ALPHONSE GOETTMANN: Acum
câteva milenii Patanjali, părintele Yoga,
spunea: „Practica, este intensitatea vigilenţei permanente.” Altfel
spus, totul ţine de atenţie, atât în meditaţie cât şi
în cotidian ca exerciţiu; ea este atitudinea fundamentală şi
cheia trezirii la divin. Toate tradiţiile religioase şi înţelegerile
spirituale sunt unanime pe această temă. Dar cum să facem
din această convingere o realitate? Iată adevărata problemă.
Cum să avem o atenţie susţinută şi neîntreruptă
într-o lume care încearcă să o dezorganizeze neîncetat şi
să ne arunce în diviziune? Nu riscă frumoasele noastre intenţii
să rămână literă moartă?
GRAF DURCKHEIM: Bineînţeles! Atenţia permanentă este cea
dintâi artă în care trebuie să ne exersăm. Este o stare de
veghe critică care supraveghează neîncetat şi fără
răgaz mişcările duhului şi corpului nostru. Aceasta
este teribil de dificil. Atenţia conţine cuvântul tensiune: este
o „tensiune spre”, fără crispare, animată de nostalgia şi
dorinţa contactului constant cu Fiinţa. Într-un articol, doctor
Stachel arată ce anume aduce Zazen-ul
creştinilor şi mărturiseşte cum el însuşi a învăţat
prin aceasta să rostească rugăciunea Tatăl Nostru fără
distragere. Dar ce vrea să însemne: „ a fi distras”? L-am întrebat
într-o zi pe Guardini ce crede despre un copil
care căsca rugându-se Tatăl Nostru…
Mi-a răspuns bineînţeles că aceasta nu se face.
”Şi de ce nu, i-am răspuns eu, nu este nimic mai normal şi
aceasta mi se întâmplă şi azi!
- Dar este neatenţie…
- Căscând
când spunem: iartă-ne păcatele, înseamnă că realizăm
efectiv rugăciunea, iertarea a provocat o relaxare şi o detensionare,
ceva nou poate să înceapă…”
A.G.: Reculegerea şi rugăciunea,
la fel ca şi lucrarea, mai ales intelectuală, sunt practic imposibile
fără destindere. Aici eutonia îşi
arată toată importanţa; prin relaxare musculară şi
fermitate nervoasă, persoana iese din gâtuitură şi accede
la reculegere cu mai multă uşurinţă. Atenţia este
în proporţie directă cu destinderea. Dar în ce noviciat şi
în care şcoală să învăţăm?
G.D.: Condiţia de destindere fiind realizată, ne educăm
atenţia prin concentrarea asupra unui obiect şi încercând să
rămânem acolo ceva timp. Din totdeauna şi în toate tradiţiile,
obiectul care se pretează cel mai bine la aceasta este respiraţia.
Urmărind respiraţia în mod conştient, aceasta permite într-adevăr
eliminarea tuturor gândurilor care apar „ca o haită de maimuţe
în jurul capului vostru”, cum spune japonezul… Ele nu pleacă decât
dacă sunteţi capabil să rămâneţi concentrat pe
un singur punct.
A.G.: Nu ne apropiem aici de secretul
tuturor geniilor şi mai ales al sfinţilor? Biografii lui Francisc
de Assisi spun că el concentra într-un singur punct o energie
gigantică. Pe de altă parte, Swami Sivananda vorbeşte mult despre one
pointed mind, de duhul concentrat asupra unui singur obiect.
La fel, tradiţia antică a „Rugăciunii lui Isus” focalizează
toată fiinţa asupra unui singur centru: inima…
G.D.: Am o experienţă personală a eficacităţii
„Rugăciunii lui Isus”, este „mantra” creştină
prin excelenţă. Povestirile
unui pelerin rus care relatează
această practică m-au interesat enorm. Se vorbeşte acolo
de o carte numită Filocalia, şi pe această
temă mi s-a întâmplat ceva nostim… Mă întrebam tot timpul dacă
această Filocalie există cu adevărat sau este numai o invenţie
a pelerinului, era ceva ce mă intriga. Şi chiar în momentul în
care mă gândeam la aceasta, iată că factorul poştal
bate la mine la poartă şi îmi aduce o carte poştală
de la o doamnă rusoaică care locuia la Paris. Nu o cunoşteam
deloc şi ea îmi scria: „Domnule, citind una din cărţile dumneavoastră,
am avut impresia că Filocalia ar putea
să vă intereseze, vă informez că există o traducere
în engleză a originalului.” Opt zile mai târziu aveam Filocalia în mâini
şi puteam citi comentariile Părinţilor Bisericii despre Rugăciunea
lui Isus! (izbucneşte în râs).
