Sã nu ne temem de duhul lumii acesteia

dialog cu sora Eugenia Vlad (acum monahia Siluana Vlad) si cu Pr.Prof.Dr.Vasile Mihoc

(13 decembrie 1998, Sibiu)

Acum 2 zile părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului, spunea la un moment dat că, de la Revoluţie încoace, in România, s-au făcut peste 11 milioane de avorturi, deci, aproape jumate din populaţia tării. Vorbiţi-ne mai pe larg despre avort pentru că este păcatul care afectează cel mai mult neamul românesc după Revoluţie.

Sora Eugenia Vlad:Astăzi, de dimineată, nu circulau troleele si trebuia să ajung la biserică, la părintele, si m-am dus cu un taxi. Soferul a profitat că mă avea lângă el, mi-a pus o intrebare si am făcut o mică convorbire duhovnicească: „Ce credeti măicută, o să avem un an mai bun, anul viitor?” M-am gândit si am zis: „Poate să fie ceva bun cu oameni răi?” Multi oameni se plâng că o ducem rău, că e groaznic, dar putem noi să o ducem bine cu aceste 2 mari păcate pe care le facem ascunzându-ne sub nestiintă. Ne ascundem, nu-i adevărat că nu stim! Ascundem (in lene si confort) aceste două mari păcate: injurătura si uciderea de prunci. Când injurăm ne ucidem sufletul nostru, fără nici o scuză. Dar când ucidem un prunc? Cine n-a stiut, cel putin acuma stie că Sfintii Părinti si Sfânta Revelatie ne invată că omul e intreg acolo, in pântece. Gânditi-vă: noi sărbătorim zămislirea Mântuitorului, momentul zămislirii Maicii Domnului, zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul. Si zămislirea mea e un eveniment: atunci am apărut. Si tot atunci… cineva mă poate ucide.

Eu lucrez cu copiii străzii intr-o casă, la Bucuresti. Din grupul acesta majoritatea isi urau mama pentru că i-a părăsit. I-am intrebat dacă lor le pare bine că sunt, că există. S-au gândit, si unul mi-a spus: “Mie imi pare bine că sunt când…” si mi-a dat un exemplu când ii pare lui bine. Si astfel ei au descoperit foarte multe momente din viata lor chinuită când se bucurau că sunt. Pe urmă am făcut inventarul tuturor bunurilor lor. Au constientizat multe lucruri si atunci le-am spus: „Ei, toate aceste lucruri n-ar fi avut  loc (era unul care se bucura când putea să fure ceva mai bun, era bucuria lui!?) dacă mămica ta, in timp  ce erai mic, mic de tot, in burtică, te tăia si te arunca la closet si trăgea apa. Deci, mama ta e o sfântă pentru că te-a născut. N-a indrăznit să te omoare”.

Acesti copii, din clipa aceea, au inceput să se roage pentru mamele lor. Dumnezeu stie cât de plăcută trebuie să fie rugăciunea acestor nevinovati, care insă devin din ce in ce mai vinovati, pentru că nu e iubire care să-i vindece. Trebuie multă iubire care să vindece un suflet atât de rănit, dar când omul pricepe că mama i-a dat viată intr-o lume in care se ucide fără scrupule, atunci rana lui sufletească incepe să se vindece. Spunea astăzi cineva: „Femeie ucigasă este cea care are sterilet.” Steriletul nu e decât ucidere de prunc. Si in timp ce-l ucide, ea intră in biserică! Să-i ajute Dumnezeu să se trezească si să nu mai ucidă! Dumnezeu iubeste pe oameni până la capăt si asteaptă intoarcerea păcătosului. Nu trebuie ca mamele care au făcut aceasta să cadă in descurajare, dar trebuie, cu timp si fără timp, să atragem atentia că este păcat. Mă doare această propovăduire a avortului, care este o propovăduire a nesimtirii.

La Cristiana, la un simpozion, s-a vorbit despre ce trebuie să facem noi, crestinii, in fata acestor metode noi ale medicinii: eutanasia, intreruperea de sarcină motivată (chipurile!). Că, dacă-i motivată pentru ceva, se va motiva pentru orice. Dacă sunt motivată să ucid pruncul pentru că n-am casă, sunt motivată si pentru că n-am ochi verzi, că nu-mi plac mie ochii verzi si decât să fac un copil cu ochii verzi mai bine nu! Ce m-a ingrozit pe mine a fost această fortă care stăpâneste la ora actuală in lume: de a spune răului bine.

Dacă ai făcut un păcat si stii că-i păcat, ai sanse mari să te vindeci; bolnavul care stie că-i bolnav isi poate dori  să fie sănătos, dar dacă omul care-i bolnav zice că asa e bine – „Eu sunt sănătos, nu sunt bolnav” - atunci e grav. Aici este nenorocirea; nu ne putem vindeca de la sine si este păcat că nu ajutăm pe om să simtă că este păcat ceea ce face, că nu-l motivăm in nici un fel. S-a inmultit această stare la noi, de a zice răului bine si binelui rău. Auzi tot mai des in jurul tău: „Ce m-am descurcat!” sau „L-am păcălit!”, „M-am aranjat” – in realitate cuvintele-s si mai urâte! Totul e lăudat acum, răul devine virtute.

In tot acest timp, noi nu trebuie să tăcem. Nu să tipăm la femeia care ucide pruncul, ci in primul rând trebuie să stăm de vorbă cu cei care spun că avortul este o măsură de igienă a societătii: „Mai bine avortat decât să ajungă să fie handicapat. Ce faci cu un copil handicapat?” Să afli de la Sfintii Părinti, de la Dumnezeu că sufletul nu e handicapat. Chipul lui Dumnezeu e intreg acolo si experienta handicapatului poate să fie o experientă sfintitoare si care să mă mântuiască si pe mine care am avut grijă de el. E atât de mare taina omului incât nu putem intra acolo.

