| Tipareste pagina | Inchide Fereastra |
Participare la energia creativa
Ucenicul nu-si mai apartine siesi
O comuniune de destin cu Mântuitorul
Crucea - locul Prunciei duhovnicesti
Iubeste dificultatea
Fara Mine nu puteti face nimic
Doamne, orice ai face din mine Îti multumesc!
Descentrarea de sine in Dumnezeu
A fi nimic inseamna a fi totul
Frumusetea Celui vesnic prezent
Iesirea din infernul existential
Aflarea caii personale
Ştim, oare, suficient
de clar că omul are o „putere” asupra inimii lui Dumnezeu ? Că o anume
atitudine a omului declanşează puterea divină, îi dă curs
liber şi că atunci o noutate radicală, cu totul necunoscută,
se poate manifesta în noi şi împrejurul nostru? Această putere este
putere de vindecare şi de transformare care ne eliberează de vechea
noastră viaţă şi din toate închisorile eului
iar atitudinea care o declanşează se numeşte: Abandonare. Abandonarea
este cunoscută pentru capacitatea sa absolut revoluţionară de
către toate marile Tradiţii religioase ale umanităţii, care
au făcut din ea chiar baza demersului lor, un stil de viaţă şi
secretul adevăratei mistici, adică realizarea plenară a omului.
Este cunoscută sub mai multe nume: „non-acţiunea” în înţelepciunea
chinezului Tao, „detaşarea” în budism, „egalitatea sufletului” în
hinduism, „sfânta indiferenţă” la sufişti.
În creştinism o regăsim sub numele de ascultare, voinţa lui Dumnezeu,
încredere, Da, uitare de sine şi smerenie, iubire vrăjmaşilor
până la martiriu, copilãria spirituală etc. Mai exact, este
vorba chiar de atitudinea fundamentală a lui Hristos, pe care ne-o defineşte
în esenţa ei când spune: „Mâncarea mea este să fac voia Celui
ce M-a trimis”(Ioan 4:34). Este o afirmaţie pe care o repetă
ca un laitmotiv de-a lungul vieţii Sale pământeşti şi care
va culmina cu maximul potenţelor ei în abandonarea totală pe cruce:
„Tată, în mâinile tale Îmi dau duhul”.(Luca 23:46)
Cuvântul „abandonare” este
ambiguu şi te poate duce cu gândul la toate pasivităţile sau
quietismele de care e plină istoria religioasă.
În realitate, relaţia dintre om şi Dumnezeu este o alianţă,
o legătură de iubire în care a te primi pe tine de la Celălalt
este cea mai înaltă activitate. In abandonarea totală în faţa
voinţei divine vine clipa în care, şi este o lege foarte importantă
a vieţii duhovniceşti, „omul nu mai este îndrumat de învăţători
sau de Scriptură ca altădată, ci de Însuşi Domnul”, cum
spune Sfântul Siluan Athonitul (+1938). Aşadar,
este vorba, în primul rând, de o profundă ascultare lăuntrică
pentru sesizarea celor mai subtile intervenţii ale Duhului pentru a le
face pe toate numai sub impulsul Lui. Atunci inima omului poate deveni un foc
arzător mereu în acţiune, dar abandonat fiind Altuia decât sieşi,
toate faptele sale vor purta pecetea interiorităţii şi a profunzimii.
A fi centrat pe Sursă spune Meister Eckhart
(sec. XIII) înseamnă a participa la Energia Creatoare, act pur de „naştere
din veci”, care izbucneşte din propriul nostru Adânc.
Din acest adânc se primeşte omul pe sine în
fiecare clipă, şi acestuia i se abandonează dacă vrea cu
adevărat, să trăiască. În acest fel, omul este după
chipul lui Hristos Care este Cel veşnic născut. Alipirea iubitoare
şi abandonarea totală în faţa a ceea ce numim bunăvoirea lui Dumnezeu pe care le-a dovedit de-a lungul
întregii Sale vieţi, îşi au originea în legătura Sa ontologică
cu Tatăl, în veşnica Sa naştere ca Fiu. Iisus Se primeşte pe Sine de la Tatăl fără
încetare: „Cel ce M-a văzut pe Mine, l-a văzut pe Tatăl”
(Io 14:9). El este Fiu în vecii vecilor şi în fiecare clipă a vieţii
Sale pământeşti. În ce ne priveşte, abandonându-ne, ne împărtăşim
de chiar taina lui Hristos; devenim fii cu Fiul şi, în această înfiere,
Tatăl ne naşte prin har aşa cum Îl naşte pe Fiul după
fire. Este vorba de o naştere continuă care solicită o atitudine
de totală receptivitate. Din această cauză, mult repetatul îndemn
de a veghea reprezintă aspectul cel mai original şi decisiv din învăţătura
lui Iisus. Ele sunt practic absente în literatura
iudaică.
