| Tipareste pagina | Inchide Fereastra |
Mozart – transparenţă la Dumnezeu
Muzica este o energie
vibrantă prezentă peste tot şi care umple totul. De esenţă
divină fiind, ea nu cere decât un ascultător pentru a intra în armonie
cu el şi a-l umple la rândul ei de Prezenţa sa. Dacă ascultătorul
este suficient de transparent, muzica se propagă prin el. Aceasta se
traduce printr-un simplu surâs, o privire luminoasă, un gest locuit,
o prezenţă puternic aureolată sau chiar printr-o simfonie de
Mozart dacă posedăm ca şi el mijloacele de a o exprima. Dar
fiecare fiinţă poate interpreta melodia după gradul ei de percepţie.
Dacă omul este după chipul lui Dumnezeu (Gen 1,26), atunci
a trăi înseamnă a-l interpreta pe Dumnezeu. Fiecare dintre noi este
o manifestare divină. De aceea muzica nu se compune, ci este lăsată
să transpară. Isus era transparenţă totală, interpretul
desăvârşit, toată fiinţa lui, transfigurată fiind,
transmitea Lumina, fiecare din gesturile lui îl exprima pe Dumnezeu. Pe urma
lui, viaţa tuturor sfinţilor cântă slava lui Dumnezeu. Şi
dacă transparenţa constă în a fi un bun conductor al acestei
bucurii acolo, atunci Mozart poate fi socotit printre cei mai mari pe care
i-a cunoscut istoria. Vorbind despre el, gânditori iluştri şi artişti,
de la Kierkegaard la Honneger, trecând prin Goethe şi Voltaire, se aprind
de entuziasm şi proclamă miracolul!
Dacă muzica este, atunci măreţia muzicianului se măsoară
după fidelitatea lui faţă de ceea ce este, fără a
se interpune. De cum se interpune, el manipulează muzica, o face să
treacă prin canalele temperamentului lui şi o orientează după
multiplele date ale propriei lui personalităţi. Atunci se poate
spune: este muzica lui cutare sau a lui cutare. Îl recunoaştem repede
pe Mozart, bineînţeles, dar ceea ce într-adevăr îl caracterizează
este că el nu se impune şi nu se interpune. Avem convingerea, ascultându-l.
că el se bucură de un acces direct la Dumnezeu, cum scria
marele teolog Karl Barth, şi că ne transmite mesajul, în mod paradoxal,
fără a se interpune ca intermediar. Iată transparenţa.
El ne dăruieşte muzica ca pe o comoară extraordinară nefiltrată.
Cum este posibil aceasta? Cred că începem să pătrundem puţin
misterul mozartian lăsându-ne antrenaţi de el în copilăria
lui spirituală. Mozart este un copil. Copilaşul nu are un ego structurat,
el este cu totul el însuşi , nefiind divizat interior, aşa încât
el este ceea ce face: când se joacă el este jocul, când râde este râsul,
când plânge este plânsul… Astfel, Mozart este muzica! Copilul nu are nimic,
el lasă să strălucească fiinţa lui, precum crinii
de pe câmp sau păsările cerului… Când Isus spune: Dacă nu
veţi redeveni ca nişte copii cu nici un chip nu veţi intra
în Împărăţia cerurilor (Mt 18,3), îl vedem pe Mozart nu
doar intrând ci intrând din plin, iar „a fi” se confundă la el cu o izbucnire
de bucurie indicibilă, o plenitudine care nu lasă decât să
se ghicească ceea ce ea ascunde… Astfel Mozart zburdă în această
Împărăţie interioară, se joacă şi primeşte
viaţa ca pe un joc cu Dumnezeu, el este fericit, dumnezeieşte de
fericit!
Numai că iată: este imposibil să fii fericit singur fiind!
A-l asculta pe Mozart este ca şi cum te-ai expune la soare: el îşi
împarte căldura şi îl iluminează pe cel care vine în contact
cu el… Dar pentru ca razele să pătrundă şi să transforme,
trebuie să ne dezbrăcăm. Tot aşa este şi cu Mozart,
a ne expune lui, înseamnă a ne lăsa goliţi de „micul eu” şi
a descoperi copilul care doarme încă în adâncul nostru. Muzica lui Mozart
este o naştere la această copilărie care nu este altceva decât
sursa originară a fiinţei noastre, acolo unde suntem la modul real
copiii lui Dumnezeu în Împărăţie, adică receptivitate
totală, punct de ţâşnire a vieţii divine în noi. Aceasta
este atât de concretă încât oricine se lasă făcut de această
muzică şi i se abandonează, fără a priori sau ideologie,
este antrenat în această inocenţă a inimii lui Mozart; participă
intim şi prin experienţa imediată a sărăciei lui
interioare, a desprinderii sale totale şi a stării lui de non dependenţă
pasională. Ne aflăm în simplitatea absolută şi în detaşare,
pacea în plenitudine.