Dusmanul numărul unu este uitarea: uităm că vom muri, uităm că vom da socoteală, uităm că viata nu ne apartine, că am primit-o in dar si viata pruncului nu este viata noastră, ci e viata lui Dumnezeu, eu o găzduiesc doar. Copiii vin in lume frumosi; dacă vine unul, ne jucăm cu el, il putem iubi, dar iubirea nu este doar această drăgălăsenie exterioară, ci iubirea este jertfă, este cruce, este curaj nebun. Privită din afară jertfa pare grea, crucea pare imposibilă, nebunie, sminteală. Orice om care a iubit pe cineva stie cu câtă bucurie se leapădă de un lucru ca să-l dea celui pe care-l iubeste. Care mamă simte că suferă când nu mănâncă ea ciocolata si o dă copilului? Dimpotrivă, dacă cineva ii dă o bomboană, o bagă repede in buzunar si o dă copilului. Dar Hristos, Care s-a jertfit pentru noi?! Să lăsăm pe Dumnezeu să lucreze! Trebuie să primim această viată ca remediu; necazul pe care-l trăim e sansa pe care ne-o dă Dumnezeu ca să ne intoarcem la El.

In spitalul nostru sunt două „sectii”: o parte e a nevointelor de voie, când omul isi ia crucea de voie si cu bucurie face voia lui Dumnezeu, implineste poruncile - e greu, că dacă ar fi usor, vorba mea, si caprele s-ar fi făcut oameni si sfinti. Cealaltă sectie din spital este a nevointelor de nevoie: foamete, cutremur, boală, focul care ti-a ars casa, moartea copilului pe care ti l-ai ales tu din cei pe care voia să ti-i dea Dumnezeu. Si câte si mai câte! Toate acestea nu sunt pedepse, pedeapsa va veni la judecată. Acestea sunt iubire, imbrătisare mai puternică, să ne trezim, să ne oprim. Aceasta este dragoste, este tratament. Atunci, să primim acest tratament si vindecându-ne noi, vom vindeca si pe altii; dacă mai avem timp reparăm, dacă nu mila lui Dumnezeu ne va invăta ca să ne trezim.

Conform legislatiei române in vigoare, pentru ca doi tineri să se căsătorească este nevoie de o adeverintă de la cabinetul de planning familial, adică, de la cei care mărturisesc că se opun avortului, dar recomandă contraceptia. Ce puteti să ne spuneti despre contraceptie si despre aceste cabinete pentru că, chiar si tinerii, viitori preoti, trebuie să meargă acolo, conform legislatiei, altfel nu pot obtine certificatul de căsătorie.

Sora Eugenia Vlad:Foarte bine! Să se ducă, să obtină certificatul acela civil de căsătorie, dar aceea nu este căsătorie. Aceea este lucrarea lumii acesteia, suntem obligati să o facem, o facem; dar crestineste, după aceea, mă duc la biserică, mă cunun, adică mă căsătoresc in Taina Cununiei si imi planific viata după harul lui Dumnezeu. Adică mă planific asa: intr-un fel este luni-marti, altfel este in zi de post, altfel in zi de Pasti, altfel de Crăciun si imi planific viata după viata Sfintei Biserici. E foarte usor de rezolvat!

Vor veni vremuri si mai grele când probabil societatea civilă, lumea, vor fi structurate din ce in ce mai mult după modelul democratiei sau a New Age-ului. Noi nu trebuie să luptăm impotriva lumii, ci impotriva duhurilor răutătii care sunt in noi. Păi, si ce e dacă iau adeverinta de la planning? Iau adeverintă, mă duc, mă cunun si gata!

Ce facem cu buletinul acela, 666? Intrebati-l pe părintele Clement. Părintele a zis: „Faci cruce pe el si-l bagi in buzunar”. Păi ce, mă sperie pe mine trei de 6 când Dumnezeu s-a făcut om pentru mine, când mi-a dat Sfânta Cruce (n. ed.: mentionăm că aici maica Siluana are in vedere faptul că numărul 666 nu e pus  - incă – nici pe mână, nici pe frunte, ci in buletin, in ceva exterior nouă; cu altă ocazie ne-a informat că acelasi sfat il are si de la părintele Rafail Noica; in acelasi timp insă, ne-a spus că este bine să publicăm despre legătura dintre cardul de identitate, codul de bare si 666, probabil pentru că este clar că următorul pas va fi punerea lui pe mână si pe frunte). Sunt vremurile de pe urmă, dar n-or fi ultimele zile, si dacă o fi... Mă intreba un copil: „Si dacă o să fie sfârsitul lumii, o să ne doară?” Si m-am gândit si i-am zis: „Cred că o să ne doară, dar asa, putin, ca la o injectie. Dacă esti grav bolnav este ca la o operatie. Dacă suntem mai putin bolnavi e ca o injectie, ca să ne facem sănătosi”.

Pe noi nu ne sperie lumea, nu ne sperie nimeni, poate să ne oblige oricine. Ziceau unii: „M-a obligat Securitatea”. Da, m-a obligat, m-a legat, dar nu a putut să mă oblige să nu mă rog in gând. Mi-a zis mie cineva: „Da' stiti că există si spălarea creierului? Ati citit prin cărti sau prin romane?” Eu atunci nu stiam că există asa ceva in realitate si am zis: „Dacă mi-l spălati imi faceti un serviciu, că dacă ati sti câtă bătaie de cap am. Asa mi-ati lua orice răspundere, mă duc la Dumnezeu curată si eu nu mai răspund de ce fac, că m-ati spălat dumneavoastră, dumneavoastră răspundeti”.

