Tipareste pagina | Inchide Fereastra

Anselm Grun

Invitaţie la seninătatea inimii

( fragmente traduse din cartea :
Anselm Grun- Invitation à la sérénité du coeur,
Editura Albin Michel, Franta, 2002)

Sa nu fugim de umbra noastra
Cum sa gasim seninatatea astazi
Meditatia
Imprumutarea cailor corpului
Dialogarea cu nelinistea noastra
A pune ordine cu ajutorul ritualurilor
Identificarea cauzelor nelinistii
A acorda atentie
A posti si a face liniste
A face viata mai simpla
A gasi odihna in Dumnezeu
Pacea ca implinire a timpului
Pacea ca intrerupere a timpului

Să nu fugim de umbra noastră(introducere)

Unui om îi era frică de umbra corpului lui şi căpătase oroare de urmele paşilor lui. Pentru a scăpa de acestea a luat-o la fugă. Ori, cu cât făcea mai mulţi paşi, cu atât lăsa mai multe urme; cu cât fugea mai repede, cu atât mai puţin îl părăsea umbra lui. Imaginându-şi că mergea prea încet totuşi, nu se oprea din alergarea tot mai rapidă, fără să se odihnească. Ajuns la capătul puterilor, a murit. El nu ştia că pentru a-şi suprima umbra ar fi fost îndeajuns să se aşeze la umbră şi că pentru a-şi opri urmele ar fi fost îndeajuns să stea liniştit. Ce culme a prostiei!

Mulţi oameni, astăzi, nu mai au ideea simplă de a se aşeza la umbra unui arbore. Ei preferă să fugă, aşa cum făcea acel personaj din povestea lui Chuang Tsu. Totuşi, cel care fuge de umbra lui fuge spre pierderea lui. El nu află niciodată seninătatea. Aceşti contemporani care nu vor să-şi privească în faţă partea lor de umbră merg direct la moarte. Fugind de umbra lor, ei se instalează într-o nelinişte care se traduce prin probleme cardiace. Nu întâmplător maladiile inimii sunt în prezent una din principalele cauze de deces. Dacă inima nu-şi găseşte liniştea, ea se epuizează şi, după un timp, sfârşeşte prin a ceda. E cazul mai ales al oamenilor care sunt victimele maladiilor cardiace. Chiar şi cei care au o inimă sănătoasă se tem să nu-i lase inima. Problemele cardiace sunt legate adesea de frică: ne temem de ceva. Inima simbolizează înainte de toate sentimentele. Adesea emoţiile refulate, ca iubirea sau ura, sunt la originea problemelor cardiace. La unul este o dereglare a ritmului cardiac, la altul este o criză cardiacă. Pentru că fugim de emoţiile noastre, inima noastră ne cheamă la ordine şi ne constrânge să ne ocupăm de ea. Se vorbeşte chiar de o „nevroză a inimii” pentru cei care sunt obsedaţi de teama că inima i-ar putea lăsa. Bolnavii de inimă dau adesea impresia că sunt crispaţi, ei se aseamănă personajului lui Chuang Tsu. Ei nu ştiu să se odihnească şi să se bucure de viaţă. Ei nu ştiu să se aşeze la umbra unui arbore. Aceasta se aseamănă cu maladia tipică a unui manager: el are întotdeauna ceva important de făcut iar a se ocupa de umbra lui i se pare o copilărie ! De aceea preferă să se plângă de probleme cardiace.

Calea care duce la seninătatea inimii, aşa cum a fost descrisă în special de către monahii primelor veacuri, îşi păstrează întreaga actualitate pentru că neliniştea a devenit o maladie a epocii noastre. Mulţi sunt cei care se plâng că nu-şi găsesc calmul. Pentru călugări, n-ar fi suficient să lucreze mai puţin pentru a accede la linişte. A găsi această seninătate presupune un drum lung care, trecând prin cunoaşterea aprofundată de sine, conduce la Dumnezeu, singurul loc unde, potrivit lui Augustin, este posibil să găsim odihna. Cale exigentă şi în acelaşi timp angajantă pentru că ne permite să accedem, încă aici în această lume agitată, la sabatul divin.

În ultimul timp, am putut observa în activitatea mea pastorală această absenţă a seninătăţii la multe persoane. Mereu aceeaşi plângere: „Nu-mi pot găsi odihna ! Atâtea griji mă perturbă, inclusiv noaptea; mă îngrijorez pentru copiii mei care au probleme psihologice, care au ales o cale diferită de cea pe care o doream eu pentru ei.” Fără a pune la socoteală problemele financiare şi şomajul, cauze ale insomniei…

Este cazul, înainte de toate, al celor care ocupă posturi de răspundere şi care se plâng că nu pot accede la seninătate. Se aşteaptă mereu ceva de la ei. Ei se întreabă dacă au luat decizia cea bună şi dacă aceasta va fi utilă pentru întreprindere…

Pentru alţii, teama de inactivitate este cauza anxietăţii. În calm şi seninătate, ei se tem să facă faţă propriului lor adevăr. Dacă nu am nimic de ce să mă agăţ se poate ca toate decepţiile vieţii să urce la suprafaţă. Risc atunci să descopăr că nimic nu mai merge în existenţa mea şi că angajamentul meu faţă de alţii este zadarnic. Continui să înaintez pentru singurul scop de a-mi ascunde propria-mi disperare. Dar nu mai cred că ceea ce fac are un sens: totul devine gol şi tocmai de acest gol fug eu. Conştiinţa mea ar putea să-mi amintească şi să lase să vină la suprafaţă sentimente de culpabilitate: de frică fug de calm şi de linişte. Cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla ar fi să mă întâlnesc cu propriul meu adevăr ! Pentru că vreau să evit aceasta cu orice preţ, trebuie să fiu ocupat în permanenţă. Astfel, chiar şi timpul liber devine cauză de stres şi îl acopăr cu nenumărate activităţi. Oamenii care refuză să-şi privească în faţă  propriul adevăr fug de ei înşişi. Ei se plâng astfel de un stres pe care îl provoacă ei înşişi. Ei nu pot accede la calm pentru că în adâncul inimii lor nu vor cu adevărat aceasta: o frică, ancorată în profunzime, îi agită în permanenţă.

În pofida acestei incapacităţi de a găsi calmul, omul de astăzi aspiră să se „desprindã”. Cursurile care promit odihna interioară umplu sălile. Se aşteaptă de la metodele psihologice sau de la tehnicile de relaxare găsirea acestui calm la care aspirăm. Totuşi, acest calm nu poate proveni de la tehnici pentru că el este rezultatul unui drum spiritual. Călugării primelor veacuri aveau drept scop să conducă omul la odihna în Dumnezeu. Hesychia a fost cuvântul cheie al monahismului timpuriu: de acolo a ieşit o şcoală de spiritualitate numită „isihasm”, începând cu secolul al III-lea: calea spre pacea interioară. Acest calm, această pace nu sunt cele care se găsesc în aburii alcoolului, în somnul beţiei, care sunt mai degrabă renunţare la realitate. Calmul monahilor este cel în care inima accede la pace, în care frica încetează, în care omul este regenerat şi realimentat. Acest calm este, la urma urmei, experienţa odihnei sabatice pe care ne-a rezervat-o Dumnezeu. Cel care simte prezenţa lui Dumnezeu în rugăciune şi meditaţie va găsi pacea în el şi în jurul lui. Se va regăsi şi va trăi în armonie cu el însuşi. Calea spirituală a monahilor este în acelaşi timp terapeutică. Înţelepciunea conţinută în sfaturile lor este redescoperită astăzi de mulţi psihologi. Această cale îşi regăseşte deplina sa actualitate doar dacă această înţelepciune se traduce în limbajul de astăzi.

Această carte ar vrea să-i invite pe cititorii ei să se aşeze la umbra arborelui pe care Dumnezeu însuşi ni l-a dat. Dumnezeu ne-a invitat să ne „adăpostim sub acoperământul aripilor sale” [Psalm 60,5 (61,5)]. El este stânca la umbra căreia ne găsim pacea. În siguranţa iubirii divine, suntem capabili să suportăm, fără teamă, umbra noastră. „Acoperământul aripilor lui” îndepărtează tot ce poate fi ameninţător din umbra noastră. (pag.7-13)

Cum să găsim seninătatea astăzi

Tradiţia spirituală a dezvoltat numeroase metode pentru a ne ajuta să găsim pacea, seninătatea. Totuşi, scopul principal al acestor metode nu era pacea ci rugăciunea. Preocuparea maeştrilor spirituali era cum să ne rugăm pentru a deveni una cu Dumnezeu. Pentru Evagrie, scopul cel mai înalt era de a se ruga fără a se lăsa distras. Pentru a reuşi trebuie ca pasiunile, dorinţele şi gândurile să nu ne mai tulbure. Dar aceasta nu se poate face printr-o simplă decizie a voinţei. Este necesar un lung proces spiritual pentru a accede la această stare de pace. Încă de la primii călugări era important să se aplice metode bune. Evagrie apreciază că cel care se luptă fără metodă se luptă în zadar. De aceea Părinţii spirituali au acordat atâta importanţă metodei. Ea trebuie să ia în considerare psihicul uman şi să-i cunoască legile. Desigur, de-a lungul secolelor, căi obscure au violentat fiinţa umană. Totuşi, adevărata tradiţie spirituală s-a axat pe căi care au condus omul la viaţă, la libertate şi la pace interioară.