Întreaga viaţă a ucenicului este intensificată
prin acest „vegheaţi” şi prin menţinerea sa în stare de disponibilitate
permanentă. Cel care veghează este atent la Dumnezeu, a veghea şi
a te ruga sunt deci strâns legate. În acelaşi timp, această pruncie
duhovnicească, înseamnă extinderea iubirii noastre omeneşti până
la a nu mai voi să fim altfel decât în Dumnezeu.
Ucenicul va fi condus spre această comuniune
şi intimitate extraordinară cu Tatăl de Însuşi Iisus, Cel ce se află în ea. El, Fiul Prunc prin excelenţă,
Îl cheamă pe Dumnezeu Abba-Părinte
(Mc 14:36), bulversând o întreagă mentalitate în care, înainte de venirea
Sa, nimeni, niciodată nu L-a numit pe Dumnezeu „Abba”! Este un cuvânt întâlnit frecvent în viaţa
familială: „Abba” şi „Imma”
(tati, mami) sunt primele
cuvinte ale unui copil care gângureşte. Iisus
se adresează lui Dumnezeu ca un copilaş tatălui său, cu
aceeaşi simplitate intimă, cu aceeaşi abandonare încrezătoare.
Nu găsim aici o ultimă cheie pentru acest text atât de rău înţeles:
„Adevărat zic vouă: de nu vă veţi întoarce şi nu
veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia
cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai
amare în Împărăţia cerurilor.” (Mat. 18:3-4) ?
Trebuie să devenim ca şi nişte prunci
pentru a putea spune ca Iisus: Abba (Rom. 8,15; Gal. 4,6). Aici e toată taina,
pentru că această adresare aparent copilărească ne descoperă
relaţia unică a lui Iisus cu Tatăl
şi atestă însăşi taina misiunii Sale mântuitoare (Mat..
11, 27), misiune la care ucenicul este chemat să participe intrând în Împărăţie.
Atunci, ucenicul Îl va „cunoaşte” pe Tatăl aşa cum Îl „cunoaşte”
Iisus şi această „cunoaştere” îl va
introduce într-o comuniune de viaţă şi iubire cu Tatăl,
într-o relaţie personală cu El, prin unirea cea mai desăvârşită
cu Iisus şi primirea destinului Acestuia ca pe propriul
destin: Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte,
şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis
pe Mine.” (Mat.. 10, 40); „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine
Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă
de Mine, iar cel ce se leapădă de Mine, se leapădă de cel
ce M-a trimis pe Mine.” (Luca. 10,16)
A deveni prunc însemnă, aşadar, să-ţi
recunoşti pe deplin condiţia de fiu şi să-l primeşti
pe Tatăl aşa cum Îl primeşte Iisus.
Aceasta înseamnă să fii întru toate asemenea Celui ce este, în mod
absolut şi unic, Fiul. Nimeni nu a trăit într-o dependenţă
atât de iubitoare şi totală faţă de Tatăl, nimeni nu
a fost atât de sărac şi de copil ca El. Întreaga Sa viaţă
atârnă de Tatăl. In faţa lui Dumnezeu, El a luat întotdeauna,
în mod firesc şi pe faţă, atitudinea celui care primeşte
totul, inclusiv de a fi cel ce este. Este atitudinea celui care se sprijină
în întregime pe un Altul.
Cel care a intrat în această comuniune de viaţă
şi iubire cu Iisus faţă de Tatăl,
nu-şi mai aparţine (Luca 9, 62). Inima sa nu se mai poate împărţi
(Mat. 19, 21; 6;21). Nehotărâtul care ezită şi crede că
poate sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona în acelaşi timp, n-a înţeles chemarea lui
Dumnezeu şi rupe comuniunea. Iisus vrea să
mobilizeze toate energiile ucenicului Său căci nu sunt decât două
posibilităţi: a trăi sau a muri. Intraţi prin poarta
cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea
care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă
este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi
puţini sunt cei care o află. (Mat. 7:13-14).
Aşadar, totul se joacă pe o singură
carte, aceea de a-L avea pe El ca unică preocupare
(Mat. 22, 37), de a face totul pentru El, de a nu acţiona decât pentru
a-I fi plăcut Lui şi de a-L lua pe El ca unic martor a tot ceea ce faci. (Mat. 6,
1).
Toate Evangheliile mărturisesc despre această
semnificaţie absolut centrală a persoanei lui Iisus. Numai într-o legătură foarte strânsă
cu Iisus recunoaşte ucenicul planul mântuitor
al lui Dumnezeu. Evanghelia exprimă această legătură prin
cuvântul „urmare” care nu este un termen nou, ci unul deja consacrat. Încă
în Vechiul Testament ucenicul îşi „urma” învăţătorul. Dar
ceea ce este radical nou în „urmarea” lui Iisus, este
felul de a trăi această relaţie. In timp ce în Vechiul Testament,
Tora era nodul relaţiei dintre ucenic şi învăţător,
în Noul Testament Iisus însuşi este Tora. Ucenicul
participă la evenimentele care se declanşează în preajma lui
Iisus şi împreună cu El. În felul acesta,
ucenicul intră în comuniune de viaţă cu Învăţătorul
său şi devine, acolo unde se află în clipa respectivă, fie
şi în cotidianul cel mai banal, împreună răspunzător cu
El de o nouă dinamică a istoriei.