De ce să ne temem noi de lume si de ce o să ne facă ei? Eu să mă tem de mine, cât mă deschid dracului că să lucreze in mine. Să mă lepăd de mine, să mă incred in Dumnezeu. Zicea cineva: „Tine-mă Doamne de urechi, că altfel te vând ca Iuda”. Mie, de mine imi e frică. Pentru că fără mine, fără voia mea nu se intâmplă nimic. Ce poate să-mi facă? Influenta aceasta este foarte grea, dar e dată de Dumnezeu ca un leac mare. Pe de o parte, dacă-i suportabilă imi dă putere să o suport, iar dacă e insuportabilă mor si scap. Ce să-mi facă mai mult decât să mor? Eu am descoperit un lucru: că tot mori si tot te doare. Apoi, să mă doară cu folos! Asa este si cu planinng-ul. Facem toate acelea ale lor si poate că, cine stie, cel de la cabinetul de planning, dacă eu am să-i spun părerea mea, el devine crestin.

Noi trebuie să mărturisim cu viata noastră. Semnul crestinătătii mele este bucuria că am scăpat de frica de celelalte. Nu mi-e frică decât de păcat.

Ce să le spun celor care mă intreabă: „Dacă Dumnezeu e bun, cum ingăduie să se nască copii cu grad de retard psihic?

Sora Eugenia Vlad: Tocmai asta e dovada că Dumnezeu e bun, pentru că, dacă Dumnezeu ar fi rău, ca Hitler, i-ar omori pe toti retardatii si, stiu si eu, dacă eu, in conditiile astea, as fi ajuns la Sibiu? Că sunt asa de retardată fată de ce a pus Dumnezeu in mine prin creatie. Dumnezeu m-a gândit genială si pe dumneavoastră la fel. Eu sunt o băbută, când sclipitoare, când prostută. Bunătatea asta e: că ingăduie. Păi, dacă ăsta este omul, care-i bunătatea lui Dumnezeu, că la el nu contează handicapul. La El contează lucrarea omului cu Dumnezeu, deschiderea omului către Dumnezeu. S-ar putea ca retardatul ăla să fie mai deschis ca mine. Că e retardat la rele si mai deschis la bune. Că eu sunt mai bună când mă doare ceva decât atunci când nu mă doare nimic. Aceasta este dovada bunătătii.

Sunt intr-adevăr lucruri grave pentru că noi privim suferinta din afară, dar oricine a făcut experienta suferintei isi dă seama că e altceva. Când sunt mamă si mă gândesc că s-ar putea să-mi moară copilul nu numai că indur - nu este durere mai mare! -, dar sunt si zile, după aceea, când zâmbesc, când mă bucur. Ce e aceasta? Sigur e taina că moartea nu-i ceea ce pare. Suferinta nu e ceea ce pare. Suferinta asumată e minunea minunilor. Dumnezeu nu e mincinos, zice: «Luati jugul meu că este bun si povara mea că este usoară!». Dacă ti-a dat Dumnezeu un jug ca acesta, dacă-l primesti e bucurie, dacă-l refuzi e tristete. Incercati aceasta cu durerile cele mici ca să vă obisnuiti cu cele mari. Incearcă o dată să te bucuri că te doare coloana si să vedeti… „Doamne, câte rele am făcut eu cu coloana aceasta si unde nu m-am dus si unde nu m-am aplecat si acum, uite că Tu mi-ai dat această bucurie”. Revolta, care e de la demon, sporeste suferinta pentru că o face străină, o scoate din cruce. Când ti-o asumi devine cruce, devine jugul lui Hristos si devine bună si usoară. Asta e! Sunt momente de punere la incercare când omul se simte părăsit. Mare taină! Dumnezeu nu-i părăseste pe cei slabi, numai pe cei „puternici”. Niciodată nu ne incearcă mai mult decât putem duce. Asta e sigur!

As dori să comentati dumneavoastră si părintele profesor două păcate pe care actuala coalitie guvernamentală vrea să le legifereze: homosexualitatea si prostitutia.

Sora Eugenia Vlad: Ele sunt „legiferate”, căci, desi nu sunt pe hârtie, ele se practică in ochii tuturor si nimeni nu face nimic. Aceste două păcate care vor fi, probabil, institutionalizate, trebuie să le privim cu doi ochi. Unu: să le spunem celor care fac legea că e o lege criminală; e datoria noastră, a crestinilor, să spunem lucrurilor pe nume: eu nu pot să te oblig, nu voi face nici greva foamei, nici demonstratie in stradă, nici nu ies cu pusca să fac o Revolutie. Nu pot să fac binele cu rău, prin fortă, dar iti spun si mărturisesc că este rău. Celălalt ochi e ochiul milei, ochiul rugăciunii, ochiul care plânge: acesti oameni sunt victimele păcatului, victimele răului. E un rău atât de mare, e o boală atât de gravă, incât numai o iubire nebună ii poate vindeca. Atunci noi, pe de o parte luptăm impotriva răului prin mărturisirea binelui, si in mod ascuns, cum nu pot ei lucra, prin rugăciune.

Câti dintre noi ne rugăm pentru homosexuali? Eu cunosc unul. Mi se rupe inima. Mi-a spus, mi-a povestit, mi s-a plâns, se justifica, explica, vorbea. Nu am să pot niciodată să nu mă rog pentru el, pentru că privit pe dinafară e un copil ca dumneavoastră, si el asa s-a trezit sau asa a devenit. Si a rânduit Dumnezeu ca el să-mi spună. Trebuie să-i spun că Dumnezeu il iubeste si că il asteaptă să se vindece. Păcatul lui poate să fie la fel de mic ca păcatul meu de a minti sau la fel de mare pentru că, dacă el il face, nu are puterea să se stăpânească. Eu de ce mint? Că nu am puterea să mă stăpânesc. Puterea care mi-ar trebui mie ca să nu spun o minciună este aceea care i-ar trebui lui să nu facă acest păcat.

