GRAF DURCKHEIM: Printre marii Maeştri pe care-i putem
întâlni pe Calea existenţei noastre, se află Iubirea. Ea este primul
adversar al eului nostru orgolios şi lumesc, mişcarea prin excelenţă
a abandonării şi a dăruirii de sine, câmpul cel mai fecund
al experienţei Fiinţei. În Iubire, numinosul este resimţit
la o profunzime care atinge totalitatea persoanei. A iubi înseamnă înainte
de toate a simţi Unitatea.
Viaţa este plină de momente trecătoare în care devenim „una”
cu un obiect, un animal, un om sau Dumnezeu, atâtea ocazii în care ne putem
da seama de un contact cu Fiinţa. La fel în absenţa sau despărţirea
de ceva sau cineva care ne este drag, o dorinţă nepotolită
de a iubi sau de a fi iubit; sau în singurătate, de fiecare dată
în fond când o nostalgie profundă ne copleşeşte şi împiedecă
iubirea noastră să se deschidă, suferim de un rău ontologic
şi putem fi apucaţi de divin. Nu este vorba deloc de situaţii
excepţionale, ci de cazul care vine la rând, periferic, în care semnificaţia
unei întâlniri, chiar şi banale, cu un obiect sau persoană, sau
absenţa lor, îşi trage rădăcinile de dincolo de vizibil
şi de spaţio-temporal. Iubirea nu se reduce în nici un fel la un
sentiment sau la un proces psihologic; aceasta ar însemna rămânere la
suprafaţă. Cel care este atras de profunzime şi atent la manifestarea
ei prin aspectele vizibile ale lucrurilor îşi vede nostalgia Fiinţei
crescând fără încetare şi posibilitatea de a se uni cu Ea prin
toate. Acesta este marele său Exerciţiu pe Cale prin cotidian. Însă
Iubirea poate să-şi atingă toată dimensiunea numai într-o
întâlnirea de persoane. Adevărata întâlnire a două persoane este
foarte rară, dar ea are loc de fiecare dată când două persoane
se ajustează unul pe celălalt sub chemarea esenţialului prin
carapacea eului lor contingent. Atunci ceva special se realizează prin
această uniune a celor doi pe planul esenţei lor supra-personale.
ALPHONSE GOETTMANN: Acolo este vorba şi de „a face trecerea”… Cel mai adesea celălalt
îmi apare sub greutatea dureroasă a eului său existenţial,
cu toată povara istoriei lui, contextul relaţiilor, calităţile
şi defectele şi mai ales rolul lui social cu care risc să-l
confund foarte uşor… În măsura în care Calea mea proprie este o
Trecere, o Înviere a exteriorităţii mele spre interioritatea mea,
eu pot să-l întâlnesc pe celălalt pe aceeaşi Cale, în Învierea
lui, şi, în loc să-l judec pe cel pe care-l văd din exterior,
să-l trezesc la propria lui realitate, să-l reînviez poate … Viaţa
noastră este marcată de asemenea întâlniri, ele sunt rare dar lor
le datorăm totul! Nu degeaba a fost Isus aşa de sever cu cei care
judecă şi închid pe ceilalţi în loc să-i deschidă
propriei lor depăşiri. El ne-a învăţat privirea care plonjează
în profunzimi şi bulversează inimile…, Evangheliile o arată
adeseori.
G.D.: Iubirea veritabilă şi cea mai mare care se poate imagina se
realizează când două persoane, fiecare pe Calea căutării
Fiinţei, se întâlnesc şi devin tovarăşi de drum unul pentru
celălalt. Întâlnirea lor devine Calea realizării lor reciproce,
dacă unul aude rezonând în inima celuilalt propria sa Fiinţă,
sau din contră percepe la el, în toată violenţa Iubirii, refuzul
de a se opri sau de a stagna… Nicăieri în altă parte nu există
aşa o vibrare ca în această comuniune de la Fiinţă la
Fiinţă. Actul sexual între un bărbat şi o femeie este
o culme a acestei uniri, care poate îmbrăca un caracter intens mistic
şi poate culmina în extaz. Cuplul poate fi transportat brusc spre o altă
realitate, cu totul dincolo de orice dualism şi poate fi eliberat pentru
o clipă. Dacă atitudinea lor este corectă în schimbul sexual,
fiecare dintre parteneri operează o abandonare totală a eului său;
este o chemare puternică şi, dacă ei consimt în abandonare,
unda Vieţii îi duce sub apă, îi scufundă complet, şi atunci
într-adevăr ei se îneacă, îşi pierd conştiinţa, ca
să spunem aşa, conştiinţa lor obişnuită de suprafaţă
este depăşită : este sfârşitul eului egocentric şi
uniunea, „infuzia” reciprocă de viaţă a celor doi soţi,
care trăiesc un sentiment de adoraţie, căci ei sunt dincolo
de spaţiu şi timp, apucaţi de Fiinţa Divină… Dar
pentru a renaşte pe un cu totul alt plan!