În limba greacă, cuvântul „a urma” exprimă
într-adevăr un raport absolut şi exclusiv de slujire. E vorba de a
împărtăşi viaţa lui Iisus, funcţia
sa mesianică, de a-şi dobândi şi a-şi aprofunda mereu conştienţa
faptului că sunt chemat şi trimis chiar acolo unde mă găsesc
aici şi acum. Această conştienţă,
percepută concret şi experimentată din toată inima, fie
că ucenicul curăţă cartofi, sau spală vasele, sau predică
mulţimilor, cuprinde încetul cu încetul întreaga fiinţă şi
devine sursa unei bucurii pe care nici o împrejurare n-o va mai putea umbri.
„A-l urma” pe Iisus este atunci un act de credinţă
în cuvântul celui care cheamă şi trimite (Mc 3:14), un act în care
clipa prezentă, oricare i-ar fi conţinutul, este locul unde se exersează
încrederea şi abandonarea.
Dacă prin opacitatea banalului şi mantia
grea a grijilor noastre, poate izbucni o asemenea bucurie, este pentru că
ucenicul care devenim descoperă puţin câte puţin dimensiunea
non-condiţionată a Învăţătorului său. Ucenicul
este liber în cel mai înalt grad atunci când urmarea lui Iisus, însoţirea cu El, este singurul motiv pentru care
face ceva. Mai întâi, ucenicul este liber pentru că se rupe de trecutul
care îi întunecă inconştientul şi-l apasă cu toată
greutatea impunându-i mereu ce să facă. Acum ascultă chemarea:
„Vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape
morţii lor” (Mat. 8:22) şi nu uită că „Oricine pune
mâna pe plug şi se uită înapoi nu este potrivit pentru Împărăţia
lui Dumnezeu (Luca 9, 62), adică pentru inima sa. Căci inima ucenicului
este locul Împărăţiei şi, ca urmare, a Însuşi Împăratului
ei, Iisus!
Apoi, ucenicul este liber pentru că se supune
legii Altuia şi nici măcar moartea nu-l mai condiţionează,
pentru că el acceptă de la început riscul martiriului din iubire pentru
Cel pe Care Îl urmează şi Căruia i s-a abandonat definitiv:
Dacă vrea cineva să vină după Mine, spune Iisus,
să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi
urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde,
iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. (Mat. 16, 24-25).
Şi, liber este ucenicul pentru că a părăsit
totul: noua sa condiţie este de a fi non-condiţionat, dobândind prin
asceză detaşarea sub toate formele ei; pentru el nu mai există
nici un fel de lanţuri şi nici un fel de
dependenţe. Iisus i-a spus lui Levi
care şedea la vamă: „Vino după Mine” şi acesta „lăsând
toate, s-a sculat şi a mers dup El.” (Luca 5:27-28).
…Nimic mai radical şi total decât acest „lăsând
toate”. În aceste „toate” intră chiar şi gândurile, preocupările
şi grijile personale, ca să nu mai vorbim de patimi…Acolo, în lăuntrul
său, se dă adevărata bătălie: libertatea lăuntrică
este adevăratul nume al sărăciei, ataşarea de lucruri nu
face decât să dovedească posedarea sinelui de către sine însuşi.
Aşadar, în orice moment şi orice ar face,
ucenicul ştie că este în slujire şi, încetul cu încetul, această
cale îl cuprinde încetul cu totul şi îl transformă în iubirea lui
Dumnezeu. Orice clipă este cea mai bună ocazie pentru a iubi şi
pentru a se înrădăcina mai mult în această iubire, care nu este
niciodată motivată de vreun merit al obiectului ei. E o iubire fără
graniţe, necondiţionată şi nu se poate explica din afară,
culmea ei fiind iubirea de vrăjmaşi şi de tot ceea ce e contrar.
Culmea iubirii este, aşadar, şi o supremă libertate. Vom reveni
aici mai pe îndelete.
A trebuit să ajungem până la această
identificare şi la această unică iubire pentru a putea intra
cu Iisus în chiar inima clipei în care Şi-a dezvăluit
calitatea Sa de Fiu: crucea. Acolo, cu adevărat, este „ceasul” Pruncului
care S-a lepădat de toate pentru ca, prin El, să strălucească
în lume iubirea şi slava Tatălui. (Ioan 17, 1-5). Crucea este „locul”
prunciei duhovniceşti: Dacă nu vă veţi fi precum pruncii,
nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. (Mat. 18:3), ceea
ce este sinonim cu: dacă vrea cineva sa vină după Mine, să
se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi
urmeze Mie. (Mat. 16:24-25)
Aşadar, „a-L urma”
pe Iisus sau „a intra în Împărăţie”
înseamnă pentru ucenicul devenit ca un prunc, înainte de toate să
împărtăşească profund suferinţele mântuitoare ale Domnului
său. „Să-şi ia crucea” înseamnă să fie gata să
moară, să-şi abandoneze propria viaţă (Luca 14, 26),
să bea paharul pe care l-a băut Mântuitorul (Marcu 10, 39). Cel care
nu se află în atitudinea de prunc, aşa cum am meditat-o aici, este
incapabil de acestea fiind stânjenit de personalitatea şi de lucrările
sale, de propriul său eu care este principalul său vrăjmaş.