A.G.: Pentru o clipă „mica voce”
s-a făcut exterioară!...
G.D.: …cea a lui Dumnezeu… nu a mea!...
A.G.: Părintele Lassale,
unul dintre cei mai buni specialişti occidentali în Zen,
spune că Rugăciunea lui Isus
este în tradiţia creştină cea mai apropiată de meditaţia
Zen. După propria sa experienţă,
respiraţia joacă acolo un rol important, ca şi excluderea
oricărei gândiri discursive pentru a găsi locul inimii ca centru
unificator.
G.D. Îl cunosc foarte bine pe Părintele Lassale.
Împreună cu el am introdus Zazen –ul în Germania
cu ocazia unei sesiuni de patru sute de participanţi, pe tema: „Orient
– Occident”. El are aproape o jumătate de secol de practică Zazen în urma lui, a scris cărţi ample pe această
temă, este convins că, prin exerciţiu Zazen, deschiderea spre Cristos devine din ce în ce mai mare.
A.G.: Exerciţiul Zazen
este cu certitudine o mare şcoală a atenţiei. Nimic nu vă
va face mai prezent secundei care trece, decât asiza într-o totală
imobilitate şi conştientizarea misterioasei ţâşniri
a vieţii; atunci atenţia este pe culmea ei cea mai înaltă.
G.D.: Problema atenţiei este totuşi mai anevoioasă în timpul
zilei; aceasta nu decurge de la sine! Vigilenţa permanentă este
rodul unei decizii totale a omului. Ea presupune o decizie care merge până
la capătul fiinţei în înaintarea pe cale. Profunzimea deciziei
este singura garanţie a fidelităţii faţă de calea
pe care omul vrea s-o ia. Numai în momentul în care s-a decis cu adevărat
să urce până în vârful unui munte, nu se va întoarce din drum
la cea mai mică oboseală… Profunzimea deciziei este cea mai bună
garanţie a atenţiei. Dincolo de promisiunea de a lua o cale sau
de a rămâne într-o anumită atitudine pentru un anumit timp, este
vorba de o hotărâre care dă mustrări de conştiinţă
la fiecare infidelitate şi sentimentul unei trădări.
Fidelitatea faţă de exerciţii este supusă aceloraşi
condiţii. În fermitatea deciziei există o chestiune de onoare
vis-a-vis de Dumnezeu: dacă cedăm, ne trădăm
pe noi înşine şi Maestrul interior care este mai sever decât cel
exterior. Pe de altă parte este şi o chestiune de disciplină:
în afara disciplinei impuse din exterior, există cea care ne este interioară
şi pe care ne-o asumăm în deplină libertate, clar diferită
de cealaltă, căci ea devine trup în noi şi ne permite să
realizăm în pofida a toate o decizie care ne poate părea inutilă
şi ridicolă în unele momente.
A.G.: Destinderea corespunzătoare, concentrarea într-o direcţie
unică, decizia trăită într-o disciplină severă
sunt deci levierele atenţiei. Cred că conştiinţa de
a trăi o alegere decisivă şi de a tinde acolo cu toată
fiinţa face ca totul să se organizeze în jurul acestei direcţii
principale şi să se aprofundeze în acest efort. Dincolo de aspiraţiile
confuze sau contradictorii, exigenţa deciziei luate obligă la
selecţionare, la stabilirea de priorităţi în valori şi
iniţiative, la eliminare dureroasă uneori… Se intră astfel
într-o stare de ofrandă: nu acesta este oare sensul sacrificiului?
În ochii unora, omul acesta se diminuează poate, sau se divizează,
în realitate adevărata decizie ne centrează la maximum, regrupează
şi unifică. Se trăieşte intens prezentul şi se
făureşte viitorul…
G.D.: Este o adevărată asceză, şi fără asceză
nu există progres! Conform sfântului Toma, „asceza este o lucrare bine
ordonată al cărei rezultat este o organizare
a omului care face să izbucnească plinătatea Fiinţei”.
