Tipareste pagina | Inchide Fereastra

Crestinism si politicã
Scrisoarea de la Bethanie(Gorze,France)
din mai 2007

Pr. Alphonse si Rachel Goettmann

Nota trad.: Scrisoarea de faţã este una din scrisorile periodice ale pãrintelui A.Goettmann. De data aceasta este inspiratã de evenimentul alegerilor prezidentiale din Franţa, fiind o reflecţie pe tema implicãrii crestinilor in politicã, de fapt în viaţa societãţii, în istoria profanã...când de fapt nu existã decât o singurã istorie si aceea este sfântã de la început pânã la sfârsit...

Titlul "Crestinism si politicã" este atribuit de mine.

Un punct de vedere care meritã cunoscut si un subiect la care ar trebui sã reflectãm...

Gorze, Mai 2007

Dragi Prieteni,

Lunga şi intensa campanie electorală urmată de alegerea unui Preşedinte al Republicii ocupă toate spiritele şi va fi, pentru mult timp încă, noutatea acestor vremuri care fug… Dar evenimentul nu va fi fost cu adevărat „democratic” decât dacă îl pune pe fiecare cetăţean în faţa responsabilităţii sale personale iar pe creştini, în special, în faţa dimensiunilor politice ale credinţei lor.

Politica este un subiect dificil. Nu pentru că este arzătoare, ci pentru că este obscură. Reflecţie totuşi din ce în ce mai indispensabilă în măsura în care noi, creştinii, avem în permanenţă tentaţia idealistă de a păcătui fie prin dispreţ, fie prin entuziasm vizavi de politică. Ori, mai puţin ca oricând, în actuala conjunctură, nu avem dreptul să ne înşelăm asupra acestei realităţi care, în viitor, va fi una din marile chei ale oricărei transformări, aflată din ce în ce mai mult în mâinile poporului. Ne dăm seama tot mai mult, că nimeni nu este o insulă, că trebuie să trăim în comunitate. Politica comandă viaţa noastră cotidiană, la şcoală, la piaţă, la uzină, la birou… De ea depinde de acum însăşi salvgardarea creaţiei. Se aşteaptă de la ea ca ea să inventeze în sfârşit acest proiect omenesc care să facă din toţi fiinţe egale, libere, fraterne.

Da, dar… tristul spectacol al umanităţii după câteva milenii de istorie nu justifică oare un anume scepticism, o anumită îndoială în privinţa puterii politice?? Da, dacă credem că niciodată „nu este nimic nou sub soare” şi că creştinii, între altele, vor continua la nesfârşit să-şi considere credinţa lor drept un „în-sine” pios şi atemporal. Nu, dacă credem în noutatea radicală a unei istorii purtătoare a unui sens. Este vorba aici de un adevărat apel adresat creştinilor, de propria lor vocaţie. Căci pentru ei istoria are un sens, ea merge spre o Împărăţie în care orice dreptate, orice pace, orice iubire vor fi realizate în plenitudine. Bineînţeles, nu vom termina niciodată de ieşit, aici, din păcat şi din toate mediocrităţile pe care le cunoaştem, dar mereu suntem chemaţi să reconstruim omul, să facem să se nască această faţă care trebuie să fie după asemănarea lui Dumnezeu. Iar politica este unul din principalele şantiere ale acestei reconstrucţii în care omul se face şi se desface.

Singularitatea Creştinismului, specificitatea lui, este caracterul lui istoric. Ceea ce înseamnă înainte de toate că Dumnezeu intră în realitate în viaţa oamenilor, în condiţiile lor materiale, temporale şi sociale.

Contrar tuturor celorlalte religii şi mitologii, în care omul trebuie să-şi conformeze viaţa unui ansamblu de adevăruri imuabile şi să-şi găsească salvarea ieşind din timp, întorcând spatele lumii, pentru Creştinism, totul rezidă în raportul pe care noi îl punem între istorie şi revelaţie. Efectiv pentru noi, Dumnezeu se revelează, nu într-un moment obscur al unui trecut definitiv revolut ci în experienţa fără sfârşit pe care omul o face din prezent. Istoria reală de astăzi, cu toată greutatea problemelor ei, cu densitatea ei de viaţă este însuşi locul revelaţiei care se continuă.

Noi ştim în orice caz că Dumnezeu nu este Totul-Exterior, dincolo de cercul lucrurilor vizibile, victima unei măsuri de segregare. Dumnezeul Bibliei nu este nici „altundeva”, nici „dincolo”, într-o altă lume în care să trebuiască să emigrăm pentru a-l găsi, ci în chiar inima umanului, ca raţiunea lui de a fi, în dimensiunea cea mai existenţială a vieţii sale, ceea ce face ca un om să fie un om şi fără de care încetează să fie om, aşadar în toată consistenţa ţesăturii vitale: relaţii, sănătate, muncă, timp liber, familie… etc din care nimic nu scapă politicului.