A.G.: Va fi nevoie încă de mult
timp pentru a redescoperi într-un mod general această viziune, fundamental
biblică totuşi! Iubirea sexuală nu este o unire de organe nici
o cuplare a două corpuri opace: „Nu ştiţi că trupurile
voastre sunt mădulare ale lui Cristos?”, scrie sfântul Pavel. Când un
om se uneşte cu soţia lui „el nu este decât un singur trup cu ea”
şi este Trupul lui Cristos…
Profanarea iubirii conjugale a existat dintotdeauna, dar ea s-a introdus progresiv
şi în Biserică când aceasta a pierdut, mai ales în Occident, interioritatea
şi dimensiunea sa contemplativă. S-a căzut astfel în diviziunile
obişnuite mentalului, categoriile şi separaţia, opoziţia
dintre fizic şi spiritual, corp şi suflet, şi s-a ajuns să
se facă din actul sexual un domeniu specific, deci fatalmente ambiguu
şi susceptibil de bănuială! Numai cineva care trăieşte
experienţă contemplativă poate înţelege că iubirea
sexuală reclamă o apropiere contemplativă care, departe de
a fi izolată, iradiază întreg domeniul activităţii umane
şi acordă o nouă atenţie lumii. Comuniunea între două
fiinţe prin corp este o comuniune cu toată natura şi cu cosmosul,
care este corpul nostru în extensie. Exteriorul ne devine interior…
G.D.: Este important să spunem că profunzimea acestei deschideri
depinde în întregime de atitudinea celui care trăieşte actul sexual.
După caz, cineva se poate tot la fel de bine lăsa stăpânit
de voluptate şi plăcere erotică, care nu este decât o caricatură
a iubirii. Atunci eşti pierdut…
Bărbatul se confruntă cu mai multă dificultate decât femeia
în această relaţie, el este adesea mai obiectivant şi captator,
sau păstrează distanţa în loc să se abandoneze. Dar când
cei doi consimt să moară, unul în celălalt, fără
a rezista dăruirii, da, un vertij cosmic se deschide în ei, dualitatea
corpurilor care se unesc este depăşită prin uniunea persoanei
cu un „tu” în îmbrăţişarea căruia se manifestă Iubirea
lui Dumnezeu… Evident, ieşind din aceasta, cineva nu mai poate fi acelaşi
cu cel care a intrat! Dacă în realitate Iubirea este Calea pentru soţi,
ei renasc de fiecare dată pe un alt plan de profunzime în libertate.
Astfel, în căsătorie, nu mai sunt eu, ci celălalt, este sensul
vieţii mele. Rodul acestei uniri totale nu este înainte de toate naşterea
unui copil ci renaşterea celor doi parteneri în şi prin Iubire.
Iubirea îşi este suficientă ei însăşi, ea nu are alt scop
decât ea însăşi. Şi experienţa ei este şi o revelare
a triplului ei aspect: Plinătate şi Forţă care emană
din orice moarte de sine, renaşterea într-o altă Formă şi
un Sens mereu nou, în fine Unitatea cu partenerul şi Armonia cu totalitatea
cosmică. Şi cele trei nu sunt decât Una într-un elan veşnic
de Iubire care fecundează fără încetare elanul soţilor…
A.G:: Cu riscul de a trece drept nebuni,
dar dumneavoastră v-aţi asumat acest risc, ca şi Biblia şi
Părinţii, putem spune că comunitatea conjugală poate deveni
o „teofanie”, camera nupţială a unei Alianţe a lui Dumnezeu
cu omul, o icoană vie a treimii… „Iubirea… este o flacără de
foc, o flacără a Domnului” spune Cântarea Cântărilor. În fiecare
întâlnire cu cel preaiubit, pe unicul Iubit îl regăsesc cei doi soţi.