Chiar dacă există un mare număr de căi încercate de către tradiţie, nu are sens să le adoptăm pe toate deodată. Fiecare trebuie să-şi găsească pentru el însuşi calea care îi este cea mai potrivită la un moment dat. Trebuie totuşi să ne ferim să trecem de la o cale la alta pentru că nu ne putem atinge scopul decât urmând o cale de o manieră cu consecventă. Dar nu trebuie să ne hotărâm asupra unei sau alte metode pentru faptul că s-a dovedit a fi eficientă. Trebuie să avem intuiţia a ceea ce este bun pentru noi astăzi. Trebuie să căutăm în propria noastră tradiţie ca şi în viaţa noastră căile care duc la pace şi la Dumnezeu. Persoanei pe care o îndrum din punct de vedere spiritual îi cer întotdeauna să-mi spună unde şi în care moment s-a simţit cel mai bine în copilărie, în ce moment a putut să se bucure de clipă, uitând cu totul de sine. Reflectând, această persoană va putea să găsească calea care o va conduce astăzi spre ea însăşi, o va ajuta să ajungă la seninătate şi să se deschidă lui Dumnezeu. Trebuie ca cele două să se întâlnească, calea tradiţiei şi cea pe care o găsim noi înşine spontan.

Meditaţia

Calea clasică pentru a găsi pacea este meditaţia. Meditaţia creştină, practicată începând cu secolul al III-lea, leagă ritmul respiraţiei de un cuvânt. Atenţia acordată respiraţiei orientează conştiinţa spre viaţa interioară şi, astfel, face să se nască calmul. Atât timp cât rămânem în intelect, suntem neliniştiţi: o sumedenie de gânduri se agită acolo. Expirând ne putem imagina că dăm la o parte toate aceste preocupări şi după un timp ne găsim calmul. Putem astfel să legăm respiraţia de o expresie: de exemplu, inspirând: „Priveşte”, şi expirând: „Eu sunt cu tine”. Cuvânt pe care Dumnezeu ni-l adresează aşa cum a făcut pentru Isaia. Pentru această meditaţie este inutil să ne concentrăm. Este suficient să rostim aceste cuvinte fără a ne reprima gândurile sau sentimentele. În loc să ne rumegăm gândurile facem să intre în ele respiraţia şi cuvântul rostit. Gândurile se transformă astfel şi îşi pierd capacitatea lor de hărţuire. Chiar dacă ele nu încetează să rămână la suprafaţă, noi rămânem calmi în faţa fluxului şi refluxului lor. Suntem ancoraţi datorită acestui cuvânt legat de respiraţie. Acest ancoraj protejează fragila ambarcaţiune a inimii noastre de asalturile la care o supun gândurile noastre.

Altă cale constă în a nu acorda atenţie gândurilor noastre, ci în a ne concentra spiritul asupra cuvântului. Ne lăsăm spiritul să coboare scara cuvântului până când atinge locul interior al liniştii. Ne punem în cuvânt şi expiraţie toată aspiraţia noastră spre odihna sabatică divină. Se poate ca cuvântul şi suflul să ne poarte o clipă acolo unde totul este linişte în noi, acolo unde cugetările noastre găsesc calmul. Misticii sunt convinşi că există în noi un spaţiu de tăcere unde locuieşte Dumnezeu. Gândurile şi sentimentele, proiecţiile şi reflectările, pasiunile şi rănile nu au acces acolo. Acest spaţiu de linişte(tăcere) nu este „de creat”, el preexistă în noi. Dar cel mai adesea noi suntem separaţi de el. Meditaţia ne ajută să reînnodăm legătura cu acest spaţiu interior. Capul poate continua să se agite, gândurile să vagabondeze, dar, în profunzime, domneşte o pace în care ne putem lăsa să alunecăm. Ken Wilber compară meditaţia cu o plonjare submarină. La suprafaţă, marea rămâne agitată, dar cu cât coborâm mai în adânc cu atât calmul este mai mare. Meditaţia este o plonjare în calmul interior, îngropat în adâncul inimii noastre. Expresia „a-şi găsi calmul” vrea să spună că, calmul există deja, nu trebuie să-l creăm. Meditaţia este calea care ne conduce la calm, acest loc interior.

A medita nu înseamnă că trebuie să fim calmi în permanenţă dar că trebuie să evităm stresul. Meditaţia nu are nimic comun cu concentrarea. Gândurile continuă să ţâşnească, nu le putem opri mişcarea dar, dacă nu ne îngrijim de ele, dacă atingem profunzimile sufletului nostru datorită cuvântului şi respiraţiei, este posibil să găsim pacea. Simţim atunci că atingem însăşi esenţa noastră. Suntem cu totul acolo, în noi, în Dumnezeu. Suntem în mijlocul liniştii şi a păcii, inaccesibili, de neatins. Dacă în clipa următoare problemele reizbucnesc nimic nu ne va face să ne înfuriem. Pentru că ştim că în adâncul nostru există un spaţiu inaccesibil acestor probleme, un loc în care suntem cu adevărat. Dumnezeu ne eliberează de nelinişte, de judecarea altora, de aşteptările şi de atacurile lor. Sunt suficiente aceste câteva clipe, în timpul cărora simţim în noi acest spaţiu interior, pentru a crede în existenţa lui şi pentru a ne simţi protejaţi de agresiunile exterioare pentru restul zilei.

Împrumutarea căilor corpului

Primii asceţi ştiau că, adesea, nu ajută la nimic să te aşezi să meditezi. Ei îl sfătuiau pe cel care este tulburat de către patimile lui să facă mai întâi, de mai multe ori, turul chiliei lui. Atunci când suntem prea preocupaţi, este mai bine să alungăm mai întâi neliniştea printr-o plimbare mai lungă sau printr-un raid prin pădure. Prin mersul pe jos ne putem elibera de ceea ce ne preocupă. Filozoful danez Soren Kierkegaard a putut să arate că nici o grijă nu rezistă mersului. Dar mersul sau cursa practică pentru performanţă nu ne va elibera de preocupările noastre. Trebuie să ne abandonăm complet mişcării pentru că ea absoarbe acel du-te vino al gândurilor noastre. Dacă, după o plimbare, ne aşezăm pentru a medita, ne regăsim calmul mai uşor. În lumea noastră deosebit de stresantă avem nevoie de practici corporale pentru a alunga neliniştea. Mersul pe jos, jogging-ul, grădinăritul ne pot ajuta să ne detensionăm.

Trainingul autogen şi eutonia conduc la calm adoptând şi căi care trec prin corp. Prin aceste două metode încercăm să deplasăm conştiinţa spre corp. Trainingul autogen utilizează autosugestia. Ne imaginăm, de exemplu, cum braţul nostru drept este cald şi greu, cum corpul nostru devine greu şi, prin calmul adus corpului nostru, ajungem să ne liniştim neliniştea. Pentru mulţi, trainingul autogen este un mijloc de a se „deconecta” de preocupările profesionale. În eutonie luăm cunoştinţă de tensiunile care s-au acumulat în noi. Lăsându-ne suflul să se răspândească până în părţile cele mai tensionate ale corpului nostru, putem să ne destindem. Contracţiile corporale exprimă întotdeauna tensiuni psihice, constrângeri pe care ni le impunem, presiuni, crispări. Prin „tensiunea bună” (eutonia) a corpului ajungem la echilibrul sufletului. Neliniştea cedează locul unei păci creatoare.

Pentru mine, calea practicii corporale înseamnă şi exprimarea prin gesturi, înaintea lui Dumnezeu, a ceea ce mă tulbură. Adesea, sunt aşezat şi foarte neliniştit şi, concentrându-mă asupra respiraţiei, nu reuşesc să ajung la calm. Ceea ce mă ajută, atunci, este să-mi ridic mâinile în formă de cupă şi să-mi pun toată conştiinţa în mâinile mele. Acest gest mă linişteşte pentru că mă îndepărtează de intelectul meu. Dacă sunt în întregime în gestul meu, agitaţia interioară încetează. Nici o nevoie de a gândi sau rosti cuvinte pioase: eu nu sunt decât în gestul acesta. Pot aşadar intra în relaţie cu  Dumnezeu prin acest gest al mâinilor deschise. Toată fiinţa mea este adunată în mâinile mele. După gesturile mâinii se poate recunoaşte esenţa unei fiinţe umane. Prin acest gest, eu pot întinde spre Dumnezeu tot ceea ce este în mine. Am astfel sentimentul că Dumnezeu îl primeşte şi că sunt purtat de către el.