Invitaţi la ospăţul Împărăţiei:
Cel dintâi a zis: ţarină
am cumpărat şi am nevoie să ies ca s-o văd, te rog iartă-mă.
Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc
să-i încerc, te rog iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am
luat şi de aceea nu pot veni! (Luca
14(18-20).
Cel care, dimpotrivă, ştie să primească
şi să se abandoneze Împărăţiei ca un prunc este apt
de îndată „să-L urmeze pe Iisus până la capăt”; abandonarea culminează
cu Patima Domnului, actul cel mai evanghelic cu putinţă! Acolo, purtându-şi
crucea, ucenicul începe împreună cu Hristos, marşul înspăimântător
printr-o mulţime care urlă acoperindu-l cu jigniri şi respingându-l
fără milă din comunitatea omenească. Aceste insulte şi
mai ales această respingere a societăţii sunt pentru el pecetea
adevăratei atitudini: aceea a pruncului, a sărmanului, a prigonitului
din Evanghelie. Abandonat de toţi, dar mai mult ca oricând unit cu Dumnezeu,
într-un ultim elan, la fel ca Slujitorul Cel desăvârşit pe care Îl
întrupează, se abandonează pe sine însuşi în mâinile Tatălui
care îl primeşte şi îl naşte în plinătatea fiinţei
sale de fiu al lui Dumnezeu: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi te-am
născut (Ps. 2,7, Fapte 13, 33)
Nici un om nu poate ocoli această extremă
aventură, fie el bogat, debordând de sănătate şi copleşit
de darurile vieţii, sau, dimpotrivă, victimă a sorţii, batjocorit
de viaţă şi târât în mizerie. Drama este înăuntru, oricare
ar fi circumstanţele exterioare, şi criza apare, pe măsura maturizării
fiecăruia. Atunci, omul fie o refuză aruncându-se într-un infern satanic
de nedescris: „Omul cel mai bogat din lume, omul cel mai trist din lume!” titra
un ziar de seară; fie acceptă inacceptabilul într-o abandonare absurdă
după înţelepciunea omenească (1 Cor 2, 13) dar plină
de iubire, adeverind adevărul spus şi de o veche cântare liturgică:
„căci prin cruce intră bucuria în lume".
Iată-ne în strânsoarea legilor Vieţii care
îl caută pe om. Ea cere jertfirea întregii existenţe pentru ca aceasta
să fie în acord cu gândul lui Dumnezeu, o abandonare lucidă a oricărei
iniţiative personale pentru a lăsa întreaga iniţiativă lui
Dumnezeu, o recunoaştere a lui Dumnezeu ca Dumnezeu şi sprijinirea
totală pe El. Acesta este sensul Patimii ca „ucenicie” a adevăratei
atitudini, atitudinea pruncului faţă de Tatăl său. Dar această
„Patimă” este conţinutul real al clipei de faţă, această
clipă în care mereu suntem puşi la încercare, „încercaţi” ca
metalul prin foc, pentru a ne fi verificată tocmai autenticitatea atitudinii
noastre. „Care este viaţa vieţii tale ?” spunea Sf. Augustin (sec
V): a curăţa cartofi poate fi un loc mort, o corvoadă sau o datorie,
dar poate fi şi locul unei întâlniri de la persoană la persoană.
Noi nu ne abandonăm unei fatalităţi, ci Cuiva. Atunci, după
ce mi-am curăţat cartofii eu nu mai sunt cel dinainte. Experienţa
Prezenţei căreia mă abandonez prin fiecare gest conştient
mă conduce de la a face la a fi. Tânărului bogat, bogat
de sine însuşi, care-L întreabă pe Iisus: Ce să fac ca să moştenesc viaţa
veşnică? Iisus îi răspunde:
Du-te, vinde averea ta (ce posezi te posedă)…
După aceea vino şi urmează-Mi (Mat.
19, 16-30) In locul lui „a face” sau a „exerciţiilor spirituale”, Iisus
propune o atitudine: lui „a avea” îi opune „a fi”, în mijlocul a toate, chiar
a curăţirii de cartofi, El pune relaţia de iubire, o iubire care
nu există decât prin fapte (1 Ioan 3, 18) dar, importante nu sunt faptele
în ele însele, ci felul în care le trăieşti. O faptă nu devine
„slujire” decât într-o nevăzută faţă către faţă.