Ce definiţie! Este bine aşa… şi chiar dacă atât de puţini
oameni ajung la ea, această cale atinge Prezenţa. Cel care a experimentat-o
nu mai are îndoieli dar va recădea mereu într-o atitudine falsă
şi infidelă acestei recunoaşteri. Nu se ajunge niciodată
la perfecţiune şi nimeni nu poate pretinde că ar fi atins
vigilenţa continuă. „Cel drept cade de şapte ori pe zi”,
spune Biblia!
A.G.: Aici „invocările” la intervale
regulate şi expresiile-formule concise sunt un ajutor foarte preţios…
G.D.: Fiecare ar trebui să aibă asupra lui un obiect, fie şi
o pietricică care să-i amintească de chemarea Celuilalt.
Pentru mulţi este o cruce, o icoană; pentru mine, aici, este faţa
lui Cristos, Giulgiul Sfânt de la Torino, mereu
acolo, în faţa mesei mele de lucru şi care să-mi amintească
cine sunt…
A.G.: În fiecare locuinţă
ortodoxă se găseşte un iconostas, colţul icoanelor,
în faţa cărora arde în permanenţă o candelă. Dar
şi la dumneavoastră arde o lumânare…
G.D.: Da… Lumânarea aprinsă face parte din mediul în care lucrez. Este
pentru mine un semn de viaţă şi lumină, la fel este
şi pentru tămâie…
Se poate de asemenea pune în buzunar şi o castană sau un obiect
oarecare: la simpla lor atingere eşti repus în atitudinea cea bună.
Nu este nimic magic aici, obiectele în ele însele nu au nici o importanţă
ci ceea ce ne spun ele este important, realitatea, chemarea pe care ele
o reprezintă. În fine ceea ce ne poate ajuta mult în cotidian este
ceremonialul. Vai, când eu îi întreb pe elevii mei care le este ceremonialul
constat cu tristeţe că mulţi nu au aşa ceva. Dar cei
care adoptă unul sunt fericiţi în experienţă! Este vorba
de un ansamblu de semne cărora ne dăruim pentru a exprima legătura
existenţei cu divinul. Fiecare poate să-şi găsească
propriul ceremonial: de exemplu înclinându-se la intrarea în camera sa,
la începutul şi la sfârşitul zilei făcându-şi rugăciunea
în picioare sau pe genunchi, proşternându-se,
închinându-se, înălţând mâinile pentru
ofrandă sau şi alte gesturi… aceasta ne pune pe cale spre Dumnezeu.
A.G.: Şi cu cât gestul este mai
pur, liber de orice ingerinţă a eului,
cu atât omul devine mai transparent… dar de la gestul pur la conştiinţa
pură drumul este lung…
G.D.: Ceea ce o blochează este ceea ce psihologia profunzimilor, pe
urma lui C.G.Jung, numeşte „umbra”; este
vorba de ceva sumbru, întunecat în om, deci de ceva periculos, căci
el evadează de acolo şi se identifică cu faţada pe care
vrea s-o păstreze şi pe care o crede ţinând de conştiinţa
sa primitivă: „Da, sunt bun, sunt în ordine, mă comport cum trebuie,
sunt onest etc. Într-adevăr fac binele.” Această educaţie
de „a face binele… a se comporta cum trebuie… a face gesturile pe care le
cere etica comunităţii…”, toate acestea permit omului să
uite ceea ce este în realitate în spatele acestei faţade. Ori în spate
se află umbra, ansamblul impulsurilor vitale care ar fi trebuit să
facă parte din viaţa trăită dar care au fost împiedecate
să se realizeze. Integralitatea omului n-a putut să se dezvolte:
mişcările ei primare au fost oprite, dorinţele şi impulsurile lui refulate sau
suprimate mereu, exprimări naturale, agresiuni sau pretenţii înăbuşite,
până şi chemarea spre lucruri frumoase etc. Aceste interdicţii
şi baraje sunt la fel de multe şi de variate ca şi indivizii,
dar dorinţa care revine mereu, aproape la toată lumea, este aceea
de a se debarasa de amprenta părinţilor şi a autorităţilor
din copilărie. Aş fi vrut în inconştientul meu să-mi
ucid tatăl. Dar nu numai că nu am făcut-o dar nici măcar
nu i-am ripostat atunci când el m-a „certat”! Întotdeauna am acceptat totul
de la tatăl meu sau de la mama mea pentru că am fost un băiat
bun şi, după convingerea obişnuită, „băiatul bun