Eu trebuie să inteleg că sunt sclav - si eu si el , dar trebuie să-i spun că-i păcat, trebuie să-i spun că are sanse să se mântuiască si că asa nu ajunge la Dumnezeu. Vine vremea când el se va gândi la cuvintele mele. Cine stie? Mai vine vreo Sida, mai vine ceva, poate se trezeste. Sansa noastră este să smulgem cât mai multi din victimele institutionalizării, din victimele „drepturilor omului” si să aducem dreptul lui Dumnezeu in sufletul lor. Aceasta este misiunea crestinului, paralelă cu aceea de a mărturisi si de a lupta pe căi duhovnicesti si ca institutie si ca persoană.

Pr. Vasile Mihoc: As avea ceva de adăugat, ceva special. In Franta este o mare bătălie (apropó de lege): Guvernul vrea să impună o lege impotriva căsătoriei, impotriva familiei de fapt. Se consideră familie si un cuplu de homosexuali, cu toate drepturile: de a avea copii, de a adopta copii, de mostenire si asa mai departe. Au iesit in stradă catolici, diferite asociatii; au iesit cu sutele de mii in stradă. Lupta este foarte mare, dar, cum spunea si măicuta, sunt lucruri foarte bune, dar mereu am impresia că in catolicism lucrurile sunt văzute prea mult numai exterior.

Si noi putem folosi toate aceste mijloace si trebuie să le folosim. Dacă ei folosesc din plin mass-media trebuie să folosim si noi mass-media. Ei creează institutii. Vorbeam despre cabinetele de planning familial. Putem crea si noi institutii. Normal ar trebui să avem mai multă atentie, si la nivelul fiecărei parohii să existe un fel de institutie, să spunem, de consiliere in preajma căsătoriei pentru tineri. Sigur că duhovnicul constient face acest lucru. Nenorocirea, insă, este alta, că acolo legea il obligă să meargă la planning familial. Aici, la noi, când 2 tineri vor să se căsătorească vine de obicei o bunică să vorbească cu preotul: „Părinte, stiti, avem cununie pe data de cutare”. Intreb eu: „Vă căsătoriti dumneavoastră?” Zice: „Nu, nepoata mea”; „Păi, nepoata de ce nu vine ea la mine?”; „Păi, ea nu are timp”; „Păi, să vină ea la mine (unii nu vor să vină si dacă nu vor să vină eu nu-i cunun)”; „Păi, atunci mergem la alt preot”; „Mergeti la alt preot”.

Am deja experientă: sunt de 10 luni in parohia aceasta si am dat la mai multi in scris să meargă la alti preoti să-i cunune, pentru că nu acceptă conditia aceasta minimă de a veni tinerii să se spovedească si să intre in canon. Unii sunt in concubinaj si eu nu-i cunun chiar asa: trăiesc concubini până azi si azi ii si cunun. Cununia e o Sfântă Taină! Trebuie o pocăintă, trebuie o indreptare ca să te poti cununa. Si atunci ei caută solutii facile.

Trebuie să creăm si noi institutii. Dacă sunt institutii ale păcatului, Biserica este marea institutie a vindecării si ea poate avea tot felul de structuri ale vindecării. Dar, constatăm că nu are destule! De pildă ASCOR-ul este o astfel de institutie. Vedem că se intâmplă ceva prin ASCOR, ar putea fi si alte institutii in care oamenii pot să fie ajutati.

Sora Eugenia Vlad: …Si de mare ajutor nouă, că e foarte greu. Am auzit pe cineva că spunea: „Toleranta mea ar ingădui să-l privesc pe un homosexual, dar stomacul meu nu cred că ar ingădui”. Pentru că gândul la ce inseamnă acest lucru, sigur că trezeste o revoltă fizică in noi, fiziologică, dar intotdeauna să ne ajutăm de gândul la Dumnezeu ca să putem să privim oamenii in păcat. Dumnezeu ne cere să urâm păcatul si să iubim pe păcătos. Atunci zic: „Doamne, iartă-mă că nu pot să-l iubesc, că se ridică ceva in mine”. Atunci, El mă ajută, că sunt handicapată, si zice: „Ia gândeste-te tu la ăsta pe patul mortii, in spital... si atunci avem puterea să-l privim total” Stiti cum sunt oamenii? Sunt ca niste copii. Trebuie să-l vedem ori copil, când era mic si intindea mânutele si te lua de gât, ori când e pe patul de moarte si e bolnav si neputincios. Omul nu este ce vedem noi atunci. Acela poate să fie un accident, să treacă.

Gânditi-vă că si heterosexualii fac uneori niste lucruri de te apucă groaza. Vezi niste tineri in statia de autobuz că se iubesc. Acolo i-a apucat! Iubirea e o apucare! Dacă i-a apucat, ei se iubesc. Nimic impotrivă, că de - Doamne apără-mă! - te apucă, te apucă, dar ce urâtă e iubirea asta apucată asa! Ce-i urât? Nu că se sărută, că oamenii sunt frumosi când se sărută. Nu că se tin in brate, că ce frumosi sunt oamenii când se tin in brate, dar se tin urât. El tine tigara intr-o parte, asa, si se uită la călătorii din autobuz pe partea asta, si cu gura… si ea săraca stă. Am zis: „Ce bolnavi sunt bietii oameni dacă consideră că asta e iubire”. E adevărat, nu-i iubire!

Dacă te intâlnesti cu ei peste o săptămână zic că le-a trecut, adică a fost, asa, ca o infectie intestinală: le-a trecut! Apoi, iubirea le e cam moartă, iubirea nu-i asa: când te apucă iti vine, si după aceea iti trece. Noi ne gândim la ei si zicem asa: „Doamne, adu-i, Tu, la Tine in fata Sfântului Altar, adu-i Tu si-i vindecă”. Aceiasi oameni devin frumosi. Pentru că ei sunt frumosi pe dinăuntru, au doar un strat de mizerie pe deasupra.