Pentru a afla, dincolo de vălul cotidianului,
Faţa Celui Preaiubit, ucenicul este gata să „vândă” tot ceea
ce poate fi obstacol în calea acestei întâlniri. El refuză să se lase
„posedat” de tot ce nu este Prezenţa însăşi. Dar, cum Ea este
în interiorul a toate, totul, chiar ceea ce este dificil sau ostil poate fi
întâmpinat cu Iubire. In loc să refuze dificultatea sau să i se împotrivească,
ucenicul o ia în braţe ca pe „crucea” sa, i se supune cu totul, aşa
cum a făcut şi Învăţătorul său, şi numai
atunci vălul aparenţelor devine din ce în ce mai transparent, sfârşind
prin a se sfâşia, aşa cum s-a sfâşiat catapeteasma Templului
în Vinerea Sfântă (Mat. 27, 51). Iisus ne arată singura manieră adevărată
de a înfrunta dificultatea, oroarea suferinţei şi chinurile morţii:
abandonându-ne lor cu iubire. Doar această atitudine sfâşie vălul
şi deschide accesul la Sfântul Sfinţilor al cărui templu este
acum orice lucru şi orice eveniment. Când iubim o dificultate, ea nu mai
este aceeaşi, şi, pe măsură ce ne dăruim ei, ni se
dăruieşte şi ea nouă pentru a ne povesti taina ei ascunsă
şi pentru a ne arăta pasul următor pe Calea noastră cea
necunoscută.
Este vorba, bineînţeles, de o iubire mereu în
lucrare, o iubire care nu are nimic tern sau sentimental; ea angajează
libertatea fiecăruia până la capăt. Conform faimoasei axiome
care rezumă minunat maniera în care se conjugă lucrarea omului cu
lucrarea lui Dumnezeu, „Trebuie mai întâi să facem tot ceea ce se poate
ca şi cum totul ar depinde numai de noi, şi apoi să aşteptăm
totul ca şi cum aceasta depinde numai de Dumnezeu”. Este o abandonare activă,
dar cu totul gratuită şi liberă de rezultate, extraordinară
sinergie în care omul, încercat fiind, îşi poate dovedi iubirea clipă
de clipă. Şi tocmai prin aceasta, el se simte sărac şi „slugă
netrebnică” (Luca 17, 10). Pe această Cale, întotdeauna, singurul
toiag de pelerin este rugăciunea. Libertatea noastră lucrătoare
şi deplin dăruitoare nu are, în realitate, altă sursă decât
Dumnezeu: fără Mine nu puteţi face nimic, spune Domnul
(Ioan 15,5). Datorită rugăciunii permanente omul nici nu va deznădăjdui
în dăruirea sa totală de sine, şi nici nu va risca să-şi
ia propria osteneală prea în serios. In abandonarea încrezătoare pe
care o va exprima negreşit rugăciunea sa, el va descoperi curând că
bucuria este criteriul cel mai bun şi că rugăciunea de mulţumire
şi laudă ajunge direct în inima Tatălui, ca săgeata la ţinta
sa…
Este vorba de a fi înrădăcinat şi
întemeiat în iubire în orice moment, orice am face, pentru a intra prin plinătatea
ei în plinătatea lui Dumnezeu (Efeseni 3, 17-19).
Pentru aceasta, momentele forte ale zilei, rugăciunea de dimineaţă
şi de seară, nu sunt suficiente. Cel care doreşte unirea neîntreruptă
cu Dumnezeu trebuie să se dăruiască unei asceze riguroase şi
unei pedagogii, altfel nu se întâmplă absolut nimic! Rugăciunea cea
mai încercată şi cu cele mai bogate roade în toate tradiţiile
universale este „invocarea” regulată. La început, trebuie să ne găsim
ritmul propriu. De exemplu, la fiecare oră, sau la fiecare două ore
ale zilei, fără ca neapărat să ne oprim din activitate,
să ne luăm câteva secunde pentru a-I încredinţa
lui Dumnezeu ceea ce facem şi pentru a ne abandona în mâinile Lui, pentru
a-I oferi conducerea, pentru a-I
mulţumi… Vom începe, bineînţeles, prin a ne exprima în cuvinte simple:
cele care vin spontan din inimă sunt cele mai frumoase rugăciuni şi
ating inima lui Dumnezeu. Dar foarte curând aceste rugăciuni scurte devin
o atitudine tăcută, cea a abandonării, o dispoziţie constantă
a inimii care apelează la Dumnezeu în toate ocaziile, cum spune Sfântul
Apostol. Pavel. Treptat vom ajunge până la a ne obişnui să trăim
şi să facem totul în Dumnezeu, să ne simţim în suflarea
Sfântului Duh şi să deschidem lucrării Lui în noi.
Dacă uniunea cu Dumnezeu poate fi continuă
la adevăratul ucenic, este pentru că el ştie în cine a crezut
(2 Tim 1,12). Abandonarea sa este plină de bucurie
şi de recunoştinţă, pentru că inima sa se odihneşte
fără nelinişte sau îngrijorare, ştiind că „Domnul
va purta de grijă”(Gen 22:8).
Conştiinţa vie că-I
aparţinem lui Iisus, că El este Stăpânul
vieţii noastre şi că El ţine frâiele destinului nostru,
declanşează un aşa sentiment de libertate în adâncul fiinţei
noastre încât situaţiile cele mai încâlcite se deschid de la sine, în mod
misterios, în interiorul şi în exteriorul nostru. Cel care practică
în fiecare zi extraordinara rugăciune a lui Charles
de Foucauld : „Tată, mă abandonez Ţie,
fă din mine tot ce-ţi place. Orice ai face, eu Îţi mulţumesc.
