| Tipareste pagina | Inchide Fereastra |
Pr. Alphonse
si Rachel Goettmann
Gorze (Franta), aprilie 2007
Dragi Prieteni,
Am intrat deja în anotimpul încântării…
Primăvara este în întregime iluminată de Gloria Învierii lui Christos!
Soarele strălucind mărturiseşte despre aceasta, cea mai mică
floricică ce răsare din pământ ne povesteşte despre aceasta,
extraordinara trezire a întregii naturi care trece de a moarte la viaţă
strigă pentru cel care vrea s-o audă iar păsările
o cântă din tot gâtlejul lor… Dar ferice de cei care au ochi de văzut
şi urechi de auzit ! spune Isus. Noi credem, de fapt, că aceasta
se face de la sine, că totul ne este datorat: rămânem astfel orbi
şi surzi în faşa miracolului permanent al Învierii lui Christos.
Poate că o mică parabolă ne va da o altă imagine despre
acest mister uimitor. Aţi citit în ziar faptul divers. Un incendiu izbucneşte
într-o noapte într-o casă. Imediat, în timp ce flăcările se
extind, sunt văzuţi ieşind în fugă tatăl, mama şi
copiii care asistă mâhniţi la spectacolul casei lor în flăcări.
Deodată îşi dau seama că cel mai mic lipseşte, un băieţel
de 5 ani, care, în momentul ieşirii, de frica fumului şi a flăcărilor,
întorcându-se din drum, s-a căţărat la etaj. Nici o posibilitate
de a se aventura cineva în ceea ce începe a fi un cuptor în flăcări.
Şi iată că sus se deschide o fereastră: copilaşul
strigă după ajutor. Tatăl îl vede şi îi strigă: „Sari!”
Copilul nu vede decât fumul şi flăcările, dar aude vocea tatălui
şi îi răspunde: „Tăticule, nu te văd de loc!” Iar tatăl
insistă: „Eu te văd, e suficient, sari!” Şi copilul sare şi
se regăseşte sănătos şi întreg în braţele tatălui
său care l-a prins din zbor.
Această mică parabolă traduce exact ceea ce i s-a întâmplat
omului şi istoriei în ziua Învierii:
- Prin îndepărtarea sa de Dumnezeu, omul a nenorocit lumea, totul este
tragic în viaţa lui, deznădăjduitor adesea.
- În faţa situaţiei imposibile în care s-a aruncat pe sine însuşi,
el nu încetează să se caţere la etajele orgoliului lui şi
ale falselor lui securităţi.
- Dar, într-o zi, când „nimic nu mai merge” în artificialul lui paradis şi
când, în mijlocul dramei lui, percepe o altă voce, cea a Tatălui
care nu încetează să-l cheme, atunci, dintr-odată, el se găseşte
în faţa unei alegeri care va decide cu privire la viaţa sau moartea
lui definitive.
- Piatra mormântului îndepărtată, mormântul gol, este breşa
pe care a deschis-o Învierea în consistenţa şi opacitatea istoriei
noastre; prin intermediul acestei ferestre deschise, în timp ce nu vedem nimic,
pot percepe, în profunzimea cotidianului meu, care se aseamănă atât
de adesea unui mormânt deschis, vocea Tatălui care mă cheamă
şi, dacă iau aminte la această voce, atunci şi numai atunci,
începe calea mea spirituală: Shema Israel… Ascultă…
Dar atenţie: aici este paradoxul noutăţii
absolute a Învierii: nu există cale în realitate. Nu există
cale, nu există decât un abis, sari !
De la Înviere încoace fiecare clipă este acest
abis deschis spre eternitate, fiecare clipă conţine această
privire a Domnului asupra mea care îmi spune: „Eu te văd, aceasta este
suficient, sari !”
Astfel, singura atitudine adevărată, clipă de clipă, dacă
vreau să-mi salvez viaţa de focul infernal, este de a spune da evenimentului
prezent oricum ar fi acesta, fericit sau oribil, de a adera, într-adevăr,
cu încredere şi în abandonare totală, de a sări, într-un cuvânt.
Acestei atitudini Dumnezeu îi răspunde întotdeauna deschizându-şi
braţele, dar abisul este propria lui inimă…Trebuie ca piatra aparenţelor
să fie rostogolită, clipă de clipă şi, prin acest
mormânt deschis, să sărim în inima lui Dumnezeu de trei ori sfânt!
Viaţa lui Christos înviat este viaţa noastră, corpul lui glorios
este corpul nostru, pentru că noi am murit împreună cu El şi
am înviat împreună cu El. În noi, El a restaurat tinereţea veşnică,
eternitatea este în inima prezentului şi infinitul în finitul lucrurilor
care trec. Nouă ne revine să coborâm ca şi El!
Ucenicul lui Christos este o fiinţa literalmente consumată de Bucuria
pascală, care este, de acum înainte, farul existenţei lui, tonul
just al vieţii lui. Mielul înviat iradiază toate lucrurile şi,
cum a spus un profet, „chiar şi cratiţele scânteiază de această
lumină stranie pentru ce care ştie să le privească…”
Această credinţă este viaţa noastră
nouă; ea lărgeşte, face să izbucnească facultăţile
noastre, ea schimbă închisoarea spaţiului şi a timpului în
sărbătoare veşnică a întâlnirii, în Iubire care se dăruieşte
şi care nu încetează să se metamorfozeze, pentru că ea
recunoaşte în altul miracolul Prezenţei, aşa
cum ucenicii din Emaus l-au recunoscut pe Cel Înviat în Străin…
Încântarea şi bucuria sunt cheia a toate… Esenţialul
este să începem… Atunci, pentru când?
Cu toată afecţiunea noastră,
pe curând,
pr. Alphonse şi Rachel