Această experienţă nu este evident posibilă făcând
din muzică o „pânză de fond”… în timp ce ne ocupăm de altceva!
Amatorismul nu este o Cale şi nu transformă pe nimeni… Pentru a
accede la Înţelepciune, Mozart ne invită la o ascultare totală,
la o receptivitate totală, în care toată fiinţa noastră
devine o ureche uriaşă. În această deschidere imensă,
totul, puţin câte puţin, se deschide la modul real în noi, fiziologic:
descoperim o capacitate auriculară altfel, mai profundă desigur,
dar şi porii pielii noastre se deschid şi se dilată, percepţia
coboară în carne şi în sânge, a căror „imagine” se modifică
instantaneu, inima se armonizează cu sunetele şi, în mod misterios,
adoptă ritmul lor. Ceea ce se petrece atunci nu încape în cuvinte. Intrăm
în comuniune cu corpul nostru subtil sau spiritual şi accedem la atingerea
Fiinţei, poate în fuziune cu Ea, dar fără confundare, pentru
că este vorba în acelaşi timp de o trezire tot mai profundă
la sine.
Important este să atingem acest punct de intensitate a ascultării
ascultând foarte des aceeaşi bucată de muzică. Aceasta acţionează
ca o „mantra”, adică dezvoltă o capacitate de pătrundere în
noi şi, deci, de străpungere spre Fiinţă. Dacă repetiţia
este atât de importantă, este pentru că ea creează în noi o
stare de memorie care, la rândul ei, produce o concentrare puternică,
în sensul unificării întregii noastre fiinţe în jurul unei aceleiaşi
realităţi. Şi tocmai prin corp ne deschidem acestor secrete.
Acesta vede şi înţelege, ne dă o cunoştinţă.
În această deschidere, contagiunea vibrantă a muzicii nu mai întâlneşte
rezistenţă. Mantra acţionează ca o foreză,
pătrunde în materie până în conştiinţa celulară unde
ne face să luăm cunoştinţă de cântecul lumii, vibraţia
universală de bucurie, ascunsă în străfundul fiinţei noastre.
Ceea ce a fost numit adesea ca „fericirea mozartiană” îşi va găsi
aici un început de răspuns?
În realitate, ceea ce contează nu este explicaţia ci experienţa,
experienţa profund transformatoare, mutaţia reală la care suntem
invitaţi. Pentru aceasta, Mozart ne ia de mână, mâna copilului nostru
interior, pentru a ne conduce acolo unde el este dintotdeauna. Toată
muzica lui exprimă aceasta. În timp ce Platon descifrează Legile
existenţei umane şi desfăşoară un arsenal de argumente
pentru a arăta că „viaţa trebuie trăită ca un joc”,
Mozart ne introduce acolo dintr-odată, făcându-ne să trăim
aici şi acum viaţa noastră ca un joc! Muzica lui extraordinar
de veselă operează treptat o fantastică destindere în noi,
în care toate măştile egoului cad una câte una, fortificaţiile
lui interioare se prăbuşesc, strategiile lui de apărare şi
falsele lui sisteme de siguranţă dispar… pe scurt: tot ceea ce ne
împiedică să săltăm şi să dansăm, să
fim uşori ca o pană, să râdem sau să cântăm! Nimic
nu mai este serios! A lua viaţa în tragic, din contră, înseamnă
a ne bate joc de ea, înseamnă a-i rezista şi a-i opune orgoliul
nostru mincinos. Creaţia este un act ludic al Creatorului, de aceea jocul
este la începutul tuturor lucrurilor, principiul lor chiar. Tot ceea ce iese
din mâinile Creatorului dansează, joacă şi cântă ca şi
corul constelaţiilor, mişcarea planetelor şi a stelelor, sau
râul care tresaltă de veselia izvorului… Omul este în continuitate organică
cu întreaga natură!