Am simtit prima dată ce inseamnă să iubesti păcătosul si să urăsti păcatul când un medic chirurg imi opera un furuncul. Când a băgat cutitul a iesit mizeria aceea pe el. Mie personal imi era silă de ce am văzut si asteptam să văd si pe fata lui silă, dar  cu blândete zice: „V-a durut?”  Am zis: „Ia uite, că nu mă confundă cu furunculul meu”. E ca la Dumnezeu. Dumnezeu nu mă confundă cu păcatul. El zice: „Te doare?” Nu i-a zis asa sfântului Pavel: „Greu trebuie să-ti fie  să dai cu piciorul in tepusă”. La piciorul lui se gândeste. Aceasta este taina iubirii. Noi trebuie să ne gândim cât de greu trebuie să le fie tinerilor ăstora ca să nu le fie rusine. Greu trebuie să-i fie unei fetite frumoase care se inchină cu fundul gol.

Eram intr-un compartiment de tren cu o tânără cu fustită: o bucătică de pânză mică-mică-mică, asa, destul de mare cât să nu-i văd chiloteii. Si stătea asa. Când a pornit trenul eu m-am inchinat si s-a inchinat si ea si am zis: „Slavă Tie Doamne, poate creste si fusta” - am zis in gând. Stiti. Si la un moment dat, parcă mi-a citit gândul, o văd că trage de fustă. Si tot trăgea si tot trăgea si atuncea i-am zis: „Fetita mea, nu asa se lungeste fusta. Dacă ti-a venit să o lungesti, ti-a venit bine.” Ati văzut, numai o dată s-a inchinat si a si inceput să tragă de fustă. Asa că, să invătăm copiii să se inchine si să  credem că chipul lui Dumnezeu din noi e acolo. Nu ne trebuie decât câte o zgâltâială. Am văzut oameni care nu se inchină si zic: „Eu nu umblu cu chestii din acestea folclorice. Eu am credinta mea.” Când a pus frână tare autobuzul si a intrat intr-o masină si a zis: „Doamne apără!” i-a trecut folclorul…. Mai e un cutremur, mai e o boală,  iti mai aduci aminte de Dumnezeu.

Eu folosesc asta cu folclorul că a fost replica unui prieten, tot filozof ca mine, care zicea: „Eu te inteleg că ai ajuns credincioasă. Intr-adevăr, cât ai fi de prost, tot pricepi că e Dumnezeu, că merită să-I dai o atentie, da, asa, să cazi in folclor si să te duci cu băbutele la biserică?” Mie imi place să cad in folclorul acesta care te ridică la Dumnezeu.

Ce părere aveti de femeile care nu au copii si se injectează pe cale artificială pentru a avea copii?

Sora Eugenia Vlad: In general nu prea am păreri. Stiti că una dintre vindecările pe care mi le-a dat Dumnezeu e că mă stăpânesc, cât pot, să imi mai fac păreri. Am o mare milă si mă gândesc că Dumnezeu stie (poate că e mai bine asa, poate că in felul acesta o să cunoască iubirea), eu nu stiu, dar in acelasi timp, dacă as intâlni-o, i-as povesti tot ce inseamnă aceasta. Sunt lucruri greu de judecat, dar trebuie să spunem lucrurilor pe nume dacă avem ocazia să vorbim fată către fată. Dacă această intrebare este pusă de o persoană care doreste acest lucru, atunci să mă caute si să stăm de vorbă. Consider că e un lucru mult prea complicat ca să-i dăm răspuns intr-o conferintă. E foarte delicat, si lucrurile delicate trebuiesc tratate intr-un mod special.

Personal nu am dreptul să judec pentru că eu nu stiu cum e să-ti doresti foarte mult un copil si să nu il ai. Eu stiu ce inseamnă să-ti doresti foarte mult o carte si să nu ai bani s-o cumperi. Am furat de la un prieten din bibliotecă. M-am bucurat de cartea aceea până am aflat că e păcat să furi. Atunci, mă gândesc… darmite să-ti doresti să ai un copil. Trebuie multă delicatete. Mult ajutor pentru sufletul acela si aceasta se rezolvă, cum spuneam, intr-un „laborator” mai restrâns.

In România, după un sondaj recent, 70% din familii suferă de violentă domestică, in cadrul familiei. Ce spune Biserica despre violenta domestică, mai ales că si politia a initiat  un program pe care as dori să-l aduc in atentia Arhiepiscopiei si al Patriarhiei?

Sora Eugenia Vlad: Este foarte grăitor acest lucru. Spuneam adineaori că mânia mea in fata episcopului aproape că nu se vede. Când rămân cu cineva mai mic ca mine se arată. Aceasta este explicatia că toată violenta pe care o trăim noi se manifestă acolo unde contăm pe celălalt, pe iubirea lui, pe intelegerea lui, acolo ne descărcăm ura. De ce se intâmplă acolo mai mult? E locul unde toti diavolii pe care i-am chemat in timpul zilei ne asteaptă: acasă. Tot timpul zicem: „Fir-as…, Fire-ai…, Lua-te-ar….” Tot timpul zicem acest lucru. Il alungăm pe Dumnezeu prin injurături, il chemăm pe diavolul prin injurături, ne blestemăm si după aceea ne mirăm că ne-a bătut Dumnezeu. Diavolul credeti că stă degeaba? De foarte multe ori nu femeia tipă, ci diavolul. Nu bărbatul bate, ci diavolul. Pe diavol cine l-a chemat? Diavolul este legat, nu muscă dacă nu ne apropiem de el; e ca si câinele - noi ne apropiem de el.