Sunt gata pentru orice, accept orice” şi face din aceasta o atitudine a
inimii sale, se va simţi copleşit de o nemăsurată destindere.
In puterea sa de simplitate, această rugăciune este fructul nu numai
al unei vieţi de sfinţenie dar şi chintesenţa oricărei
mistici. Nu există drum spiritual care să nu conveargă într-o
zi sau alta spre acest punct. Fiecare tradiţie o exprimă în felul
ei şi fiecare ucenic găseşte cuvintele care îi sunt lui proprii.
Astfel putem citi în binecunoscuta rugăciune a stareţilor de la Optina: „Doamne, pregăteşte-mă şi susţine-mă
în fiecare oră a acestei zile. Oricare ar fi veştile pe care le voi
primi, învaţă-mă să le primesc cu o inimă liniştită,
ferm convinsă că ele sunt expresia voinţei Tale sfinte… Să
nu uit niciodată, în nici o împrejurare, că totul îmi este trimis
de Tine…”
Acest tip de rugăciune, adică atitudinea
profundă de abandonare, deschide în noi un izvor de bucurie. De asemenea,
demersul invers, exerciţiul repetat şi perseverent al bucuriei profunde
în orie împrejurare, conduce la o şi mai mare abandonare. Vom reveni încă
adesea asupra acestui caracter necondiţional al bucuriei, chiar în inima
tragicului; este o afirmaţie atât de scandaloasă, la antipodul atitudinilor
noastre obişnuite, chiar la cei mai fervenţi, încât nu se poate avansa
decât cu paşi mici, săpând progresiv ca o spirală care nu încetează
să se întoarcă pentru a găsi centrul taifunului. Uraganul poate
fi oribil, energia dezlănţuită de ciclon provoacă spaime
terifiante înainte de a fi mortale; dar în inima ciclonului se găseşte
pacea imuabilă. Cel ce se trage înapoi sau se revoltă rămâne
la marginea care îl poartă în violenţa agitaţiei. Cel care, dimpotrivă,
se abandonează total şi devine una cu tragicul însuşi, se situează
în centrul său: acolo nu mai există mişcare; când plonjează
acolo, devine liber de orice condiţie. Dar nu putem ajunge acolo decât
din treaptă în treaptă, de la o circumvoluţiune la alta. Abandonarea
are numeroase etape.
Rugăciunea de laudă şi de binecuvântare
este instrumentul de foraj, abandonarea este rezultatul. Dar, în această
activitate, trebuie uitată orice cronologie pentru că nu ea marchează
progresul, ci, mai degrabă unele semne. Mai întâi va apărea relaxarea
despre care am vorbit. Ea este semnul unei distanţări care se stabileşte
între noi şi emotivitatea noastră. Eliberarea începe cu o breşă
pe care o face în tirania propriilor emoţii: este începutul morţii
egoului. Atunci devine posibil un discernământ între mişcările
psihismului nostru instabil, emoţiile, şi sentimentul adevărat
care ţine de duhul nostru. Astfel, omul care Îl laudă pe Dumnezeu
din toată inima, în mijlocul celor mai rele necazuri, trece de la suflet
(psihism) la duh, părăseşte agitaţia emoţională
şi face experienţa unui sentiment al Prezenţei căreia i
se poate încredinţa şi abandona. Este un pas extrem de important pe
Cale, pentru că a lăuda şi a binecuvânta în dificultate, înseamnă
a-L căuta pe Dumnezeu pentru El Însuşi şi
a-i iubi pe ceilalţi aşa cum sunt şi nu doar pentru nişte
gâdilături psihice pe care le putem avea. Cu cât va lucra această
detaşare de sine, cu atât va creşte omul în ataşamentul faţă
de Dumnezeu şi va descoperi o iubire non-condiţionată. Atunci
va simţi, dincolo de emoţii, ce este „mângâierea” Duhului Sfânt: Rază
de lumină… Izvor de haruri…Adăpostul celor prigoniţi… Dulce răcoare….
Odihnă lucrătoare…(Cântările Cincizecimii).
Ce să facem, sau mai degrabă, cum să
fim pentru ca eul nostru să nu se mai amestece
în nici un fel şi pentru ca Dumnezeu să poată fi cu adevărat
Dumnezeu în noi? Răspunsul ni l-a dat Hristos pe cruce, apoi a fost pus
în practică de toţi sfinţii de-a lungul timpului: este de a accepta
să fii nimic. Plecând de la nimic a creat Dumnezeu totul. Numai moartea,
trăită astăzi, deschide radicala noutate: învierea încă
de acum. Acolo unde nu există obstacol, nu mai există nici crize.