Adesea, am dorinţa de a face un alt gest, cel al crucii. Atunci când merg, în răcoarea dimineţii, vara după rugăciune, îmi pun braţele în cruce sub soarele ce se înalţă. Mă simt atunci una cu Creaţia, cu mine însumi, cu Dumnezeu, cu toţi oamenii. Nu mai există separare în mine între cer şi pământ, între spirit şi instinct, între spiritualitate şi sexualitate. Pentru mine este o experienţă de mare profunzime. Dacă nu pot provoca această experienţă ca prin magie, pot cel puţin, punându-mi braţele în cruce, să presimt adesea ce înseamnă să fii una cu toate.

Dialogarea cu neliniştea noastră


Unii, deşi acordându-şi timp pentru a găsi calmul, se plâng că nu reuşesc să ajungă la el. Ei ar vrea să se roage sau să mediteze dar se prăbuşesc sub asalturile gândurilor. Tradiţia monastică recomandă în acest caz să ne examinăm la modul profund aceste gânduri, să ne concentrăm asupra lor pentru că ele sunt expresia propriilor noastre probleme. Dacă le luăm în considerare şi le punem în faţa lui Dumnezeu, accedem puţin câte puţin la calm şi putem astfel să ne rugăm. Dacă izbucneşte animozitatea faţă de un coleg, putem încerca să analizăm această mânie. Şi dacă ea persistă, în pofida încercărilor de meditaţie, înseamnă că ea va fi imboldul care ne va conduce să schimbăm ceva în realitate. Putem, de exemplu, să ne apropiem de acest coleg şi să elucidăm cu el cauza acestui conflict. Sau putem să luăm distanţă faţă de el pentru a nu ne mai tulbura cu probleme lui. Dacă ne invadează tristeţea, regretul pentru ceea ce nu am trăit, trebuie s-o luăm în considerare, pentru ca, traversând-o, să găsim calmul. Aceasta poate fi ceva foarte dureros dar numai traversând-o putem ajunge la pacea veritabilă. Dacă ne facem c-o ignorăm, această tristeţe ne va ajunge din urmă sau se va traduce printr-o insatisfacţie sau nelinişte difuză.

Alţii consideră că gândurile care apar în ei şi care îi împiedică să se roage cu adevărat sau să-şi găsească seninătatea nu au nici o importanţă. Ei cred că ele nu deranjează rugăciunea lor. Dar este esenţial totuşi să percep, în pofida tuturor acestor gânduri superficiale, pentru că ele sunt şi o parte din noi înşine, cã noi avem şi o latură superficială şi banală. De exemplu. Pentru că ţinem la lucruri exterioare, am putea să ne întrebăm pentru ce aceste lucruri au atâta importanţă pentru noi. Am putea de asemenea să ne întrebăm să aflăm pe cine căutăm să evităm în această superficialitate. Poate vom descoperi atunci ceea ce ne este atât de dezagreabil şi vom pune degetul pe adevărata noastră problemă. Tot ceea ce iese la suprafaţă în tăcere are un sens. Trebuie să o luăm în considerare fără a o judeca dar întrebând-o pentru a descoperi a cui mască este. Uneori neliniştea este semnul că acest mod de a medita nu ni se potriveşte, nu ni-l putem însuşi. Ea poate însemna şi că n-am atins scopul şi că trebuie să căutăm o formă de rugăciune mai adecvată. Sau poate indica, că multe din problemele noastre sunt departe de a fi reglate şi că trebuie să le examinăm. Aceste gânduri superficiale nu sunt poate decât capacul pe care îl punem deasupra vulcanului nostru interior în lipsa curajului de a-l înfrunta.

O femeie care mi se plângea că-şi pierde timpul când se roagă, ocupată cum era cu mii de treburi deşarte, căuta un „truc” pentru a ajunge să se concentreze în rugăciune. Ea voia ca acest „truc” să reziste judecăţii Supraeului ei. Căutarea ei a durat mult timp până când a fost capabilă să recunoască, dincolo de aceste gânduri superficiale, adevăratele ei dorinţe şi toate lipsurile vieţii ei. Aceasta o împiedica să se roage şi atunci când şi-a privit în faţă propriul adevăr, rugăciunea şi viaţa ei au devenit mai autentice. Ea s-a eliberat în sfârşit de corsetul pe care îl îmbrăcase pentru a înainta spiritual. Ea voia să se debaraseze de neliniştea ei dar a trebuit ca, mai întâi, s-o accepte pentru a putea accede la un grad superior de pace. Preocupările ei nu-i permiteau să ajungă să cunoască cu adevărat rădăcinile neliniştii ei. Acestea nu erau în fond decât o protecţie faţă de suferinţa unei vieţi netrăite. De multe ori aceste gânduri comune care nu urmăresc peste tot ascund o disperare profundă în privinţa absurdităţii vieţii, disperare pe care refuzăm să o vedem. Angoasa care rezultă de aici nu ne lasă în pace. Un bărbat îmi povestea că el a reuşit să scape cu bine din aceasta fără a recurge la Dumnezeu, timp de cincisprezece ani. Dumnezeu nu îi lipsea. Dar o nelinişte persistentă l-a zguduit. O prietenă i-a spus: „Vei sfârşi într-un spital psihiatric!” Omul respectiv nu şi-a găsit calmul decât cu ocazia unui sejur într-o mănăstire unde a recunoscut că această angoasă ascundea de fapt o aspiraţie la Dumnezeu.

Cel mai mare duşman al seninătăţii este stresul pe care ni-l impunem. Mulţi ar vrea să-şi combată neliniştea. Dar ei nu-şi pot atinge niciodată scopul astfel. Ar vrea să se bucure de pace, dar când simt fierberea lor interioară, se înfurie şi nu se mai pot suporta. Adeseori, ei refuză să atingă calmul. În loc să se debaraseze de neliniştea lor, ei ar trebui să o admită. Neliniştea reapare mereu şi trebuie să o lăsăm să vină. Tot ceea ce este în noi are drept la existenţă. Lăsându-i locul cuvenit, noi ne putem retrage şi o putem abandona acolo unde este ea: în capul nostru. Astfel, Eul nostru nu este atins. Lăsând să vină tot ceea ce apare în noi, noi le relativizăm spunând: „Acum nu mă mai ocup de aceasta.” Calmul ne este astfel acordat. Calmul absolut, pe care mulţi ar vrea să-l atingă dintr-odată prin metode de meditaţie, este un grad prea ridicat pentru noi pentru că nu ne poate fi dat decât în moarte. Atât timp cât trăim, noi suportăm constant asaltul gândurilor şi emoţiilor. Lăsându-le să ne traverseze, noi rămânem calmi orice s-ar întâmpla. Dincolo de conştiinţă, în inima noastră, în Eul nostru adevărat neliniştea nu mai are putere. Ea nu locuieşte decât intelectul şi emoţiile noastre.

A pune ordine cu ajutorul ritualurilor

Noi ne începem rău ziua de multe ori. Ne sculăm în ultimul minut şi înghiţim repede micul dejun: ne pregătim o zi stresantă şi probleme superflue. Sosesc apoi soţul/soţia şi copiii noştri prost dispuşi. Nimeni nu vrea să fie deranjat şi cea mai mică remarcă tensionează atmosfera. În acest fel, prin ritualuri patologice, intrăm în tensiuni şi conflicte inutile. Din contră, începând ziua printr-un ritual benefic – o scurtă rugăciune prin care ne încredinţăm binecuvântării lui Dumnezeu – luându-ne timp ca să savurăm micul dejun, o începem mai calm, cu conştiinţă, satisfacţie şi recunoştinţă mai mari. La birou, nu întreprindem decât un singur lucru odată. Pentru că, chiar şi la muncă, ritualurile ne pot ajuta să combatem stresul. Un director de bancă va merge, de exemplu, în timpul pauzei de prânz, să stea cu calm într-o biserică. El va aprecia acest moment în care nu are nimic de făcut, în care nimeni nu-l interpelează şi se va bucura de a fi acolo şi numai acolo. Va găsi astfel putere şi vigoare pentru tot restul zilei.

Ritualurile care marchează sfârşitul zilei de lucru sunt decisive. Mulţi sunt cei care revin acasă stresaţi, ceea ce este favorabil disputei. Soţia este fericită de întoarcerea acasă a soţului ei dar acesta nu este de fapt disponibil, foarte preocupat cum încă este de grijile sale profesionale. Lui i-ar place să-şi găsească pacea dar familia îi cere disponibilitatea. Copiii îl aşteaptă, soţiei i-ar place să-i povestească ziua ei, dar el se încruntă şi nu are chef să răspundă. Ar fi bine ca un ritual să-l ajute să se „desprindă” de muncă şi să lase în urmă agitaţia întregii zile. Ar fi suficient poate să se aşeze câteva minute înainte de a părăsi lucrul, confortabil şi să respire profund pentru a evacua stresul zilei. Este posibil de asemenea ca, odată aşezat în maşină, să nu demareze imediat şi să se pregătească pentru întoarcerea în familie. Nu putem să trecem fără tranziţie de la agitaţie la calm. Ritualurile de trecere ne pot ajuta în acest sens.