Există si cazuri in care femeile sunt martire. Acelea sunt situatii speciale. Ce putem face noi? Să ne rugăm in sfânta biserică pentru pacea tuturor. Să ne rugăm ca si când ar fi in casă la mine acest lucru si să-i invătăm pe oameni să vină să-si vindece sufletul, să se lepede de diavol, si atunci in casa lor va fi bucurie. Dumnezeu aduce bucurie. Icoana, agheasma, binecuvântarea din casă, spovedania, lepădarea de rele, Sfânta Cruce, toate aceste sunt arme, dar nu le folosim. De ce ? Pentru că vrem să ne desfăsurăm, să fim „violenti”. Când e dragoste, lucrurile se schimbă. Imi spunea o dată o doamnă: „Mie imi pare bine când bărbatul meu mă ceartă, mai strigă la mine si mă gândesc: Doamne bine că l-a apucat acasă, că dacă zicea la serviciu, il dădeau afară, rămâneam fără bani. Dar asa, eu mă mai rog, mai nu stiu ce, si nu-i desfac sefii contractul de muncă si uite asa trăim in continuare.”

Să mai gândim si asa. Să avem ingăduintă si să ne purtăm crucea unul altuia. Suntem slabi. Ce inseamnă să ne purtăm poverile? Inseamnă să ne purtăm sacosa când venim de la piată? Nu, aceea-i altă povară. Inseamnă să sufăr când tipă pe nedrept la mine si să mă rog. O altă doamnă imi zicea (aceea este iubire!): „Vă spun drept, măicută, că dacă nu-l iubeam eu nu-l lua nimeni, dar mai ales nu-l tinea nimeni. Nici eu nu l-as tine dacă nu l-as iubi.” Aceasta e taina iubirii! Aceasta este iubirea!

Aici, cred că parohiile ar trebui să facă mult. De ce să nu avem o evidentă a familiilor in care se intâmplă acest lucru si să incercăm să-i ajutăm. Consider că ASCOR-ul ar putea să fie o scoală pentru lucrarea la parohii, pentru că lucrarea lui Dumnezeu este să fim una, să ne ajutăm unii pe altii cunoscându-ne. Acolo, la parohie, trebuie să ne cunoastem, acolo să-i ajutăm pe oamenii care au nevoie. Sunt copii dezbrăcati? Dacă avem o haină in plus, stim cui să i-o dăm! Avem oameni in inchisoare? Să aflăm cum ii cheamă pe cei din inchisoare si să ne rugăm pentru ei! Avem oameni in spital? Să facem la fel. Băbutele ca mine ce să facă in biserică? In loc să susotească: „Uite pe doamna preoteasă cum s-a imbrăcat azi…” să zică: „Ce-o fi făcând băiatul lu' cutare, că era la puscărie. Hai să facem o Psaltire.” Facem grupuri de Psaltire, ne rugăm pentru cei din inchisoare, ne rugăm pentru cei care sunt la secte. Să vedeti atunci ce lucrare!

Sunt multe parohii, sunt mari, e greu, dar cred că s-ar putea face ceva. De ce toată inteligenta unui consilier să se epuizeze in a sta covorul drept. E bine să stea covorul drept, dar când esti consilier al Bisericii in parohie trebuie să vezi ce se intâmplă cu fiii acelei parohii. Cred că aceasta este o cale.

Pr.Vasile Mihoc. In ce priveste violenta, noi suntem deformati si de o traditie prea indelungată de violentă. Cred că ati auzit cu totii de Pravila Mare de la Govora. Era o carte de legi inspirată din dreptul bizantin unde legile bisericesti sunt puse alături cu legile de stat. Acolo există un capitol intitulat asa: „Despre cum, când si in ce chip isi va bate bărbatul pe muierea sa.” Legea dorea să stabilească de unde si până unde situatia devine caz penal. Răspunsul era că devine vinovat numai când o bătea „cu vrăjmăsie”. Apropó... spunea maica de iubire. După acea pravilă, dacă nu o bate cu vrăjmăsie nu e grav, in sensul că nu devine caz penal. Dacă o bătea cu palma sau cu pumnul nu insemna că o bătea cu vrăjmăsie. Numai de o bătea cu lemnul si mai ales dacă se rupea lemnul, aceasta era o dovadă in fata judecătorului.

Există o lungă traditie. Vă spuneam că aceste legi sunt inspirate din legile bizantine, crestine. Bizantul a adoptat un astfel de sistem care a influentat si legislatia românească. Vă dati seama că intr-o traditie (as spune-o, in sens negativ!) atât de indelungată, este greu de făcut ceva. Societatea modernă descoperă din ce in ce mai mult aceste situatii, această dramă care trebuie vindecată. Apropó de copii: nu cu legea  se va rezolva problema acestora. Faptul că a apărut o lege care-i apără pe copii, e foarte bine asta si e necesară pentru că sunt familii in care copiii si sotiile sunt victime (uneori si bărbatii sunt victimele sotiilor). Mijloacele duhovnicesti sunt insă cele mai aducătoare la scop. Sunt multe cazuri, in fiecare parohie, in care femeile poartă in spinare un bărbat betiv si rău. In fine, ele duc familia si el nu aduce nimic in casă, ba dimpotrivă, când s-au terminat banii de băut o bate pe sotie si mai ia si bănisorii ei ca să meargă să-i bea. Sunt cazuri, destul de multe, si nu se intâmplă, să stiti, numai in case de neintelectuali, ci si in case de intelectuali, iar situatia este reală si gravă.

Sora Eugenia Vlad: Adevărul este, insă, si de partea cealaltă. Eu stiu ce inseamnă violenta casnică, că tata o bătea pe mama - Dumnezeu să-l odihnească si să-l ierte! - si cea mai mare groază a mea era aceasta. Dar am văzut o dată, pe stradă, cum si când poate fi bătută o femeie?! Două persoane se certau pe stradă; bietul om, fiind pe stradă, nu indrăznea să-i facă ce i-ar fi făcut in casă - ea profita de asta. El ii tot zicea: „Taci, femeie!” Ea nu numai că nu tăcea, zicea si mai tare. Am simtit că dacă nu tace…. Ea nu a simtit si nu a tăcut. A luat-o! El i-a dat un pumn si a plecat mai departe si ea a inceput să urle că a bătut-o. M-am apropiat de ea si i-am spus: „Eu eram in spatele dumitale, dacă tăceai, scăpai.” Ea imi răspunde: ”Da ce, eu sunt mai proastă?” Apăi, asa desteptăciune!