Cel care pune ştacheta la cea mai de jos treaptă a scării şi
consimte să fie nimic, devine liber de orice voire particulară, se
abandonează şi se cufundă în simpla şi curata voie a lui
Dumnezeu, devine cuprinzător ca întregul cosmos, logodit fiind cu mişcarea
lui creatoare. Starea de abandonare este acum o deschidere fără limite,
cea a devenirii clipă de clipă una cu lucrarea lui Dumnezeu care face
din ucenic ce vrea El şi îl duce unde voieşte. Omul care acceptă
deplin această realitate, până la a nu mai avea nici o preferinţă
şi se bucură profund de tot ce i se întâmplă, într-o încredere
absolută, a găsit pacea şi fericirea dincolo de orice aşteptare.
Ceea ce, în tradiţia duhovncească, se numeşte
în mod curent „ascultare” culminează cu această atitudine care, numai
ea, îi dă omului acces la adâncimile tainei propriei persoane, a creaţiei
şi a lui Dumnezeu.
Aceasta înseamnă, aşadar, că omul
nu se va dedica efectiv decât acestei lucrări, că totalitatea fiinţei
sale, gândirea, voinţa, inima şi corpul, vor fi orientate la unison
spre acest unic obiectiv. Aceasta este adevărata convertire: o focalizare
a tuturor energiilor sale spre un singur punct, şi acest punct este Prezenţa
divină căreia omul i se oferă şi i se abandonează.
Este o Prezenţă de Iubire lucrătoare şi omul, cu totul deschis
şi receptiv, va recunoaşte îndată „metoda” lui Dumnezeu, cum
lucrează El prin toate şi în toate mereu. Dificultatea în această
Lucrare a omului, să nu uităm, singura sa Lucrare, este deschiderea
fără condiţii, fără nici un amestec din partea egoului,
acceptarea nudă a realităţii momentului aşa cum este, în
liniştea absolută a mentalului. Esenţa abandonării este
libertatea adevărată, în faţa lucrului, a situaţiei, a evenimentului,
a gândurilor… fără nici o reacţie şi, ca urmare, fără
nici un conflict. Lipsa intervenţiei egoului, pentru a judeca – a iubi
sau a nu iubi – permite celui care practică abandonarea să meargă
până la capăt: să devină una cu ceea ce se întâmplă
aici şi acum.
Instrumentul alegerii este lauda şi mulţumirea,
„lucrare” pasivă în cel mai înalt grad. Această lucrare permite omului
nu numai să accepte inacceptabilul, adică să practice o ascultare
de multe ori ambiguã, ci să meargă în întâmpinarea inacceptabilului,
să-l aleagă în mod liber, tăind astfel orice ambiguitate, orice
dependenţă şi încetând să mai fie sclav sau victimă
a „sorţii”. Mulţumirea conduce la abandonare şi abandonarea,
la rândul ei, deschide spre mulţumire, pentru că starea necondiţionată
este beatitudine, bucurie, revărsare divină. În atitudinea de abandonare,
de receptivitate, schemele memoriei noastre anterioare nu mai funcţionează
încarcerând realitatea, ci totul e nou, perceput pentru prima oară şi
totul se desfăşoară liber, preschimbat în iubire şi frumuseţe.
A „fi nimic” vrea să spună că nu mai există eul
care se interpune, se proiectează şi reduce totul la mica sa dimensiune.
Există numai ceea ce este şi frumuseţea de a trăi în eternitate.
Raportul nostru cu spaţiu-timp se transformă complet: nu mai există
trecut şi viitor, ci doar prezenţă la prezenţa în această
clipă, o uimire în faţa realităţii imediate care absoarbe
conştiinţa într-o experienţă directă.
„De ce, scrie Bergson,
sfinţii au antrenat după ei mulţimile? Ei nu fac decât să
existe: existenţa lor e o chemare. Ei se dovedesc a fi mari oameni de acţiune…
Ce au lăsat ei să curgă prin ei înşişi, este un flux
descendent care ar vrea ca, prin ei, să-i cucerească pe ceilalţi
oameni…, ei îl resimt ca pe un elan de iubire… Dumnezeu e Cel ce acţionează
în ei, prin ei… Pentru suflet, aceasta este o abundenţă de viaţă,
un imens elan, o putere irezistibilă care îl aruncă în cele mai ample
acţiuni. O exaltare calmă a tuturor facultăţilor sale, îl
face să vadă grandios şi, oricât de slab ar fi, face totul cu
putere… Un imens curent de viaţă îi cuprinde pe aceşti oameni;
din vitalitatea lor sporită se degajă o energie, un curaj, o putere
de concepţie şi de realizare extraordinare. Să ne gândim la ceea
ce au realizat, în domeniul lor de acţiune, un Sfântul Pavel, o Sfânta
Tereza, o Sfânta Ecaterina de Sienna, un Sfânt Francisc, o Jeanne
D’Arc şi atâţia alţii… („Cele două
surse ale moralei şi religiei”).