După sfântul Ioan Hrisostomul, „iubirea conjugală este iubirea cea
mai puternică” pentru că ea „nu mai apare ca un lucru pământesc,
ci ca o imagine a lui Dumnezeu însuşi”. Omul a fost creat bărbat
şi femeie, fiinţa lor este o „co-fiinţă”, o deplasare
a unuia spre celălalt pentru a deveni una, dar fără confundare,
nici separare. Ei sunt două persoane într-o singură fiinţă,
născuţi continuu de către un al Treilea: Iubirea divină,
icoana Treimii. Regăsind starea paradisiacă, nunta, ea este şi
o imagine profetică a Împărăţiei care va veni. Ea construieşte
„Casa lui Dumnezeu”, cum spune Clement din Alexandria şi constituie deja
taina Bisericii, o „Biserică casnică”, unde se continuă minunea
din Cana: apa schimbată în vin, lumea preschimbată în adevărata
sa realitate, „Toate lucrurile care devin noi” şi imensa bucurie a soţilor
auzind vocea Logodnicului unic care prezidează nunta lor…
Mariajul nu este o „fatalitate biologică”, nici „remediul senzualităţii”,
ci, dacă trebuie să fie Cale spirituală, atunci el presupune
şi o luptă aspră şi o asceză cu nimic mai prejos
decât asceza călugărilor. În ritualul ortodox, la sfârşitul celebrării
tainei cei doi soţi sunt încoronaţi. Ei sunt „încoronaţi cu
slavă şi onoare”, desigur, dar şi cu cununa de spini a Domnului
lor şi cu cea a martirilor. Nu există iubire fără cruce;
fără încetare viziunea riscă să se şteargă,
uzura vieţii poate toci misterul şi, cum spune poetul, „nimic nu
rezistă ghearelor melancolice ale timpului…”
Dovedindu-se o faţă de eternitate, Maestrul spiritual, în Iubire,
nu putem recunoaşte şi în Timpul care trece, în special în bătrâneţe
şi moarte un alt Maestru pe Calea noastră?
G.D. Multora le-ar place să oprească timpul în
loc, „să rămână mereu tineri”. Totuşi „Fiinţa lui
Dumnezeu este devenirea noastră”, spunea Eckhart; deci numai rămânând
în devenire se manifestă Fiinţa divină în noi şi ne realizăm
vocaţia de oameni! Cel căruia nu-i este frică să îmbătrânească
este şi acolo la fel de încoronat de către Viaţă, căci
vârsta înseamnă mai puţin un sfârşit catastrofal cât veritabilă
nuntă a omului cu faţa sa de eternitate în special… A spune „da”
bătrâneţii, înseamnă a accede la plinătatea maturităţii,
contrariul unei regresii triste şi dureroase sau a unei aşteptări
lugubre a morţii… Dar aceasta presupune evident să ne afundăm
rădăcinile într-o Realitate care se află dincolo de opoziţia
„tânăr şi bătrân” şi să experimentăm Prezenţa
ei prea-fericită tocmai pe parcursul devenirii şi a ceea ce trece!
Cel bătrân este atins în gradul cel mai înalt de către tripla suferinţă
de care am vorbit: forţa sa vitală îl părăseşte,
fizic şi spiritual; viaţa sa pare a nu mai avea sens pentru că
el este inutil şi puţin rentabil; în fine se simte invadat de inevitabila
singurătate… Dar dacă a adoptat în mod real Calea, el ştie
că nu este atins decât la suprafaţa eului său cel mai exterior
şi că o diminuare a forţelor sale naturale favorizează
în realitate naşterea forţelor supranaturale, a căror înflorire
desăvârşeşte existenţa sa. În schimb, dacă refuză
să îmbătrânească şi ascunde faţă de el însuşi
şi de alţii semnele vârstei, luptând, prin tot felul de paravane
şi măsuri de siguranţă, contra evidenţei, el trece
pe lângă ultimul şi cel mai frumos cadou pe care viaţa vrea
să i-l facă! Acest om nu vede decât umbra tentaculară a îmbătrânirii
sale înghiţind restul zilelor sale… Dar cel care s-a trezit la cealaltă
vedere contemplă la orizontul existenţei sale soarele înălţându-se
care anunţă pentru el o vârsta nouă. Departe de a stagna în
anticamera morţii, abandonând mai profund ca oricând toate legăturile
lumeşti care îl trăgeau spre exterior, el face acum paşi de
uriaş pe Calea neîncetatei transformări. Ceva cu totul nou poate
să-l viziteze şi vălul care îl separă de Invizibil devine
transparent la maxim. Poate că are spinarea încovoiată de povara
anilor, dar nimic nu-i mai poate răpi această Bucurie, nici măcar
moartea care se află alături de el ca un vechi tovarăş,
căruia i se încredinţează… În loc să fie o otravă
pentru toată familia, cum se întâmplă de cele mai multe ori:un tiran
în casă şi o povară pentru toţi, acest bătrân este
o lumină pentru anturajul său, îi atrage într-un mod tainic pe alţii
prin strălucirea sa, este admirat şi iubit pentru ceea ce emană
din el inefabil… El a găsit adevărata tinereţe!