O altă poveste cu un cuplu. Doi tineri au venit la mine. A venit intâi fata si-mi spunea ă ea divortează pentru că bărbatul ei a bătut-o. Si mi s-a părut intr-adevăr  foarte grav. La fel cum a spus părintele, am zis să avem răbdare, e o traditie, trebuie să luptăm si noi si nu stiu ce…. „Nu, nu, că m-a bătut!”; „Spune, fetita mea, când te-a bătut ce făceai, dormeai?” Zice: „Nu.”; „Făceai mâncare?”; „Nu.” „Ii spuneai că-l iubesti?”; „Nu.”; „Dar ce făceai?” „Tipam.”, „Tare?”; „Da.”; „De mult?”; „Da.”; „Si el ce a făcut?”; „Mi-a dat o palmă.”; „Ei, păi nu te-a bătut; după aceea ai tăcut?”; „Da..”; „Pur si simplu te-a făcut să taci. Nu a găsit repede altă metodă să te facă să taci.”

Am trimis-o acasă să citească rugăciunea pentru sot din cartea de rugăciuni si să se gândească că a murit bărbatul ei. Am trimis vorbă si lui si am zis: „Uite, stai departe de ea si las-o, si gândeste-te că a murit, si că ai scăpat de ea.” Au venit peste trei zile mpreună si au zis că ei se iubesc foarte tare si că sunt asa de bucurosi că nu au murit. Lucrurile trebuiesc nuantate, dar să nu ne prefacem că aceasta nu e o problemă.

De vreo doi ani au loc si in România operatii si de schimbare de sex. Ce spune Biserica despre acest lucru, pentru că este o stire de primă mână, ar spune cei de la televiziune.

Sora Eugenia Vlad:Păi, sigur că Biserica nu poate să spună decât ce zice Dumnezeu pentru că Dumnezeu ne-a făcut pe fiecare, si noi nu trebuie să schimbăm ce a făcut el, dar gânditi-vă cât de gravă este această boală. Ei, de fapt, se mint când consideră că se iubesc, bărbat cu bărbat. De fapt este o pervertire a bărbătiei. Am văzut o demonstratie de-a lor când unul din bărbati era imbrăcat in femeie. De fapt, ce isi doreste el este să fie femeie, nu să se iubească bărbat cu bărbat. Dacă isi schimbă sexul se impotriveste lui Dumnezeu că l-a făcut cum l-a făcut. Nu are curajul să-L intrebe pe Dumnezeu de ce l-a făcut asa. Si eu as fi preferat să fiu băiat: când eram tânără mă tundeam foarte scurt, umblam in pantaloni, eram atee. Pentru că vroiam să fiu băiat, vroiam să fiu puternică. Acum, multumesc lui Dumnezeu că sunt femeie. E minunat să fii ce te-a făcut Dumnezeu, dar pentru asta trebuie să te intâlnesti cu Dumnezeu, ori acesti oameni vor merge si mai departe decât ne putem noi imagina. Răul depăseste puterea noastră de imaginatie, până unde vor putea ei să meargă cu răutatea. Dar acesta e semnul cât de gravă e boala si câtă nevoie au de vindecare si de doctor acum.

Dumnezeu să ne dea nouă atâta minte, atâta intelepciune si atâta iubire, să mergem in pas cu ei, să găsim metode de vindecare, de stopare a răului, de salvare mai ales a copiilor care ar putea să intre in asemenea situatie. Dacă Dumnezeu nu-l trăzneste pe masa de operatie am să-l omor eu? Nu. Il lăsăm, ne rugăm, plângem, explicăm. Il lăsăm acolo pe mâna lui Dumnezeu si pe mâna propriei sale răutăti. Dacă el optează să rămână pe mâna diavolului până la sfârsit, Dumnezeu ii respectă această libertate, această optiune, dar trebuie să-l ajutăm să constientizeze, să nu zică că nu a stiut, dacă avem ocazia, dacă nu, in rugăciune. Doamne ai milă de toti!

Ce ne puteti spune despre bioenergie. Cineva intreabă despre Desanca de la Arad

Sora Eugenia Vlad: Nu o cunosc pe Desanca. Despre bioenergie stiu pe mine că este energia cu care m-a inzestrat pe mine Dumnezeu făcându-mă om. Insă, vedeti, as vrea să fac o mică paranteză, nu e un repros. Mă bucur că vă preocupă asemenea treburi, că problemele vremii noastre sunt grave si ne preocupă. Dar sunt spectaculoase, sunt in afară si nu cad in misiunea mea, ca să vă dau eu solutia, ci eu as vrea să ne intrebăm: Ce fac eu cu mine? Cum ajung eu la fericire, cum mă vindec eu pe mine? In felul acesta, dacă eu mă vindec, homosexualul acela va fi mai aproape de vindecare. Dacă eu mă vindec, mai putine femei vor avorta. Dacă eu mă vindec, mai putini oameni se vor duce la bioenergie pentru că eu mă voi ruga mai mult pentru toti. Omul sănătos merge spre sfintenie, sfântul lucrează pentru toată lumea.

As vrea să vă mutati putin interesul (dar să nu devenim nestiutori!) si pe această dimensiune: Ce fac eu, acum, cu sufletul meu?  De-abia atunci, la aceste probleme vor veni răspunsurile deodată. Dumnezeu ne dă solutii si răspunsuri pentru toate, solutii adevărate, făcătoare de minuni, dar trebuie să le primim in noi, să vindecăm intâi sufletul nostru. Important e ca noi să ne deschidem, ca Dumnezeu să lucreze prin noi, in noi. Atunci el va răspunde in fiecare situatie concret si la toate problemele. Si răspunde repede.