Dacă Mozart ne „dă mâna lui”, de fapt el ne oferă inima şi
întreaga lui fiinţă. Muzica, nefiind o ideologie sau un mesaj, cuprinde
omul în totalitatea lui şi îl deschide inocenţei. Recunoaştem
în aceasta pe sfânt, a cărui uimire a devenit o stare, ca şi la
copil. Eliberat fiind de eu, măştile şi ecranele culturale
cad, orizonturi infinite se desfăşoară apoi în faţa privirii
sale de simplicitate. Muzica lui Mozart ne spală efectiv ochii şi
ne transfuzează capacitatea pe care o are copilul de a vedea dincolo
de real, faţa nevăzută a lucrurilor şi a persoanelor,
şi mai mult: capacitatea, prin această privire, de a transforma
ceea ce este privit. De aceea nimic nu rezistă privirii copilului; intensitatea
ei uimitoare şi lumina ei profundă, misterioasa ei putere de a pătrunde
sunt dificil de susţinut pentru adultul adormit şi visător!
Pentru Mozart, ca pentru orice copil, nimic nu este separat, toate trăiesc
într-o imensă armonie muzicală, toate sunt în rezonanţă,
ca şi cum o aceeaşi conştiinţă s-ar comunica prin
intermediul mai multor reflectări. Înţelegem de ce apropiindu-ne
de un sfânt, căpătăm întotdeauna un şoc, înţelegem
şi de ce un copil ne atrage cu atâta putere: în apropierea lor descoperim
că există o altă manieră de a exista. Uimirea lor constantă
este desprindere de sine şi transfigurare prin lumina care îi locuieşte,
adeziune totală la ceea ce este. Pentru copil nu există nici trecut,
nici viitor, doar imediatul clipei trăieşte, rezervor inepuizabil
de speranţă şi bucurie. Fiecare notă a lui Mozart ne cufundă
în acest „aici şi acum” pentru a intra prin experienţă în ceea
ce tocmai am spus, în această privire extralucidă a lui Mozart unde
ai impresia că el ştie tot, că a privit pe deasupra zidului;
nu este uimitor atunci să auzi această veselie copilărească
şi atât de molipsitoare în „Regina Coeli” (opus 108) sau extraordinara
fericire care se degajă din „finalul” simfoniei Jupiter!
Tocmai această abandonare încrezătoare, în bucuria indestructibilă
şi frumuseţea orbitoare, face ca omul să poată rămâne
în picioare şi să nu dispere atunci când Mozart ne face să
coborâm în profunzimile patimilor noastre omeneşti, sau când ne face
să simţim abisurile posibile ale suferinţei şi ale solitudinii.
Acolo, iarăşi, ne face să intrăm în comuniune cu propriul
lui destin şi ne dă mâna lui. Copleşit de griji, pradă
creditorilor, expus la monstruoase ingratitudini, doborât de boală, confruntat
violent cu moartea celor mai apropiaţi, propria mamă cu ocazia unei
călătorii la Paris, apoi tatăl lui care moare departe, în final
propriul fiu Hans la vârsta de un an… ai impresia că este o conspiraţie
a tuturor nenorocirilor împotriva lui!
Atunci Mozart plânge… El nu plânge din cauza lui sau din cauza suferinţei,
ci din cauza celeilalte capacităţi din om: ruperea de Dumnezeu,
sursa oricărei fericiri. Tristeţea lui Dumnezeu renegat de propria-i
creatură, iată abisul care-i dă ameţeală lui Mozart.
El descoperă profunzimea răului, care este numit păcat şi
care este adevăratul nume al morţii. Astfel, autenticitatea privirii
lui de copil şi seriozitatea veseliei lui permanente se verifică
neîncetat prin fascinaţia morţii care îl va însoţi pe Mozart
până la capăt. Toată muzica lui este locuită de această
uriaşă întrebare a oricărui om: putem fi fericiţi în timp
ce suntem pe moarte? Cum anume merg viaţa şi moartea împreună?
Cheia fericirii nu este aici coincidenţa contrariilor?
Niciodată Mozart n-a slăbit căutarea acestei experienţe
fondatoare, chiar pe patul de moarte el va cere prietenilor care-l înconjoară
să cânte împreună cu el începutul din „Lacrymosa” din „Recviemul”său.
