide şi, înainte să treacă
cinci minute, persoana mă întreabă: „Dar ce aţi
făcut de fapt?” Eu nu am făcut nimic, credeţi-mă,
am fost pur şi simplu acolo, prezent, plin de iubire. Vă
povestesc aceasta pentru că toţi puteţi să
faceţi la fel. Ce s-a petrecut acolo de fapt? Un contact
important cu mine s-a instalat? Nu, nu este vorba deloc de contactul
cu mine.
Intrând într-un contact tangibil cu o persoană,
voi o puneţi în contact cu Cel cu Totul Altul. Când mama
îl linişteşte cu mâna pe copilaşul care plânge,
nu este vorba neapărat de iubirea maternă acolo. Este
o mişcare instinctivă, care îl reconectează pe
copil. Există şi o manieră de a lua pe cineva
în braţe, care îi ajută să revină din tot
ceea ce îl separa de propria lui profunzime, şi el este
plasat din nou în realitatea Marii Fiinţe.
Nu există situaţie care să ne
împiedice să servim Marea Fiinţă, din moment
ce ne asumăm această funcţie esenţială
a existenţei noastre care este aceea de a ne simţi
servitorii Marelui Altul şi de a trăi aceasta. Aceasta
priveşte modul în care simţim, observăm, acţionăm,
dăm formă, creăm, maniera în care tratăm
lucrurile şi oamenii.
Prin maniera de a simţi, eu înţeleg
dezvoltarea unui simţ, al unui organ care ştie să
distingă superficialul de profund. A pândi clipa în care
Fiinţa ne va atinge în treacăt cu o calitate numinoasă,
sacră. Ascultaţi! Sunetul Fiinţei răsună
fără încetare, dar suntem noi bine acordaţi pentru
ca el să poată răsuna în noi?
În meditaţie, noi putem face să iasă
o aptitudine de a asculta, o perfectă receptivitate la
Fiinţă în toată calitatea ei.
Ieşiţi din casă, bunăoară,
poate că tocmai a plouat; este minunat de frumos şi
vă bucuraţi: „Minunat, aerul este atât de…, în sfârşit…”
Aerul nu este nimic, dar voi ştiţi pur şi simplu
să staţi liniştiţi, să inspiraţi
profund în voi înşivă, şi iată că acest
aer vă aduce gustul a complet altceva.
La fel este în cazul tuturor simţurilor
noastre, prin raport cu stimulii senzitivi care ni se prezintă:
o culoare, un sunet, un miros, un gust. Dacă ştiţi
să simţiţi de o anumită manieră, prin
senzaţiile de blândeţe sau duritate, prin mirosuri,
altceva atinge simţurile voastre, dar numai dacă nu
vă opriţi la o percepţie pur materială.
Este această calitate de percepţie
de care ne apropiem ştiind să ne oprim o clipă
lângă lucruri. Aceste mici lucruri au nevoie de noi.
Unii din voi cunosc poate acest mic poem pe care l-am compus
eu:
„Micile lucruri au nevoie
de noi,
căci noi le insuflãm inele de viaţã.
De aceea, mâinile mele, trebuie să le cuprindeţi cu
multă iubire,
ca şi cum, fără voi, toate lucrurile ar rămâne
singure în definitiv”.
În acest fel fiecare lucru va sfârşi prin
a vorbi, şi nu numai floarea pe care o udăm ţesând
legături profunde cu ea. Este vorba de a stabili contactul
de la realitatea noastră cea mai profundă şi
acest altul ne va răspunde din profunzimea [lui, n.t.].
O floare pe care am ştiut să o privim
este alta decât cea pe care am ignorat-o mereu; la fel este
pentru om şi animal. Noi avem această oportunitate,
în fiecare clipă a existenţei noastre, de a fi acolo,
prezenţi, în legătură cu Cel cu Totul Altul,
şi ce mult se schimbă viaţa atunci!
Dacă bucuria profundă pe care o simţim
în forul nostru interior este expresia înaintării noastre
progresive spre esenţa a ceea ce căutăm, vom
găsi o multitudine de dovezi care nu vor întârzia să
ne încurajeze.
Care religie, care adevăr ar putea să
ne seducă dacă nu ar promite în definitiv o mare bucurie?
Noi recunoaştem un alt criteriu, când acest amestec de
plăcere şi neplăcere, de bucurie şi de durere
intră într-o altă dimensiune, şi noi atingem
ceva dincolo de toate aceste sentimente, aşa cum aerul
de pe culmi nu este comparabil cu cel din vale.
Prin maniera în care vedem lucrurile, noi putem
să ne lăsăm atinşi de calităţile
lor şi, astfel, să ne deschidem pentru altceva, pentru
noi şi pentru aceasta, căci unde, în om, dacă
nu în trăirea lui, ar putea să se manifeste Fiinţa
divină – dacă nu în calitatea trăirii lui?
Ce prostie să vorbeşti atunci despre subiectivitate!
Omul ca subiect este suportul potenţial
al conştientizării Fiinţei divine care se dezvoltă
în el. Este, aici, o afirmaţie
sobră, fondată pe experienţă. Numai oamenii
deformaţi de ştiinţele naturale vor insista o
dată în plus asupra obiectivităţii. Nu există
acolo decât sentiment? Ei au plecat într-un exil atât de îndepărtat
încât au pierdut până şi amintirea propriei lor patrii.
Să reţinem că întotdeauna omul
în esenţa lui trebuie să se deschidă aici
– nu numai sufletul lui şi spiritul lui – ci şi
corpul lui. Noi trebuie să primim de la corpul nostru
ceea ce vine la noi, aşa cum omul întreg îşi deschide
larg braţele în natură pentru a inhala suflul pădurii.
Această deschidere ne ajută să simţim suflul.
Dacă deschizând Evangheliile sau un volum de Rilke,
nu simţiţi suflul care se degajă din ele încă
de la primele fraze, închideţi cartea aceea, căci
nu veţi atinge esenţialul. Toată aceasta
este adăpostită şi învăluită într-o
calitate care ne atinge global şi faţă de care
omul întreg trebuie să se deschidă.
Acesta este corpul care suntem, şi
nu fizicul pe care îl avem, corpul pe care îl facem permeabil
la această altă dimensiune. Trebuie dezvoltată
o nouă conştiinţă a corpului, care nu se
încrede numai în frumos sau sănătos, ci în transparenţă
şi permeabilitate. Există multe situaţii
în viaţă care nu dăunează nici sănătăţii
şi nici liniei (siluetei, n.t.) noastre, dar care diminuează
permeabilitatea noastră la Cel cu Totul altul. Noi putem
să ne exersăm în a recunoaşte aceste situaţii
nocive.
Această sensibilitate ne va indica ce să
mâncăm, cât timp să dormim şi cum să ne
mişcăm. Criteriul esenţial este un corp deschis
şi permeabil la Cel cu Totul Altul. A ne antrena la aceasta
este un aspect al practicării meditaţiei.
N.T. Sublinierile îmi apartin,V.J.
Sursa: din volumul:
Karlfried Graf Durckheim -
LA VOIE INITIATIQUE. LE DON DE LA GRACE, vol 2,
ed. du ROCHER
Traducerea Viorica Juncan.