Cum vedeti iubirea dintre un băiat si o fată? Cum iti dai seama dacă respectivul nu e bun pentru tine? Se poate realiza o comuniune trainică intre oameni? Cei proveniti din familii care se dusmănesc au sanse de căsătorie?

Sora Eugenia Vlad: Cu cât doi tineri sunt mai nepotriviti, cu atât e mai bine să se iubească. Gânditi-vă dumneavoastră, dacă s-ar potrivi la toate ar fi clonare. Eu m-as plictisi ingrozitor dacă dumneavoastră ati fi la fel cu mine. Ce ar fi? Asa a vrut diavolul, să ne facă la fel pe toti, asa vrea diavolul si acum: arată care-i moda si toată lumea isi crapă fusta până aici. Suntem toate la fel. Dar fata noastră e total diferită, chipul e altul. Haina e prelungirea chipului, imi exprimă personalitatea. Da, la măicute e la fel, dar asta e altceva, e altă taină. Atunci, cu cât sunt mai nepotriviti, cu atât e mai mare lucrarea lui Dumnezeu. Noi trebuie să fim diferiti, Dumnezeu ne-a făcut pe fiecare unici. Despre potrivirea aceea intimă (ferească Dumnezeu!), să nu vă gânditi la asa ceva. Numai diavolul zice că nu există potrivire. Dacă mi-e sete, beau apă. Trebuie să-mi spună cineva cum să inghit? Nu! Ne vom potrivi dacă ne vom dori. Trebuie să ne dorim unul pe altul.

Dar să te doresc pe tine ca persoană, nu piciorusele tale si casa, nu masina, nu salariul tău. Uneori oamenii s-au căsătorit fără să se iubească, fără acea atractie fulgerătoare, pentru că erau obligati. S-au căsătorit cuminti. S-au dus la Sfânta Taină a Cununiei si au descoperit iubirea aceea care se naste prin descoperirea tainei celuilalt.

După fiecare nuntă basmele tac. Au făcut o nuntă mare si au tăcut… Ce au făcut zmeii până la nuntă e nimic fată de ce-ti face bărbatul sau nevasta după nuntă. Aici este marea incercare, aici să vedem cine trece prin probleme acelea astfel ca la adânci bătrânete să se tină de mână si să moară unul după celălalt pentru că nu stiu să trăiască unul fără celălalt.

Acest lucru se face cu jertfă. După ce trece iubirea asta de deasupra care e «pentru că…» („Te iubesc pentru că ai ochii albastri, te iubesc pentru că esti frumoasă…”), vine deceptia: „I-a uite, nu-s ochii albastri, isi punea picături nu stiu de care, că are lentile de contact. Vai de mine că nu e asa de blândă, să vezi cum face când e furioasă.” Cineva imi spunea: “E ingrozitor, nu incap in pat, eu aveam un pat dublu singură si acum am un pat mic si cu ăsta lângă mine… si sforăie, se intoarce cu spatele la mine. Când ne iubeam si mă privea in ochii era altfel”. Asa e! Pe vremea aceea era altfel, acum e altfel: sforăie si ii dai un ghiont să se trezească - vine ura. Nu mai tace ca să adorm si eu; apoi vine iubirea: săracul că e obosit, să nu cumva să-l trezesc, ce dacă sforăie. Te apuci si sforăi si tu lângă el. Iubirea-i lucru mare, nu se impiedică in lucrurile acestea.

Nu potrivirea trebuie să ne intereseze, desi trebuie să avem interese in comun. Dacă interesul meu e spre literatură, spre artă, spre frumos sigur că, dacă mă voi căsători cu cineva care e foarte interesat de cârnăciori, s-ar putea să avem conflicte mari. Dar si atunci se poate. Mai mănânci si tu un cârnăcior, mai citeste si el o carte si se face. Unde e dragoste totul e posibil. Totul e să cerem dragoste.

Când te pomenesti că ai gresit, faci ca omul acela care s-a dus la Muntele Athos să intrebe cum să se mântuiască si părintele i-a zis: “Să-l iubesti pe Dumnezeu si pe aproapele”. Zice: ”Păi, nu pot asta, am incercat si nu pot. Pe Dumnezeu nu-L iubesc deloc, mi-e frică de El, dar nu-L iubesc, iar pe aproape nu pot să-l sufăr. Trebuie să fie altă tehnică, ceva mătănii, ceva rugăciuni, ceva trebuie să fie, post.” S-a dus la altul, tot asta i-a spus si după vreo zece si-a dat seama că nu are nici o sansă si zice: “Ce mă fac? A, stiu ce am fac! Am să mă port de parcă l-as iubi pe Dumnezeu si pe aproapele timp de 15 ani” – e o poveste spusă de părintele Sofronie, dar care e adevărată. După 15 ani i-a dat Dumnezeu harul iubirii. Mai incercati-o si pe asta: ia să mă port eu de parcă l-as iubi pe sotul meu. Sunt unii care spun: „Dacă as simti credintă către Dumnezeu.” Ce ai face? Fă acum ce ai face dacă ai simti. Ce ar fi? Si atunci se vindecă nesimtirea.

Referitor la a doua intrebare cu ura aceea dintre două familii, eu zic că e sansă mare asta, ca să-i fac să se iubească. Dacă noi ne iubim, imposibil să nu se iubească si ei până la urmă. Rugăciunea schimbă totul. Iubirea schimbă totul. Iubirea e mai puternică decât moartea, darmite decât ura care e o simplă boală. Convertirea sentimentelor e lucru mare!

Salt la inceputul paginii