Ritualurile sunt importante pentru că nu putem fi întotdeauna calmi. Neliniştea este o parte a noastră înşine iar ritualurile ne ajută să o canalizăm. Este cazul angoasei care ne cuprinde încă de dimineaţă când ne vin în minte tot ceea ce ne aşteaptă în ziua respectivă. Este şi cazul stresului pe care îl acumulăm de-a lungul întregii zile. Ritualul de trecere ne permite să ne descărcăm de acest stres şi să trecem de la muncă la timpul liber al serii, la pacea sabatului. Ritualurile constituie şi tranziţii pentru perioadele vieţii umane. Fiinţa umană trăieşte bulversări însoţite de angoasă, de exemplu cu ocazia pubertăţii sau a crizei de la mijlocul vieţii. În asemenea momente a fi fatal să vrem să considerăm, cu orice preţ, pacea ca cel mai mare bine. Pentru că angoasa, în asemenea situaţii, are raţiunea ei de a fi: ea pune în mişcare. Pacea ne-ar expune riscului de a ne fixa într-o incapacitate de a evolua. După fazele de agitaţie ar trebui ritualuri de trecere care să ajute să înaintăm spre o mai mare stabilitate. Am putea trata cu solemnitate anumite aniversări, de exemplu optsprezece, patruzeci sau cincizeci de ani. Această sărbătoare ar putea fi atunci ocazia de a pune în cuvinte angoasa care ne nelinişteşte, care scutură vechiul pentru a face să apară noul. Am putea de exemplu să oferim o carte care invită la pace, un curs de meditaţie pentru a înainta pe calea spirituală, o frumoasă piatră care să exprime ceea ce celălalt ne aduce şi în acelaşi timp ceea ce noi îi urăm.

Aceste ritualuri  traduc necesitatea neliniştii, pentru că ea este creuzetul în care apare noul. Nu trebuie să ne indispunem dacă, pentru câţiva ani, nu ştim ce vrem cu adevărat şi trecem de la o idee la alta. Neliniştea este şi o parte a vieţii noastre. Ea ne împinge să continuăm să creştem, să nu ne retragem prea repede în repaus, să trăim cu adevărat. Avem nevoie şi de perioade calme, în timpul cărora lucrurile se pot stabiliza, în absenţa cărora, sub dominaţia neliniştii, nu am găsi niciodată ceea ce căutăm cu adevărat. Adeseori, avem nevoie de un mediu calm pentru ca angoasa noastră să se exprime. Recursul la o retragere pentru reculegere destul de lungă poate fi ocazia de a ne asculta pe noi înşine. Se poate să luăm cunoştinţă atunci de faptul că ceea ce trăim nu ni se mai potriveşte.

Identificarea cauzelor neliniştii

Prea adesea ne plângem că nu găsim calmul fără a căuta cauzele. Am vrea să stăpânim neliniştea care ne zbuciumă. Dar nu astfel o vom surmonta căci în stăpânire suntem tensionaţi. Încercaţi să păstraţi pumnul strâns şi veţi vedea ce înseamnă să ţii lucrurile în mână. Suntem purtaţi astfel spre a fi crispaţi. Nimic nu mai încetează  şi noi nu  găsim odihna. Dar simţim nevoia de a menţine lucrurile de teamă că ne-ar putea scăpa. Aceasta seamănă mai mult cu paralizia decât cu calmul. Această paralizie este, în acelaşi timp, o fixare de angoasă asupra a ceea ce poate, scăpându-ne, să ne pună în pericol.

Dacă vrem cu adevărat să ajungem la calm, trebuie să chestionăm această nelinişte care nu are decât cauze externe. Cel care nu ajunge să se „desprindă”, seara, de munca lui este poate prea sigur de importanţa lui. Sau prea perfecţionist pentru că îşi pune neîncetat întrebarea dacă ceea ce a făcut este bine făcut. Sau prea anxios pentru că îşi provoacă suferinţă, întrebându-se dacă toată lumea este mulţumită de el. Această angoasă este, poate, dirijată şi împotriva lui Dumnezeu, în faţa căruia nu crede să-şi aibă locul lui. Pentru a nu avea de resimţit această angoasă, el fuge în agitaţie. Această fugă îl fereşte, fără îndoială, de a-şi pune adevăratele probleme. Un asemenea om va fi stresat pentru că îi este frică să privească în faţă relaţia pe care o are cu soţia sa. El îşi ascunde problemele de cuplu în spatele acestui stres. El justifică acest stres spunând că este gata să se sacrifice pentru familia lui. În realitate, acest stres îi este un refugiu pentru a se deroba de la problemele dezagreabile. De aceea trebuie, pentru a ajunge la calm, să fim atenţi la angoasa noastră pentru a o descifra.

Alţii nu reuşesc să adoarmă şi luptă împotriva insomniei cu ajutorul medicamentelor. Aceasta nu este decât o soluţie de urgenţă pentru că insomnia este legată de incapacitatea de a lăsa lucrurile aşa cum sunt. Ei nu ştiu „să lase lucrurile în voia sorţii”, să se abandoneze, să fie în mâna lui Dumnezeu pur şi simplu. Se tem să piardă control asupra lor înşişi şi ar vrea să păstreze mânuirea vieţii lor. Dar voind să controlezi totul ajungi să-ţi pierzi controlul propriei vieţi, ai nervilor tăi şi te privezi de somn. Nevoind să te laşi în voii sorţii pentru a dormi, ajungi să te prăbuşeşti.

Cum să reacţionăm în faţa acestei insomnii? Pentru că problemele somnului exprimă o incapacitate de a te lăsa „în voia sorţii”, ar fi zadarnic să le combaţi. E mai bine să încerci să te destinzi prin training autogen sau eutonie. Nu să căutăm să adormim cu orice preţ, prin aceste metode: destinderea este ceea ce contează. Somnul va veni în plus. În ceea ce mă priveşte pe mine, recitarea rozariului mă ajută să mă abandonez somnului.

Alţii adorm fără probleme dar se trezesc în mijlocul nopţii fără a putea să readoarmă. Ei ar trebui să se întrebe ce vrea Dumnezeu să le spună prin aceasta. Trezirea lor se datorează poate unui vis important pe care ar trebui să încerce să-l interpreteze. Sau poate că Dumnezeu le dă astfel ocazia de a reflecta cu privire la viaţa lor pentru că în cursul zilei nu-şi fac timp pentru aceasta. În loc să se revolte împotriva acestei veghe forţate ar trebui să o privească ca pe o şansă. Am putea de exemplu să ne sculăm şi să citim până picăm de somn. Am putea să ne rugăm pentru familie sau prieteni şi astfel veghea noastră ar căpăta sens.

Abandonarea de sine este legată de încredere. Ar trebui să ne desfacem de obsesia lucrului şi să avem încredere în ajutorul lui Dumnezeu. Neliniştea, de exemplu, din cauza bunului plasament al banilor noştri şi a cursului dolarului nu poate decât să ne tulbure somnul şi rămâne inutilă pentru că nu putem schimba nimic acolo. Cei care au responsabilităţi, care au de luat decizii care implică multă lume, se pot întreba îndelung pentru a şti dacă au luat deciziile cele bune. Această chestionare le pare justificată. Ei se neliniştesc pentru cei implicaţi dar, din simplă grijă pentru alţii, pot ajunge să neglijeze grija de ei înşişi şi liniştea lor. Trebuie bineînţeles să reflectăm îndelung înainte de a lua decizii dar, odată luate deciziile, noi trebuie să ne încredinţăm lui Dumnezeu. Dumnezeu va face poate ca aceste decizii, care nu sunt neapărat cele mai bune, să se dovedească benefice. Numai abandonându-ne lui Dumnezeu vom găsi somnul.

Cauza neliniştii şi a insomniei poate fi şi mai profundă. Angoasa ne obligă să privim în faţă problemele nerezolvate. Ea poate fi şi expresia dorinţelor refulate sau a rănilor necicatrizate. S-a putut întâmpla în trecut să ajungem la impas cu privire la mai multe lucruri care acum ne ajung din urmă. Unii nu întrevăd cauza tulburărilor lor. Şi chiar pentru îndrumătorul lor spiritual nu este uşor să ghicit. Este necesar atunci ca ei să „dialogheze” cu neliniştea lor: „Ce vrei tu să ne spui? Încotro vrei să ne antrenezi? Asupra a ce vrei să ne atragi atenţia?” Astfel se ridică adesea la suprafaţă imagini, amintiri din copilărie care ne umplu de mânie sau de tristeţe. Îmi amintesc de un om care nu conştientizase niciodată că până atunci nu făcuse decât să se adapteze, că făcuse totul pentru a fi „băiat bun”.
În el, ceva se revolta dintr-odată împotriva acestui rol cu care se prea obişnuise. Fără a putea să le exprime exact, el simţea în fondul acestei nelinişti că ar fi vrut să fie cu totul altul. Această nelinişte îl invita să-şi analizeze viaţa şi să-şi înfrunte problemele nerezolvate: nu putea deci decât să fie recunoscător pentru aceasta.