A.G.: Această tinereţe este
întotdeauna înaintea noastră, nu are vârsta celor douăzeci de ani
ai noştri; este mai degrabă ceea ce în noi nu are vârstă deloc,
poate că este Dumnezeu însuşi, Tinereţea veşnică…
G.D.: De aceea acest bătrân este un Înţelept. Nu priveşte cu
amărăciune în urmă spre tinereţea sa trecătoare de
altădată: „Pe vremea mea…” El este pe cale să strivească
timpul şi să treacă peste el! Înţelepciunea sa nu are
nimic de a face cu averea, ştiinţa, puterea. Oricâtă ar fi
cunoaşterea acumulată în viaţa sa îndelungată, nu acesta
este sprijinul lui; ceea ce contemplă el de acum înainte nu se poate
concepe şi scapă oricărui raţionament. Pentru a se exprima
nu-i rămâne foarte adesea decât surâsul liniştit dar abisal… Acest
om nu îmbătrâneşte, el se maturizează; tripla sa suferinţă
este locul unei triple manifestări: el este înţelept, strălucitor,
bun. Iată mereu Fiinţa sub cele trei aspecte…
A.G.: Civilizaţia occidentală
nu mai este sensibilă la aceasta, ea nu vede nici un „interes” în aceasta…
Omul este un animal de producţie şi când încetează să
fie rentabil este înlăturat. La eterna întrebare a lui Tolstoi: „Cine
îi face pe oameni să trăiască?” sistemul răspunde: „munca,
mecanizarea, ideologia”… Şi dacă le rămâne ceva timp liber
în care inalterabila sete de eternitate să urce până la nivelul
pielii, societatea de consum îl cumpără de minune cu „micile ei
eternităţi de plăceri”. Cum ironiza Kierkegaard…
G.D.: În Orient se spune: „Un bătrân care este amar este o persoană
ridicolă” şi când oamenii sunt întrebaţi despre comoara civilizaţiei
lor, ei răspund: „Sunt bătrânii noştri mai înainte de toate
…” Răsturnarea este semnificativă! Bătrânii
ar trebui în mod normal să fi parcurs etapele Căii, toată
fiinţa lor ar trebui să se scufunde în singura realitate care interesează
omul cu adevărat, ei ar trebui să deţină secretul Vieţii…
În acest caz strălucirea este adevăratul rod al maturităţii
bătrânului, ea înlocuieşte activitatea. Atunci spre cine să
ne întoarcem dacă nu spre ei, dacă nu vrem să trecem pe alături
de real?
A.G.: Şi la noi va veni ziua în
care bătrânii nu vor mai fi împinşi de-a-ndăratelea în neantul
azilelor… poate… Pentru moment ei sunt încă „călcâiul lui Ahile”
pentru noi, partea fragilă a umanităţii noastre în care moartea
nu încetează să ne dea târcoale şi să arunce spaima în
inimi. Spectrul morţii a devenit noul tabu al societăţilor
moderne. De cum a apărut, ne şi debarasăm repede de ea după
ce am fardat-o şi am acoperit-o cu flori pentru a-i uita faţa lividă…
Moartea nu ne priveşte, estimăm noi împreună cu epicurienii:
„Atât timp cât suntem în viaţă,
ea nu este aici; şi când vom muri, nu mai suntem noi aici!”
G.D.: Omul iniţiat, adică cel care a deschis uşa misterului,
ştie din contră că moartea este totdeauna acolo şi că
ne naştem cu ea. Moartea şi naşterea merg împreună pentru
el, este viaţa sa. Moartea cea din urmă nu îl suprimă ci îl
face să crească dincolo de el însuşi în veşnica naştere. La întâlnirea ei el aude chemarea definitivă
a Maestrului care îl invită pentru ultima dată să depună
veşmintele multiplului pentru a intra în plinătatea Unităţii.
Cu toate acestea în loc să acopere moartea şi să-i întoarcă
spatele, trebuie să înveţe să o privească lung în tăcere.
Dacă vederea unui cadavru încremenit nu declanşează neapărat
panica şi spaima, ea face, în orice caz, să tacă totul din
jur, ea depăşeşte înţelegerea noastră: nu mai este
nimic de spus sau de gândit… Singur, în această tăcere a morţii
şi a noastră, putem auzi vocea Maestrului care vrea să ne vorbească.