„Şi atâţia alţii…”
Da, toţi sfinţii, din orice tradiţie, au ridicat vălul unui
fel cu totul diferit de a fi: Ieşirea din infernul existenţial este
posibilă: doar că drumul este strâmt, porţile sunt greu de forţat
şi frica, îndoiala, scepticismul sunt acolo, trăgându-ne în jos şi
mărginindu-ne în orizontalitatea animală. Dar, „dacă oamenii
întrevăd bucuriile infinite, puterile desăvârşite, orizonturile
luminoase ale cunoaşterii spontane, liniştea nemărginită
a propriei fiinţe care ne aşteaptă, ei vor părăsi totul
şi nu vor avea linişte până nu vor câştiga aceste comori
!”(Shri Aurobindo)
Rămâne la latitudinea fiecăruia să
găsească metoda şi modul său propriu pentru a exprima aceeaşi
realitate. Ştiu pe unii care, de cum sună deşteptătorul,
spun acest verset din Psalmul 40: „Iată, vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”.
Este un lucru extraordinar pentru că ziua toată îşi află
aici adevărata tonalitate, abandonarea e pusă în zorii tuturor lucrurilor,
în adâncul germinaţiei lor încă necunoscute… Şi când navigăm
deja în largul mării, şi valurile se agită, e de ajuns să
reluăm acest act la fiecare oră, în chiar mijlocul lucrului pe care
îl facem, ca să păstrăm cârma mereu în aceeaşi direcţie
şi să ne bucurăm din toată inima. Treptat, totul devine
pentru om o atitudine înrădăcinată şi întemeiată
(Efeseni 3, 17) care-l eliberează cu totul din
tragicul existenţei şi va întâmpina fiecare eveniment întocmai ca
Hristos. Ne aflăm în starea pură a Evangheliei. Această atitudine
este intrarea în viaţa mistică, adică în viaţa mişcată
şi condusă cu totul de Duhul Sfânt. Aici omul primeşte de la
Dumnezeu, în fiecare clipă, viaţa, mişcare şi
fiinţa (Fapte 17, 28). El se simte purtat de Viaţa lui Dumnezeu
şi în Voia Lui îşi află odihna.
Dar, odihna, abandonarea, nu înseamnă adormire! Este vorba, am spus-o deja, de o lucrare de cel mai înalt nivel, o lucrare susţinută printr-o permanentă şi intensă veghere, o „hotărâre hotărâtă să şi moară pe cale (Sf. Tereza de Avilla), o „îndârjire” de a merge până la capăt (sf. Teofan Zăvorâtul). Nu vom face experienţa lui Dumnezeu decât în măsura în care ne dăm Lui în întregime. Cea mai mare parte a timpului abandonarea noastră este parţială, veleitară, nu este axa vieţii noastre… Aici se află toată diferenţa dintre un om pios, foarte fervent sau chiar excelent spiritual şi adevăratul sfânt care nu mai are ego pentru că s-a lăsat dezlegat în adânc de către Dumnezeu de tot ce nu este voia Lui curată. Uitarea de sine a eului este punctul decisiv în care se bifurcă drumul. Cei mai mulţi dau înapoi în faţa acestui tainic holocaust care, totuşi, este singura uşă a vieţii. Trebuie s-o repetăm, aici nu este vorba de vitejie ascetică, ci de a-L lăsa pe Dumnezeu, clipă de clipă, să fie Dumnezeu, de a ne încrede în lucrarea Lui, fie că ne place, fie că nu: ”Doamne, fă cu mine ce vrei Tu!”. Atunci efortul omului poate fi de o intensitate maximă, lucru de altfel indispensabil, dar e un efort destins şi bucuros, abandonat, care nu aşteaptă nimic de la sine, „inutil” ca eficacitate şi absolut liber în faţa rezultatelor… Ţelul de atins este cu neputinţă la oameni, dar cu putinţă la Dumnezeu (Mat. 19, 26). Aşadar, de la El trebuie să aşteptăm totul.
Sfânta Tereza de Lisieux
folosea imaginea copilaşului care-şi ridică picioruşul ca
să urce pe o scară, la capătul căreia se află mama
lui. Dar, zadarnică osteneală, el cade de fiecare dată încă
de la prima treaptă… şi mama lui, în braţele căreia se abandonează
convins de neputinţa lui, îl urcă plină de compasiune. În felul
acesta, efortul omului are totuşi câteva roade: epuizarea pretenţiilor
de a-L cuceri pe Dumnezeu, descentrarea de sine şi
prăbuşirea de pe piedestalul orgoliului său. Este ceea ce zice
un Părinte al Deşertului, abba Moise: „Posturile şi privegherile nu au alt rezultat
decât acela de a-l aduce pe om la deplina smerenie. Dacă sufletul rodeşte
fructul acesta, inima lui Dumnezeu se va întoarce cu milostivire către
el şi-i va trimite puterea Lui cea sfântă”.
Articol apărut în revista
Le Chemin, nr. 38 - 39, 1998.
Originalul în limba franceză
se găseşte pe site-ul:www.centre-bethanie.org.
Tradus in româneşte
de Maica Siluana Vlad şi Viorica Juncan
Reprodus cu aprobarea Părintelui
Alphonse Goettmann
| Tipareste pagina | Inchide Fereastra |