Ne gândim la sfântul Francisc de Assisi care, şi el, văzându-şi
ucenicii plângând în hohote în clipa morţii lui, a cântat împreună
cu ei „Cântarea Creaturilor”, creaţia lui. Este vorba de această
pedagogie iniţiatică care este propusă oricărui venit
la toate înmormântările: să-ţi cânţi bucuria chiar şi
atunci când plângi! Da, cum să transform, în această clipă
chiar în care trăiesc, moartea în bucurie? Este fără îndoială
singura întrebare adevărată!
Mozart nu va reflecta asupra ei, dar o va explora prin experienţă,
ca întotdeauna. Acolo, în ascultare totală, el primeşte totul! Datorită
muzicii aşadar, cu un picior fiind în cer, poate el coborî în infernul
morţii pentru a o privi în faţă. Muzica îi permite nu numai
să trăiască inacceptabilul, să vadă ceea ce este
mai hidos, să traverseze spaima şi groaza, demoniacul, fie chiar
şi în lacrimi, dar, suspendat în acest vid, acest „nimic”, muzica lui
devine alchimie, ea transformă tenebrele în Lumină şi moartea
însăşi în viaţă. Mozart ne face să atingem propria
lui dezolare şi ne comunică experienţa, interioară fiecăruia,
a vidului oribil în faţa morţii, în special în Quartete (opus 589
şi opus 590). Extraordinarul „Adagio” din opus 458 cufundă în angoasă
şi învaţă, prin aceasta, să privim moartea drept în ochi.
Totuşi, pentru Mozart, nu este vorba să înfrunte moartea sau s-o
zdrobească, ci să şi-o apropie integrând-o în viaţă.
Lupta începe deci în străfundul fiecăruia dintre noi, dezrădăcinând
patimile noastre nimicitoare care împiedică această lucrare şi
omoară viaţa aceasta chiar. Cuvântul „lucrare”(travail – în franceză)
este luat în sensul unei femei „în travaliu”: este vorba de aducerea pe lume
a fiinţei reale care suntem şi de darea la moarte a „omului vechi”.
Din acest punct de vedere, întreaga viaţă se arată a fi o clipă
iniţiatică în care un lung proces de transfigurare se desfăşoară
din etapă în etapă. În lucrarea sa „Muzică funebră Masonnique”
(opus 477) Mozart traduce clar această Cale şi dă toată
amploarea gândirii sale. El dă curs liber plenitudinii credinţei
lui: Cristos, prin moartea Lui pe Cruce, face să pătrundă în
moarte Prezenţa Divină, Lumina şi Bucuria Învierii. Începând
de atunci toate datele sunt inversate: moartea este eliberatoare. Mozart merge
mai departe încă: Cristos Însuşi trăieşte moartea-învierea
noastră în fiecare din noi. Atunci, cum spune tot teologul Karl Barth
bucuria depăşeşte durerea fără a o nimici, „da”-ul
răsună mai puternic decât „nu”-ul, care totuşi n-a încetat
să exise.
Toate rămân la locul lor dar sunt profund metamorfozate prin abandonare
în voia lui Dumnezeu. În ea, totul se unifică, prin ea toate devin cântec
de iubire. Mozart, trecând prin porţile infernului şi ale morţii,
care a devenit „cea mai mare prietenă a lui” nu face alegere în existenţă:
el îl laudă pe Dumnezeu pentru tot şi în toate circumstanţele,
fără diferenţă. Această intenţie străluceşte
peste tot în opera lui Mozart. În „Nunta lui Figaro”, eşti literalmente
cuprins de o imensă fericire pământească. Acolo aflăm
că viaţa are gust, trebuie să muşcăm din ea din plin,
orice s-ar întâmpla.