Neliniştea indică adesea că situaţia în care trăim ar trebui schimbată. Fără a înţelege exact ce ne agită, privind mai îndeaproape însă am putea descoperi în final că meseria nu ni se mai potriveşte, că ar trebui să schimbăm serviciul sau măcar postul în aceeaşi unitate. Poate că situaţia noastră familială nu mai poate dura astfel: ar trebui să abordăm în sfârşit dificultăţile de cuplu sau problemele pe care le întâlnim cu copiii noştri. Noi am evitat cu adevărat să privim problemele în faţă de-a lungul anilor. Dar neliniştea ne constrânge acum să privim adevărul în faţă. Cineva va descoperi, de exemplu, că a rivalizat cu fraţii lui de-a lungul copilăriei lui. În permanenţă fiind sub presiunea de a trebui să facă mai bine decât ei, el n-a cunoscut răgaz. Numai luând cunoştinţă şi acceptând rivalitatea care l-a animat întotdeauna va putea să o relativizeze pe aceasta.

Neliniştea vehiculează o energie. Ar fi o eroare deci să vrei să o controlezi ferm. Trebuie să vedem mai întâi unde vrea ea să ne conducă. Ea ne semnalează că viaţa noastră nu este încă ceea ce ar trebui să fie, că noi nu suntem în acord cu imaginea singulară pe care şi-a făcut-o Dumnezeu despre noi. Noi ne-am forţat să îmbrăcăm un corset prea strâmt pentru noi. Neliniştea ne împinge să facem să explodeze acest corset şi să ne punem pe calea libertăţii. În loc de a contra neliniştea ar trebui să utilizăm energia care este în ea. Neliniştea va trece atunci de la sine, ea îşi va fi îndeplinit sarcina, dându-ne imboldul spre noi căi. Nu mai avem nevoie de ea. Trebuie să analizăm îndeaproape neliniştea pentru a şti dacă ea este salutară, dacă ne face să înaintăm pe calea devenirii umane şi a metamorfozei. Sau dacă ea ne face incapabili să fim prezenţi clipei, dacă ea ne împiedică să vedem ceea ce este cel mai necesar: această nelinişte nu face decât să ne sfâşie şi nu duce la nimic.

Neliniştea poate exprima o insatisfacţie pe toate planurile. Această lipsă de dorinţă călugării o numeau akedia. Nu înţelegem spre ce ne împinge această nelinişte, ea este mai degrabă semnul unei rupturi interioare.
În fond, noi ne revoltăm împotriva vieţii noastre, a istoriei noastre, a naturii noastre. Şi ne răzvrătim faţă de Dumnezeu. Ne agăţăm de iluziile noastre, care nu sunt adesea decât vise copilăreşti de măreţie. Angoasa sfârşeşte prin a ne constrânge să abandonăm aceste iluzii, să ne acceptăm şi să spunem da vieţii aşa cum se prezintă ea. Da acestei lumi care este în mod natural imperfectă şi în final da lui Dumnezeu care nu ne urmează în reprezentările noastre eronate, care este cu totul altfel şi pe care, adesea, ne este dificil să-l înţelegem.

Alţii simt nelinişte chiar în clipa în care se aşează  pentru a medita sau a se ruga. Decepţionaţi, abandonează astfel meditaţia sau încearcă să se constrâng la calm. Neliniştea nu face decât să crească astfel şi să le dea dureri de cap. Şi aici, neliniştea este o invitaţie să aducem înaintea lui Dumnezeu lucruri care nu sunt neapărat agreabile. Decât să ne încăpăţânăm la o pietate imediată, ar fi mai bine să-l auzim în noi pe omul puţin credincios, reticenţa noastră faţă de pietate, dezamăgirea şi rebeliunea noastră împotriva lui Dumnezeu, latura noastră „a-thee”. Poate că încă nu am găsit calea spirituală potrivită. Poate că am ales meditaţia pur şi simplu la recomandarea cuiva şi gândindu-ne că ea este remediul tuturor relelor noastre. Ar fi mai bine să căutăm ceea ce, în copilăria noastră, ne ajuta să ne simţim bine şi să fim în acord cu noi înşine pentru că aceasta era şi o experienţă spirituală. Suntem în acord cu noi înşine atunci când facem una cu Dumnezeu. În experienţa mea de îndrumător spiritual întâlnesc cu regularitate persoane care încearcă să-şi însuşească metode preluate de la alţii. Ei sunt astfel obligaţi să lupte neîncetat împotriva propriilor lor rezistenţe. Eu îi sfătuiesc întotdeauna să urmeze propria lor cale spirituală. Dacă neliniştea lor, atunci când vor să mediteze, persistă, înseamnă că ei încă nu au găsit această cale. Trebuie să ne luăm rezistenţele noastre în serios. Ele sunt semnul că ar trebui să fim mai consecvenţi, să nu ne încredem în dispoziţiile noastre, ci în vocea noastră interioară. Ele pot semnala şi faptul că ne contrariem fiinţa noastră cea mai profundă. Ne rămâne atunci să descoperim calea spirituală care ne conduce la viaţa în Dumnezeu.

A acorda atenţie

Putem trece de la nelinişte(îngrijorare) la calm concentrându-ne, în fiecare clipă, atenţia asupra a ceea ce este. Nu mai luptăm atunci împotriva neliniştii, ci o trăim în toată conştienţa. Acordăm astfel atenţie la ceea ce se petrece în noi atunci când suntem neliniştiţi. Această privire atenţionată transformă deja neliniştea noastră. O lăsăm să vină fără să o combatem: neliniştea este prezentă fără a ne domina. Îi dăm dreptul să existe dar ea nu mai are primul loc. Punctul de unde privim neliniştea noastră nu mai este contaminat de ea. Stabilim o relaţie de prietenie cu ea iar aceasta o linişteşte mult mai bine decât dacă am combate-o violent. Trebuie să observăm cum se traduce această nelinişte în gândurile şi în corpul nostru, cum creşte, cum se intensifică, apoi se atenuează. Astfel, ajungem să rămânem calmi în mijlocul furtunii.

Cuvântul „atenţie” vine din latinul attentio, derivat din attendere care vrea să însemne „a tinde cu spiritul spre”. În atenţie acţionăm de o manieră reflectată, conştientă, suntem pe deplin în ceea ce facem, acţionăm cu toate simţurile deşteptate. Corp şi spirit sunt convocate în aceeaşi calitate în acţiune. A fi atent înseamnă că sunt prezent fiecărei clipe. Percepem astfel secretul clipei, al timpului, al vieţii. Suntem în deplină conştienţă în ceea ce facem, fie că ţinem un instrument, un stilou sau o cheie în mână. Suntem în simţurile noastre, în corpul nostru. Percepem ceea ce se mişcă în noi, fără teama de a recunoaşte acolo un semn de maladie. Mergem fiind cu totul în mersul nostru, conştienţi de mişcările noastre, de muşchii şi de pielea noastră. Ne este dificil, natural, să fim conştienţi în fiecare clipă. Ar însemna să ni se ceară prea mult. Dar este un bun exerciţiu acela de a trăi în fiecare zi câteva clipe în această conştienţă. Atenţia ar putea deveni astfel un ritual: de exemplu ieşind din casă inspirăm aerul, mergând simţind vântul şi soarele, bucurându-ne de fiecare pas.

Dar această atenţie nu trebuie să devină o nouă performanţă. Prin ea realizăm cât de neatenţi suntem adesea. Totuşi, să nu ne judecăm! A percepe fără a judeca conduce la calm. Cauza neliniştii noastre provine adesea din judecata pe care o aplicăm asupra a tot ceea ce facem. În cea mai mare parte a timpului nu ne simţim la înălţimea aşteptărilor noastre. Nesatisfăcuţi de noi înşine şi de lume fiind, se naşte în noi o nelinişte difuză, în timp ce am putea lăsa lucrurile aşa cum sunt, fără a ne simţi obligaţi să le schimbăm, pentru că ele se vor transforma de la ele însele. Dacă nu ne contrariem pentru neatenţia noastră, ea se transformă în atenţie fără ca noi să fim constrânşi să folosim o metodă complicată. Percepând în cel mai mare calm neliniştea noastră simţim multe lucruri mişcându-se în noi dar Eul care simte toate acestea nu este el însuşi în nelinişte. El este observatorul exterior, Sinele personal de care vorbeşte psihologia transpersonală. El rămâne în pace chiar dacă sufletul este clătinat de vijelii, chiar dacă mediul înconjurător încă este agitat.

O altă lecţie de a fi atent este reculegerea, concentrarea. În reculegere, adunăm ceea ce este diferit şi dispersat. Ne facem una cu noi înşine şi cu tot ceea ce îndeplinim. Nu ne lăsăm distraşi de activităţile cele mai variate. În germană Sammlung (colecţie, concentrare, reculegere) conţine rădăcina sam pe care o regăsim în Achtsamkeit (atenţie) ca şi în Behutsamkeit (precauţie). Cel care acordă atenţie este precaut, îşi extinde grija, veghează asupra a tot ceea ce face, este pe deplin treaz. Rădăcina sam a dat Sammlung, zusammen (împreună) şi sanft (blând). A fi blând, înseamnă a şti să fii împreună cu oamenii şi cu lucrurile în pace. Astfel, reculegerea ne scoate di dispersie, din divertisment, din agitaţie şi ne conduce la o acţionare readunată (gesammelt), atentă (achtsam) şi blândă (sanft). Cel care este „împreună” (zusammen) cu ceea ce atinge, se serveşte de aceasta cu „blândeţe” (sanft). Cel care este „împreună” cu el însuşi, cu dorinţele lui cele mai diverse, cu patimile şi cu emoţiile lui, este „blând” cu el însuşi şi trăieşte în pace cu propriile sale contradicţii. Cel care este lângă cel pe care-l întâlneşte nu poate fi dur sau grosolan, cel care este „împreună” cu celălalt îl abordează de o manieră „blândă”.