În fond ne e frică de moarte sau de puterea Vieţii care ţâşneşte
în clipa morţii? Sensul pe care-l dăm morţii depinde de sensul
pe care-l dăm vieţii şi cele două depind de etapa evoluţiei
noastre interioare. Pentru cineva care şi-a construit viaţa pe prestigiu
şi avere, moartea este o ameninţare constantă şi un eşec
lamentabil; pentru cel a cărui viaţă este Fiinţa, moartea
este dezvăluirea lui definitivă. Şi el traversează spaimele
şi angoasa dar se ţine bine, căci el ghiceşte licărirea
infinitului care va înlătura în curând toate limitele şi îl va proiecta
într-o lumină fără sfârşit. Pentru el sensul morţii
este Viaţa şi nu trăieşte cu adevărat decât cel care
ştie să moară cu adevărat. Numai dacă simţim
moartea în noi putem simţi şi Viaţa spre care ne deschide ea.
În loc să devină o oroare, moartea poate deveni astfel Prietena
misterioasă a fiecărui pas al nostru pe Cale, pe care nu există
în final Bucurie fără ea…
Văzută din exterior, moartea cea din urmă este un sfârşit;
văzută din interior ea este un început; fie că vrem fie că
nu, ea este inevitabila renunţare la toate, abandonarea şi uniunea
cu Plinătatea fondului iniţial şi din această uniune începe
naşterea persoanei noastre. Această mişcare de transformare
este proprie oricărei adevărate meditaţii care introduce gravitatea
morţii din urmă în contextul morţilor parţiale din cotidian.
De fiecare dată când eul natural moare puţin şi îşi cedează
locul, omul intră mai profund în contact cu esenţa sa şi cu
Viaţa din care se poate naşte un eu care nu este din lume, ci conform
Fiinţei în lume. Nu există transformare
fără devenire din nou(„de-devenir” în franceză, n.t.) Întrebarea
eternă a omului este cum să trăiască plenar, cum să
lase să crească în sine impulsul viu al Fiinţei, cum să
ajungă la adevărata Viaţă care picură în adâncul
nostru? Răspunsul etern este: numai prin moarte!
A muri nu are rezonanţă lugubră decât pentru cel care este
prizonier al eului său lumesc. Pentru cel trezit, ucenicul pe Cale, este
condiţia naturală a unei atitudini care permite venirea a ceea ce
este necondiţionat şi supranatural. La anumite popoare, a muri este
aşa de natural încât nu se vorbeşte de loc, ca la noi, de „a trăi
şi a muri”, ci de „a trăi şi a renaşte”…
AG.: Pe această temă creştinii
din Occident se comportă de bine de rău ca şi păgânii…
Totuşi după tulburătoarea veste a lui Cristos înviat, tragicul
morţii a dispărut. Nu se mai vorbea despre „ziua morţii” ci
despre „ziua naşterii”, „dies natalis”, şi martirii mergeau în arenă
cântând…De acum înainte toată Biserica se fonda pe evenimentul Învierii,
învierea nu era introdusă numai în inima omului, ci în toată istoria
umană şi cosmos, pentru a comunica la toate şi la toţi
viaţa divină a Treimii. Botezul începuse deja această transfigurare
supremă şi moartea venea
să o încheie ca marea Trecere spre metamorfoza definitivă…
Noi căutăm
să ne legăm din nou astăzi la această Tradiţie antică.
Experienţa concretă a lui Cristos mort şi înviat o trăim
pe parcursul Căii anului liturgic şi al comunităţii ecleziale.
Prin victoria sa asupra morţii şi această explozie fenomenală
de Viaţă, Paştele au redevenit pentru noi sărbătoarea
sărbătorilor, o Bucurie revărsată dar indescriptibilă
pentru cel ce n-a trăit-o; Cristos Viaţa noastră este aici,
palpabil şi real, Martor că nu vom muri! Dar această sărbătoare
şi această Bucurie o reiterăm la fiecare euharistie şi
în final ne devine intimă la fiecare meditaţie… „O, Moarte, unde
îţi este boldul?”
G.D.: Moartea este marea Viaţă neîncetat la lucru. Ea nu este duşmanul
de îndepărtat, ci sora care ne dă mâna pentru a trece pragul nunţii
cu Fiinţa şi a intra în Ţara pe care de fapt nu am părăsit-o
niciodată…
Karlfried Graf Durckheim, entretiens avec Alphonse Goettman,
capitolul XI)