Această descoperire de o fericire durabilă chiar în sânul vicisitudinilor
existenţei cotidiene nu este posibilă decât exact celui care face
din propria viaţă o ofrandă de sine. A se oferi voinţei
lui Dumnezeu, a deveni una cu ea, înseamnă a consimţi morţii
clipă de clipă. Pentru Mozart, nu există altă fericire
pentru om decât de a fi unit cu Dumnezeu, dar este şi fericirea lui Dumnezeu
aceea de a fi unit cu omul. Şi iată: în această reciprocitate
de iubire nebună se află chiar secretul pe care-l căutăm,
sursa fericirii neafectată de circumstanţele exterioare, fie aceasta
chiar şi moartea! Mozart face această experienţă stupefiantă
în timp ce crea această capodoperă de o frumuseţe bulversantă:
„Marea Mesă în do minor” (opus 427). Ceea ce ştia deja de mult timp
prin credinţa sa, i se revelează aici ca o Întâlnire: Isus Cristos,
plenitudine realizată a unirii omului cu Dumnezeu. Prin muzică,
contagiunea este fără limite: Mozart ne antrenează în propria
sa uimire în faţa feţei strălucitoare a lui Cristos care se
manifestă în „Gloria”. Melodia vă sfâşie inima şi vă
cufundă într-o laudă extatică, în timp ce sfântul Nume „Jesu
Christe” este repetat ca în Rugăciunea Inimii… Pentru a ghici până
la ce punct era inima lui Mozart un centru incandescent al acestei Prezenţe
Divine este suficient să ascultăm celebrul „Et incarnus est!, cântec
de iubire şi de adoraţie uimită în faţa evenimentului
care a schimbat faţa lumii! Înţelegem astfel uimirea lui Mozart
în faţa iubirii mântuitoare a lui Cristos care, prin Întruparea sa, poartă
greutatea (păcatul) lumii şi coboară în profunzimile răului.
„Qui tollis peccata mundi! şi „Agnus Dei” ne poartă într-un fior
de recunoştinţă şi de gratitudine, dincolo de toate lecţiile
de catehism!
Astfel iluminaţi în interiorul tenebrelor noastre chiar, de Cristos mort
şi înviat, sesizăm amploarea răului de care suntem posedaţi
şi formidabila îndurare cu care ne tratează Dumnezeu prin iertare.
De aceea Faţa milostivă a lui Cristos este fără îndoială
tema majoră care iradiază toată opera mozartiană. Dacă
Mozart e fericit, este pentru că în această Faţă care
îl priveşte, în această faţă către faţă,
el găseşte sursa oricărei fericiri. Dumnezeu îl priveşte
pe om şi aceasta este un act creator continuu: El priveşte cu iubire
omul, a cărui faţă de mizerie se transformă în asemănare
cu Dumnezeu. Tocmai această compasiune şi această iertare îl
bulversează pe Mozart. Încă tânăr fiind, scria: Îl am întotdeauna
pe Dumnezeu în faţa ochilor… Îi cunosc de aceea iubirea, compasiunea
şi îndurarea faţă de creaturile lui…Mozart ştie despre
ce vorbeşte, căci el însuşi era de o fragilitate extremă
şi avea cunoştinţă de darurile lui Dumnezeu. Prin însăşi
fiinţa lui el cunoaşte toate faţetele compasiunii şi tandreţei
infinite ale lui Dumnezeu. El nu poate deci face altfel decât să fie
interpretul acestei iubiri. Mozart nu face decât să asculte şi să
guste aceasta. Pentru el, nu există nimic dincolo de iubire. Copilaş
fiind, nu se aşeza la claviatură decât după ce primea un răspuns
la eterna lui întrebare: „Mă iubiţi, mă iubiţi cu adevărat?”
Niciodată nu va renunţa la această întrebare, aşa cum
toată muzica lui o arată, până la ultima lui operă, „Flautul
fermecat”, cântec de iubire extraordinar dacă are parte de ea!
Dar „Ave Verum” ne-a aşezat deja în genunchi în faţa acestui loc
nobil, la fel ca şi „Concertul pentru clarinet”. Mozart este atât de
îmbătat de iubire încât o va lăsa ca testament în ultimul lui cântec
masonic: „Proclamă cu toată puterea bucuria noastră!” (opus
623)
Cum iubirea riscă să fie un cuvânt gol sau un sentiment pios, Mozart
o întruchipează în iertare şi în compasiune care sunt adevăratele
ei pietre de încercare, „pâinea zilnică” a iubirii, căci aceasta
se „mănâncă”, se asimilează până când devenim iubire în
carne şi sânge. Numai prin muzică se poate face această intrare,
ea este o cunoaştere prin vibraţie unde punerea în rezonanţă
îl pune pe receptor pe aceeaşi lungime de unde. Este o cale de transfigurare.
Putem lăsa să trăiască această „lucrare” în noi ascultând
cu intensitate „Răpirea din serai”, care face să izbucnească
dintr-o dată şi într-un mod nesperat iertarea. Mozart arată
surpriza miraculoasă în mijlocul unei situaţii omeneşte de
nerezolvat. Iar când în final iertarea este acordată între protagoniştii
operei, trebuie să auzi cum Mozart face să se audă muzica iertării,
cum o magnifică într-o imensă gratitudine!