Această viziune a lucrurilor face ca credinţa să înceteze să fie o prelungire sau un lux inutil pentru duminicile însorite: ea este viaţa însăşi în ceea ce are ea mai esenţial. Accedem la Dumnezeu nu printr-o fugă ca spre un fel de Fiinţă Superioară spre care ne-am putea întoarce, întorcând spatele lumii şi politicii ei care ar risca să ne murdărească mâinile, ci, potrivit expresiei magnifice a lui Kierkegaard, îl întâlnim pe Dumnezeu printr-o „mai profundă imersiune în existenţă”. Dumnezeu vorbeşte omului din interiorul lumii şi plecând de la propriile lui experienţe umane.

Atenţia  creştinului nu va fi aşadar deturnată de faptul de a-şi opri reflecţia asupra lumii şi de a-şi angaja acolo lupta. Ba dimpotrivă, urmând aceeaşi logică, ar trebui spus „în această iubire”, în această pasiune a căutării unui Dumnezeu al cărui nume înseamnă „Eliberator”, credinţa creştinului nu-şi dovedeşte sinceritatea şi adevărul ei decât atunci când obligă la reacţionare în faţa războiului şi a armamentului, în faţa nedreptăţii strigătoare a noului sclavaj al imigraţilor, în faţa analfabetismului a milioane de tineri, a şomajului, în faţa pasivităţii alienante a pedagogiilor noastre tradiţionale grijulii în privinţa randamentului, în faţa cadenţelor înnebunitoare ale uzinelor, în faţa sărăciei unui sfert din lume… etc…etc

Lumea umană, realitatea noastră concretă şi cotidiană este chiar locul invadării salvării, acolo unde se operează, în acelaşi timp şi inseparabil, întâlnirea lui Dumnezeu şi a eliberării noastre. Viitorul lui Dumnezeu nu este în sus, pe culmea societăţii umane sau o depăşire a aspiraţiilor omului. Viitorul lui Dumnezeu este o bulversare radicală a tuturor valorilor, el vine să aşeze sus ceea ce era mai jos: Împărăţia este aici pentru cei sărmani, pentru cei întristaţi, pentru cei flămânzi după dreptate, unde cei dintâi vor fi cei din urmă şi cei din urmă vor fi cei dintâi, pentru cei care nu sunt niciodată instalaţi, care nu se cred ajunşi – oricare ar fi agrementul locului unde staţionează, pentru cei care nu se mulţumesc niciodată cu ceva de teamă că viţelul de aur ar putea înlocui „ceea ce ochiul încă nu a văzut şi ceea ce mintea noastră n-ar putea concepe”, în sfârşit pentru cei care consideră că totul, absolut totul nu este decât o etapă provizorie şi că a trăi constă tocmai în a iubi cu destulă pasiune(inclusiv pătimind) pentru a nu se lăsa reţinut de nimic şi predându-se total, dar activ, acestei forţe re-creatoare a lui Hristos în noi.

Nu există două istorii juxtapuse: o istorie sfântă care s-ar termina odată cu ultima pagină a Bibliei şi o istorie profană. Nu, nu există decât una singură şi aceasta este sfântă de la început până la sfârşit, pentru că este istoria salvării noastre, adică a eliberării noastre, dacă vreţi, locul întâlnirii omului cu Dumnezeu prin intermediul şi prin toate eventualităţile luptei politice. Creştinismul nu este pur şi simplu o „religie” (în sensul celorlalte…), ci mişcarea istorică de eliberare a omului promovată de Dumnezeu.

Dacă destructurarea actuală ne duce repede la această perspectivă a credinţei, vom întâlni situaţia pre-constantiniană, cea a Bisericii primitive, în care a deveni creştin era periculos atât pentru puterea în funcţie cât şi pentru cel botezat care devenea mereu candidat la martiraj. Căci, pentru o credinţă cu adevărat întrupată, cea dintâi datorie va fi aceea de a se înrădăcina total în situaţiile umane, aşadar politice, şi de a-şi asuma angoasele şi speranţele omului, refuzând tot ce ar putea semăna a evadare. Iar aceasta pentru a deschide oamenilor posibilităţile unei eliberări plenare şi a le oferi lucrurile de valoare ale unei salvări integrale în Hristos.

Mult dincolo de a reduce „Vestea bună” a salvării în care cred la o vorbărie goală sau la un mit puţin credibil, adevărul trebuie să fie capabil să treacă în practică. „Faceţi aceasta în amintirea mea” nu este o invitaţie la cult, ci la a muri pentru popor ca El, dându-şi trupul şi sângele, pentru ca oameni să afle viaţa, şi viaţa din belşug.

Fie ca Spiritul Rusaliilor, la care aspirăm toţi atât de intens, să ne inunde cu acest har !

Cu toată afecţiunea noastră, pe curând,

Pr. Alphonse şi Rachel