A posti şi a face linişte

Postul este una din căile concrete care conduc la calm. El revine astăzi în considerare. A posti timp de o săptămână, de exemplu, face ca mişcările noastre să se domolească. Nu mai suportăm stresul care ne dă „vertij”( schwindel, ce vrea să însemne „escrocherie, înşelătorie”) dar putem să lucrăm mult şi bine. Ne „înşelăm” pe noi înşine. La începutul postului, suntem totuşi confruntaţi cu numeroase gânduri şi sentimente diverse pe care mânia şi decepţia ne-au făcut să le refulăm. Luăam astfel cunoştinţă de maniera în care le reprimăm, în mod obişnuit, mâncând. Alimentele ne servesc la colmatarea breşelor prin care ţâşnesc aceste gânduri şi sentimente negative, incapabili cum suntem să ne privim. A rezista foamei întrerupe acest mecanism arhaic. Postul invită la a căuta alte căi, la a ne calma adevărata noastră foame. În practica mea, eu leg întotdeauna postul de linişte pentru că are o semnificaţie religioasă. El mă deschide, în linişte, lui Dumnezeu şi sufletului meu.

Expresia „a-şi calma foamea” exprimă bine acest mecanism care ne este familiar, evocat mai sus. În mod normal ne „calmăm” foamea mâncând. Mama îşi calmează sugarul dându-i sân. Postul „calmează” foamea noastră de o altă manieră. El ne linişteşte mergând până la capătul foamei noastre, arătându-ne că ea este, la urma urmei, dorinţa de a iubi şi de a fi iubit, dorinţa de împlinire şi de plenitudine. Când mama îşi linişteşte copilaşul alăptându-l, nu numai hrana îi calmează foamea ci şi atenţia iubitoare pe care mama i-o poartă. În post, noi renunţăm la saţietate, ne întoarcem cu iubire spre aspiraţia noastră profundă. Iar aceasta ne conduce la a depăşi această lume.  Ea se adresează, de fapt, lui Dumnezeu care, singurul, poate linişti foamea noastră.

Cu ocazia slujbelor de miercuri, călugării cântă Psalmul 62,2: „Numai în Dumnezeu se odihneşte sufletul meu, de la El vine salvarea mea”. Noi nu ajungem la odihnă decât atunci când inima noastră se întoarce complet spre Dumnezeu şi când Dumnezeu însuşi linişteşte foamea noastră de iubire şi de prezenţă, de pace şi de plenitudine. Nu mâncând ajungem să ne liniştim pentru totdeauna. Psalmul 131 evocă un om pios în rugăciune: „Îmi ţin sufletul în pace şi în linişte, ca un copilaş alături de mama lui” (Psalm 131,2). Acest închinător a făcut, fără îndoială, experienţa că Dumnezeu poate să-l calmeze în felul în care mama îşi linişteşte copilul alăptându-l. Iubirea lui Dumnezeu poate linişti foamea noastră cea mai mare şi ne poate duce la o odihnă adevărată. Atunci când luăm în considerare foamea noastră în toată amploarea ei, atunci când încetăm să o potolim provizoriu, să o „colmatăm” pentru a nu o mai resimţi, atunci vom descoperi în noi un loc de pace, un loc în care domneşte calmul absolut pentru că Dumnezeu însuşi potoleşte această imensă nostalgie. Pentru a ajunge la acel loc, trebuie să ne punem neîncetat întrebarea: „Care este aspiraţia mea cea mai profundă?” În post, noi lăsăm să urce la suprafaţă dorinţele noastre şi ne întrebăm la ce aspirăm. Dar trebuie totuşi trecute prin sită răspunsurile noastre pentru a verifica, care din ele corespunde cu adevărat dorinţei noastre cele mai profunde. Atunci ne dăm seama că această dorinţă, numai Dumnezeu o poate satisface. Întorcându-ne inima spre Dumnezeu, aflăm pacea în care foamea noastră este potolită.

A face viaţa mai simplă

Agitaţia noastră vine adesea din faptul că vrem să facem prea multe lucruri în acelaşi timp şi pentru că suntem înconjuraţi de prea multe obiecte. Ursula Nuber dădea, cu ceva timp în urmă, în magazinul Psychologie heute (Psihologia astăzi), „trucuri” pentru a ne ajuta să facem vid în viaţa noastră. Ea estima că multe lucruri pe care le păstrăm, aceasta fie acasă, fie la birou, ne sunt utile rar. Ele constituie poveri pe care le tragem după noi. Cumpărăm cutare sau cutare aparat electromenajer gândindu-ne că ne este util dar de fapt nu-l folosim decât de două sau trei ori. Tot ceea ce am „adunat” astfel nu ne ajută să ne reculegem ci ne încurcă mai mult. Pentru a ajunge la calm ar trebui să ne debarasăm de toate cele de care nu avem cu adevărat nevoie, pentru a avea suficient spaţiu de a trăi şi pentru a ne bucura de calm. Prea-plinul nu invită la calm. Prezenţa obiectelor devine constrângătoare împingându-ne să le găsim o utilitate pentru a nu avea impresia de a le fi cumpărat fără rost. Ele ne invită la activitate acolo unde am putea să ne bucurăm de timpul liber care ne este oferit.

Multe cărţi apar astăzi pe această temă: a face viaţa mai simplă. Este ceea ce altădată se chema asceză.
În asceză trebuie să ne limităm şi să renunţăm. Renunţarea presupune un Eu puternic. Cel care are un Eu slab are nevoie de multe obiecte pentru a-şi umple vidul interior. El crede că poate ajunge la calm posedând. Dar o nevoie trezeşte o altă nevoie. A se limita nu este doar dovada unui Eu puternic dar contribuie şi la întărirea lui. Renunţând la ceea ce toţi ceilalţi posedă, descopăr tot mai mult propria mea identitate. Faptul că eu nu mai am nevoie de toate acestea măreşte sentimentul că am eu. Sunt re-centrat pe mine însumi şi nu absorbit de obiecte care ar fi trebuit să satisfacă nevoile mele. Cu cât mai mult mă apropii de mine cu atât mai mult găsesc pacea.

A găsi odihna în Dumnezeu

Biblia ne promite că ne vom găsi odihna în Isus Cristos şi că Dumnezeu ne va introduce în odihna sabatului, tradiţia monastică spune că numai Dumnezeu poate metamorfoza neliniştea în pace: aceasta corespunde şi cu ceea ce pot experimenta multe persoane astăzi. Cel care adoptă calea spirituală constată că se detaşează de plasele stresului. El vede stresul mai apoi ca şi cum ar fi pe altă planetă. Cel care îşi găseşte centrul în Dumnezeu află că lumea nu mai are putere asupra lui. El aude mesajul eliberator al evanghelistului Ioan potrivit căruia suntem, desigur, în această lume dar nu din această lume, potrivit căruia Isus ne oferă viaţa veşnică, o viaţă asupra căreia această lume nu mai are putere. Noi nu putem să dominăm, să menţinem neliniştea noastră, dar dacă credem că suntem ancoraţi în Dumnezeu şi nu în lume, ne sustragem acesteia. Putem să o observăm dintr-un loc exterior lumii, pornind de la Dumnezeu cu care suntem una în credinţă.

Evanghelia după Ioan reflectă această experienţă a calmului în mijlocul agitaţiei. În prima parte, Isus nu conteneşte să se explice cu adversarii săi. Toate problemele şi toată agitaţia lumii îl ating direct. Dar în capitolul al treisprezecelea tonul Evangheliei se schimbă. Isus este singur cu ucenicii săi, le spală picioarele şi le vorbeşte. Cuvintele de rămas bun ale lui Isus sunt pline de o pace profundă care vine de dincolo. Pentru că el vede totul pornind de la Tatăl său pe care îl va întâlni în moarte, chiar şi Patima şi crucificarea sa îşi pierd pentru el caracterul tragic. Isus îşi traversează Patima calm şi suveran. Tulburarea mulţimii nu îl atinge. Ceea ce se petrece acolo este de o cu totul altă importanţă: este revelaţia lui Dumnezeu în inima  lumii noastre dezbinate.