Dar Mozart nu uită de misterul răului şi de realitatea atroce
a omului care are capacitatea de a refuza iertarea, de a se condamna pe sine
însuşi deci. Este exact ceea ce pune în scenă „Don Giovanni”, unde
muzica se confruntă cu insondabilul, de pe culmile iubirii până
în abisurile păcatului şi ale rupturii. Răul, sau mai degrabă
Cel Rău, se poate înveşmânta în masca iubirii însăşi şi,
în perversitatea lui, să o manipuleze ori să o întoarcă în
derizoriu. Această luptă între Dumnezeu şi Satan este în arierplanul
Istoriei personale şi universale. Mozart ne străpunge atunci cu
prodigioase acorduri şi intervale muzicale extraordinare care ne fac
să presimţim ceva din acest duel. Libertatea noastră rămâne
nevătămată, ea este în mod constant solicitată: muzica
o imploră, îi întinde mâna şi încearcă să o tragă
din abisul infernal care o atrage…
Niciodată omul nu este mai măreţ ca atunci când se converteşte,
când se întoarce spre Iubirea Divină şi descoperă libertatea
extraordinară de a nu răspunde urii prin ură, de a face bine
celui care-i face rău şi de a cere iertare celor pe care i-a rănit…
Câteva pasaje din „Nunta lui Figaro” coboară adesea în străfundurile
inimii noastre pentru a scoate cel mai bunul de acolo. Experienţa concretă
a Vieţii Divine în adâncul fiinţei noastre ne eliberează de
orice condiţionare. De aceea Bucuria poate să coexiste în mijlocul
suferinţei. Universul iubirii este gratuitate pură, în timp ce refuzul
de a iubi şi de a ierta vampirizează persoana şi o ucide din
interior. A spune „nu” iertării înseamnă a spune „nu” vieţii
care, prin esenţă, este dar fără limite, darul perfect.
Persoana umană nu se realizează deplin decât prin dăruire totală.
Aici viaţa şi moartea se întâlnesc din nou în actul creator la nivelul
lui cel mai înalt: iertarea.
Dar această „senzaţie a eternităţii” nu îi este posibilă
omului decât prin Cristos care ne-a inoculat literalmente această iubire
murind pe cruce pentru noi şi vărsându-şi tot sângele. Comuniind
cu El devenim carnea cărnii sale, sângele sângelui său, suflul
suflului său. Este marele şi ultimul mister revelat de către
Mozart în această operă unică în istoria muzicii: „Ave verum”.
Aici el ne face să pătrundem în intimitatea propriei sale convingeri
şi a ceea ce înseamnă viaţa pentru el, şi deci secretul
muzicii sale. Este absolutul Iubirii care ne spune câte puţin de unde
vine atâta frumuseţe şi lumină. Pentru Mozart nu există
altă fericire decât aceea de a-l trăi pe Cristos. Tot ceea ce ne
apropie de El ne face fericiţi, tot ceea ce ne îndepărtează
de El ne face nefericiţi, bolnavi şi muribunzi. Răul radical
este acela de a fi posedaţi de noi înşine: absenţei lui Dumnezeu
i se substituie prezenţa unui eu obsedat de sine însuşi, o „autolatrie”.
De aceea, în ultima operă a lui, cea mai desăvârşită şi
pe care o preferă dintre toate, „Flautul fermecat”, Mozart ne cufundă
la propriu în iubire, adică în dimensiunea divină, liberă de
toate condiţionările, unde nu mai depindem de nimic şi de nimeni,
unde nu mai aşteptăm nimic de la nimeni, nici cerere de iertare,
nici reparare… Pentru că Cristos m-a apucat cu totul pentru a mă
raporta numai la Dumnezeu, pentru a nu mă primi decât de la El într-o
graţie din belşug, eu sunt o fiinţă liberă, cufundată
în gratitudine şi inundată de bucurie. Fiecare notă din „Flautul
fermecat” este o jubilare de iubire, acordurile adoptă bătăile
inimii noastre pentru a le acorda la diapazonul Extraordinarului…
(articol
preluat si tradus din revista:
Le Chemin nr. 73/2006
editată de Bethanie, France)