În chiar mijlocul Patimii sale, Isus este una cu Tatăl. Această unire îl smulge din agitaţia lumii. Isus, în rugăciunea care-i precede Patima, cere această unitate pentru ucenicii săi. Cei care cred în el trebuie să fie una cu el aşa cum el este una cu Tatăl, să fie „perfecţi în unitate” (Ioan 17,23). În greacă teteleiomenoi (perfecţi) vine de la telos (ţintă, totalitate, terminare). Acest cuvânt este folosit şi în limbajul misterelor şi înseamnă atunci iniţiere în misterul lui Dumnezeu. Isus cere deci ca ucenicii lui să fie iniţiaţi în taina misterul unităţii, în misterul lui Dumnezeu. Dumnezeu este Una în sine. El este una cu Fiul său coborât pe pământ, el leagă din nou în el cerul şi pământul, Dumnezeu şi omul, lumina şi obscuritatea. Astfel, noi trebuie să strângem în noi cerul şi pământul, nucleul divin şi carnea umană, spiritul şi materia, înălţimea şi profunzimea.

Pentru Greci, dezbinarea constituia tragedia fiinţei umane. Sfâşiat între cer şi pământ, între divinitate şi umanitate, între masculin şi feminin, omul grec aspiră la unitate. El voia să regăsească unitatea originară. Acestei aspiraţii îi răspunde Isus. Când omul a devenit una, ca Isus şi Tatăl, el reflectă măreţia lui Dumnezeu în lume.
A face experienţa lui Dumnezeu semnifică deci a regăsi propria unitate. Această unitate este în doxa, forma prin care Dumnezeu s-a manifestat în lume. Ea este şi condiţia adevăratei păci. Când contradicţiile nu se mai confruntă în noi, când animus şi anima sunt una, suntem, în sufletul nostru, profund liniştiţi.

În Patimă, Isus ne indică o cale pentru a ne păstra calmul în mijlocul turbulenţelor vieţii, exact în momentul în care suntem agresaţi, neînţeleşi şi răniţi. Nici o încercare nu ne atinge dacă ne-am reunificat natura noastră divină cu natura noastră umană. Rănirile, calomniile, ironiile nu ne pot smulge nicidecum din această unire cu Dumnezeu. Cuvintele pe care le spune Isus lui Pilat sunt valabile şi pentru noi: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. (Ioan 18,36) În acest spaţiu în care singur Dumnezeu locuieşte, suntem invulnerabili şi suverani. Din pacea şi unirea cu Dumnezeu nimeni nu ne poate alunga.

În rugăciunea sa, Isus ne arată cum să ajungem la unitatea adevărată: „Tată, cei pe care Tu mi i-ai dat, vreau ca ,acolo unde sunt Eu, să fie şi ei cu Mine.” (Ioan 17,24) Prin rugăciune suntem aproape de Cristos. Din rugăciunea lui Isus, Biserica din Răsărit a făcut un mijloc pentru a ne impregna tot mai mult de spiritul lui Cristos. Pentru ea, această rugăciune rezumă toată Evanghelia. Ea leagă Spiritul cu Cristos şi, prin Cristos, deschide pentru unirea cu Tatăl. În ce mă priveşte, de treizeci de ani ,am făcut din rugăciunea lui Isus o cale de meditaţie. Ea mă însoţeşte nu doar cu ocazia meditaţiei de dimineaţă ci pe tot parcursul zilei. Rugăciunea lui Isus mă pune, întotdeauna şi peste tot, în relaţie cu mine însumi. Ea mă face să simt unitatea cu Dumnezeu în mijlocul agitaţiei cotidiene. Atunci când, pe inspiraţie, rostesc cuvintele: „Doamne Isuse” iar, pe expiraţie: „Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine!” sunt acolo unde este Cristos. Îl simt astfel pe Cristos coborând în străfundurile sufletului meu, inclusiv în cotloanele pe care i le interzic. Cristos locuieşte astfel toate „încăperile” corpului şi sufletului meu. Simt o pace profundă, sunt în acord cu tot ceea ce este, unit cu Cristos şi cu oamenii, reconciliez contradicţiile în mine. Nu mai sunt clătinat dintr-o parte în alta, sunt pe deplin aici, prezent momentului în Dumnezeu.

Când suntem una cu Dumnezeu, când ne găsim sursa noastră în Dumnezeu, agitaţia care ne înconjoară nu ne mai atinge. O percepem, desigur, dar ea nu mai atinge spaţiul interior locuit de Dumnezeu. Pe măsură ce Dumnezeu umple inima noastră, agitaţia ne atinge tot mai puţin.
Întâlnirea cu Dumnezeu este însoţită întotdeauna de o profundă pace interioară. În Dumnezeu, turbulenţele sufletului nostru se liniştesc, contradicţiile noastre se rezolvă. În Dumnezeu este adevărata odihnă, cea a sabatului pe care ni l-a promis. Pentru Nicolas de Flue „pacea este totdeauna în Dumnezeu căci Dumnezeu este pacea, şi pacea nu poate fi distrusă, în timp ce discordia poate fi”.

Orice cale care ne apropie de comuniunea cu Dumnezeu ne apropie de pace. Pentru unul aceasta va fi meditaţia, pentru altul euharistia, pentru un al treilea o plimbare. Căile care ne pot conduce la unirea cu Dumnezeu sunt numeroase. Acestea nu sunt simple tehnici care ne pot ajuta să surmontăm neliniştea noastră: căile care duc într-adevăr la pace trec prin experienţa propriului nostru adevăr, prin întâlnirea cu Dumnezeu. La urma urmei este calea rugăciunii şi a meditaţiei care, după un ocol prin propriul nostru adevăr, ne conduce până la Dumnezeu şi ne oferă, în Dumnezeu, o partea din pacea divină.

Pacea ca împlinire a timpului

Timpul şi eternitatea sunt una atunci când opoziţia dintre Dumnezeu şi om, dintre cer şi pământ dispare. Intrăm atunci în pacea sabatului divin. Această pace veritabilă ne face să atingem eternitatea. Augustin o evocă deja atunci când se gândeşte la pacea celei de a opta zi, cea a învierii. Cea de-a opta zi este cea în care participăm la pacea eternă a sabatului divin.

Căci această pace eternă continuă cea de-a opta zi şi nu se opreşte cu ea, altfel nu ar fi eternă. Din acest motiv, cea de-a opta zi se confundă cu prima şi astfel viaţa originară nu se adevereşte ca fiind trecută ci înzestrată cu pecetea eternităţii. (Augustin – Confesiuni).

Opt este cifra eternităţii, cea de-a opta zi este ziua care nu cunoaşte seară. Cristelniţele baptisteriului erau octogonale pentru că, prin botez, suntem scufundaţi în viaţă eternă a lui Dumnezeu. Cea de-a opta zi, pentru Augustin, este şi cea în care timpul şi eternitatea coincid. Toată aspiraţia lui tinde să aibă parte de eternitate în mijlocul timpului.

Dar în această lume, zilele trec, unele pleacă, altele vin, niciuna nu rămâne. Chiar şi momentele în care vorbim se succed unele după altele, prima silabă pentru ca să poată răsuna următoarea. Faţă de momentul în care am început să vorbim, am devenit deja puţin mai bătrâni şi, fără îndoială, acum sunt mai bătrân decât azi dimineaţă. Astfel, nimic nu rămâne stabil, nimic nu rămâne ancorat în timp. Pentru aceasta trebuie să-l iubim pe Cel prin care au survenit timpurile pentru a fi eliberaţi din timp şi ancoraţi în eternitate, acolo unde timpul nu mai este instabil. (Augustin – Confesiuni.)

Augustin aspiră la pacea în care , în chiar sânul timpului, eternitatea este deja prezentă, în care timpul şi eternitatea coincid.

Timpul şi eternitatea coincid în clipa prezentă. Atunci când suntem cu totul prezenţi, timpul se opreşte. Fiecare a simţit fascinaţia produsă de un apus de soare: atunci uităm că timpul trece. Când suntem absorbiţi de un eveniment uităm timpul şi nu mai suntem decât momente pure, prezent pur. Avem atunci intuiţia odihnei eterne la care participăm deja. Toţi misticii vorbesc despre acest prezent pur în care fac ei experienţa lui Dumnezeu. Pentru Meister Eckhart, omul, în unire cu Dumnezeu, depăşeşte orice timp şi participă deja la eternitate: „Ţelul [este de a găsi locul] în care spiritul se menţine în odihnă, unit cu draga eternitate.” Eckhart vorbeşte aici despre plenitudinea timpului. În comentariul epistolei către Galateni (4,4): „Dar când a venit plenitudinea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul, născut din femeie, născut sub Lege”, el scrie:

Când este plenitudinea timpului? – Când nu mai este timp. Când, în timp fiind, ne-am pus inima în eternitate, când toate lucrurile temporare au murit în noi, atunci este plenitudinea timpului.” (Maitre Eckhart – Traites et Sermons).

Această experienţă, în care timpul şi eternitatea coincid, o putem face atunci când suntem absorbiţi în contemplarea unei flori, a unui peisaj, a unui tablou. Când suntem numai privire nu mai există diferenţă între cel care priveşte şi obiectul privit. Atunci timpul se opreşte. Mai putem presimţi această pace atunci când ascultăm o frază de Bach sau Mozart, atunci când suntem numai auz şi când nimic nu ne poate distrage, când suntem absorbiţi de ascultare. Aceasta ni se poate întâmpla , adesea, şi atunci când citim. Plonjaţi în lectura noastră, ceva ne mişcă şi nu mai putem să citim. Paradoxul provine din aceea că, coincidenţa dintre timp şi eternitate trece prin simţuri. Experienţa spiritului ne este dată prin materie, cea a infinitului prin spaţiu şi cea a eternităţii prin timp. Când suntem cu totul în meditaţie, suntem şi pe deplin prezenţi şi simţim pacea absolută. Abandonându-ne soarelui, îi simţim căldura pătrunzându-ne şi, dacă suntem complet concentraţi asupra pielii noastre, agitaţia spiritului încetează. Spiritul se lasă absorbit prin simţuri şi parvine, în ele, la odihnă. Astfel simţim unitatea: spiritul şi simţurile sunt una, în acelaşi fel ca şi timpul şi eternitatea.

Pentru mine ascultarea este o experienţă importantă. În anii şaptezeci, am mers adesea la Rutte, la Karlfried Graf Durckheim. Ascultându-l vorbind, totul în mine devenea calm. La capătul câtorva conferinţe, puteam deja să ghicesc ce urma să spună. Dar nu aceasta era important pentru că din cuvântul lui emana ceva ce mă liniştea. Gândurile care se agitau în mine tăceau, nu mai eram în analizare şi reflexie, ci în ascultare. Aceasta mi se întâmplă adesea atunci când aud un pasaj din Bibie. Dacă este bine citit, dacă cel care citeşte este pe deplin în cuvântul pe care-l citeşte, mă pot lăsa absorbit cu totul în ascultare. Nu mai îmi amintesc, pe urmă, ce am auzit, dar cuvintele m-au liniştit. Ele m-au pus în relaţie cu adâncul inimii mele, unde totul este calm şi unde locuieşte Dumnezeu. Cuvintele mă conduc la misterul lui Dumnezeu, dincolo de cuvinte. Ele dau acces la odihna eternă a sabatului divin.

Pacea ca întrerupere a timpului

Teologul Johann Baptist Metz a dat cea mai scurtă definiţie posibilă a religiei: o întrerupere (a timpului). Odihna sabatică a lui Dumnezeu întrerupe lucrarea sabatică a omului, rugăciunea suspendă, într-un mod salvator, stresul cotidian. Nimeni nu poate trăi mereu şi peste tot în calm interior. Un conflict ne acaparează, cineva ne contrariază, şi imediat mecanismul prin care ne rănim pe noi înşine se pune în mişcare. Ne întoarcem împotriva noastră cuvintele producătoare de răni, ne tulburăm în noi reproşându-ne că nu am ştiut să reacţionăm mai bine. Hotărârile pe care le-am luat de a ne păstra pacea interioară nu ne mai sunt acum de nici un folos. Şi, atunci când începem să ne rugăm înaintea lui Dumnezeu, suspendăm procesul care ne conduce de la jignirea îndurată la cea pe care ne-o aplicăm noi înşine. În rugăciune, ne retragem pentru moment din tot ceea ce ne acaparează, le luăm pe toate în considerare pornind de la Dumnezeu. Prin această distanţă sănătoasă ne eliberăm de tulburare şi de griji. Rugăciunea ne aduce la calm chiar în mijlocul tulburării. Rugăciunea cotidiană ne garantează că nu ne vom lăsa înşfăcaţi de stres mai mult de opt ore şi ne oferă balize pentru a lua recul ca să ancorăm, din nou, viaţa noastră în Dumnezeu şi să o liniştim.

Întreruperea salvatoare a religiei se revelează, mai mult chiar decât în rugăciune, în sărbătoare. Aceasta din urmă este incursiunea eternităţii în timp. Ea este suspendare a lucrului, a profitului, a calculului. Ea se situează în afara timpului şi ne smulge din tot ceea ce are viaţa ca funcţional şi din rutina cotidiană. Sărbătoarea se caracterizează prin „uşurinţă” şi „lejeritate”. Josef Piper spune că noi suntem incapabili să celebrăm cu adevărat sărbătorile pentru că nu mai vedem legătura dintre sărbătoare, cult şi odihnă. „A celebra o sărbătoare înseamnă a exprima acordul nostru complet faţă de lume de o manieră excepţională.” Dacă noi spunem da acestei lumi, dacă o luăm în considerare ca pe o creaţie divină şi dacă îl lăudăm pe Dumnezeu pentru aceasta, atunci putem celebra o sărbătoare care, suspendând cotidianul, ne ajută să participăm la Adevărat. Platon credea că zeii avuseră milă de oameni, acordându-le, pentru a le alina durerea, „întoarcerea  zilelor de cult de sărbătoare şi ca tovarăşi de sărbătoare Muzele şi pe zeii Apolon şi Dionisos”. Dacă acest acord faţă de lume nu este dat, dacă acest da în faţa vieţii nu este rostit – aşa cum Dumnezeu îl aşteaptă de la noi – atunci aceste sărbători sunt artificiale, aceste „pseudo-sărbători” potrivit lui Piper, nu sunt „decât o formă şi mai extenuantă de lucru”.

”Festivitate” vine din latinul festum. Adjectivele festus şi festivus semnifică „festiv, solemn,” dar şi „agreabil, fermecător”. O dies festus, zi festivă, se deosebeşte de feriae, zile consacrate odihnei. Ziua de sărbătoare se caracterizează printr-o organizare precisă a timpului, prin celebrarea unui ritual, printr-o masă solemnă, prin jocuri şi muzică. Sărbătoarea corespunde unei suspendări în cotidian, unui prisos de viaţă pentru că Dumnezeu însuşi face irupţie în viaţa noastră. Sărbătoarea ne leagă din nou cu originea şi anticipează, în acelaşi timp, viitorul. Noi sărbătorim odihna sabatului veşnic al lui Dumnezeu. Această odihnă a sabatului nu este inactivitate ci bucuria lumii; este celebrare a vieţii noastre care devine demnă de a fi trăită pentru că este transformată şi salvată de Dumnezeu. Pentru că, în sărbătoare, avem parte de realitatea lui Dumnezeu, ea ne acordă o odihnă şi o recreaţie, altfel şi mai pline, decât activismul distracţiilor. Potrivit lui Clement din Alexandria, pentru că viaţa este o sărbătoare continuă, nu mai avem nevoie de zile de sărbătoare. Dacă avem conştienţa de a trăi fiecare zi în apropierea binefăcătoare şi iubitoare a lui Dumnezeu şi de a acţiona prin harul său suntem astfel în mâna lui Dumnezeu şi putem celebra munca noastră ca pe sărbătoare a creaţiei. Munca nu este o sarcină ci o plăcere, o sărbătoare celebrată cu Dumnezeu. Viaţa noastră cotidiană nu mai este dominată atunci de stres ci de pace.

Sărbătoarea, cale a păcii, celebrează întotdeauna acţiunea lui Dumnezeu în noi. Ea constă într-o laudă adusă lui Dumnezeu, în care inima omului îşi găseşte seninătatea. Noi căutăm să rezolvăm, spiritual sau psihologic, problemele noastre, am vrea să surmontăm frica noastră, stările noastre depresive dar nu prin dominare ajungem la pace. Voinţa de a stăpâni, de „a lua în mâini”, generează, la rândul ei, frica de a pierde controlul. Nu trebuie deci să căutăm să gestionăm fricile şi stările noastre  depresive, patimile şi emoţiile noastre, ci să ne reconciliem cu ele şi să facem din ele, depăşindu-le, suportul unei laude aduse lui Dumnezeu. Aceasta este revelaţia pe care a avut-o Henri Nouwen cu ocazia sejurului său la călugării trapişti. La început, credea că se poate desface de problemele lui găsindu-şi pacea într-o mănăstire. Dar curând, starea sa depresivă a revenit. El a recunoscut atunci că „o mănăstire nu este făcută pentru a rezolva problemele, ci pentru a-l lăuda pe Domnul în pofida lor". Dacă îl lăudăm pe Dumnezeu chiar în mijlocul întâmplărilor vieţii noastre, a conflictelor nerezolvate, scăpăm de sub puterea lor şi aflăm calmul şi destinderea. Sărbătoarea este expresia acestei destinderi în mijlocul unei lumi în care atâtea probleme sunt în aşteptarea soluţiilor. Dacă am aştepta ca toate problemele să fie rezolvate n-am putea niciodată să celebrăm sărbători. Am rămâne închişi în cercul vicios al conflictelor. Sărbătoarea este aşadar o suspendare salutară(salvatoare). Dar nu vom trăi seninătatea pe care o oferă sărbătoarea decât dacă îl  lăsăm pe Dumnezeu să intre în viaţa noastră, lăudându-l ca şi Creator. Dacă vom celebra în deplină conştienţă sărbătorile ca pe nişte întreruperi benefice, vom putea spune, împreună cu Clement din Alexandria, că viaţa noastră este o sărbătoare perpetuă. (pag.112-161)

 

(fragmente traduse din cartea:
Anselm Grun- Invitation à la sérénité du coeur,
Editura Albin Michel, Franta,2002)

 

Tipareste pagina | Inchide Fereastra