este cel care ascultă”. Ce frază teribilă! Copiii sunt înţelepţi
pentru că ascultă. Ce înţelepciune! Acest autoritarism stă
la baza multor malformaţii ale fiinţei umane…Este tatăl de
familie care spune despre copiii lui: „Nu ştiu de loc ce vor, ei vorbesc
mereu de libertatea lor…, cu toate acestea în casa mea fiecare poate face
ce vrea!” Dorinţa de a omorî, nu pe tatăl nostru sau pe mama noastră,
ci imaginea pe care o avem despre ei în noi este cvasi-generală: fiecare
trebuie să o recunoască şi să o dea afară din sine,
altfel nu există devenire valabilă pe cale. Această imagine
stă şi la originea tuturor agresiunilor noastre faţă
de Dumnezeu…
A.G.: Odată rezolvată socoteala
cu părinţii, rămâne mereu întrebarea „cine joacă astăzi
pentru mine acest rol acoperitor şi fals protector al mamei şi
al tatălui?” Abia i s-a tăiat cordonul ombilical, că omul
şi-a construit deja un cuib cald în altă parte: familie, comunitate,
Biserică, sau o simplă prietenie, chiar confortul casei sau maşinii
sale, totul poate fi în final subiect al unei relaţii foarte ambigue
şi poate împiedica omul să fie el însuşi…
G.D.: „Fumul galben” se dezvoltă
în fondul sinelui, inconştientul se perverteşte din ce în ce mai
mult şi, în final, toată natura este perturbată… Cu siguranţă
numai părinţii cu interdicţiile lor sunt sursa acestei „umbre”.
Educaţia şcolară şi societatea prin tutelarea bogăţiilor
fiecăruia, sechestrul birocraţiei, supremaţia raţionalizării
şi toate avatarurile vieţii moderne organizate la extrem preiau
conducerea din plin după copilărie; în plus fiecare individ îşi
impune lui însuşi propriul său comportament, o etică, o aparenţă…
A.G.: Alb în exterior, negru pe dinăuntru…
Un pic ca acele numeroase biserici din Roma: câteva sunt capodopere dar
multe nu au decât o faţadă minunată care adăposteşte
în spatele ei, când intri să vezi, o casă înspăimântătoare!...
Omul caută să salveze faţa şi ascunde esenţialul!
G.D.: În definitiv totul este acolo, căci nucleul tuturor refulărilor
este propria esenţă a omului. Umbra cea mai profundă este
în acelaşi timp lumina primordială refulată, refuzul în conştiinţa
umană a Fiinţei esenţiale. Iată în fapt răul nostru
intrinsec, nimic nu împiedică atât devenirea integrală a omului
ca aceasta, sursă permanentă de nemulţumire, de suferinţe
inexplicabile şi de maladii fizice şi psihice. Trebuie ca omul
să devină conştient de această refulare a Fiinţei
esenţiale şi, în loc să o înăbuşe, să o trezească;
apoi, datorită manifestării ei, să permită vieţii
să lărgească orizontul experienţei până la dimensiunile
supranaturalului.
A.G.: Această „umbră” care
filtrează totul şi ne face să trăim în minciună
continuă vis-a-vis de noi înşine, departe
de adevărul nostru profund, se poate vindeca numai prin meditaţie
ori sunt necesare şi alte terapii?
G.D.: Lucrarea aceasta de a discerne şi de a integra puternicele energii
ale umbrei este de durată. Dar omul devenit conştient de opresiunea
Fiinţei sale esenţiale şi hotărât cu orice preţ,
după cum am spus, să întreprindă exerciţiile dure ale
unei meditaţii regulate, intră într-un proces de transformare
şi poate avansa pe calea iniţiatică până la lumina deplină.
Din nefericire, Duhul Sfânt nu poate şterge întotdeauna complexul tatălui!
Totul depinde de maniera noastră de a ne ruga sau medita şi de
conştientizarea intimă a lui Cristos imanent în noi ca experienţă
vie. Numai prin acest contact se poate produce emanciparea omului şi
adevărata Viaţă poate să deschidă ochii. Dar aceasta
necesită uneori, şi chiar adesea, alte mijloace mai adecvate,
după caz, decât meditaţia. Una dintre colaboratoarele mele tocmai
s-a întors dintr-o mănăstire unde a practicat psihodrama cu şapte
călugăriţe. A fost profund emoţionată să o
vadă pe una dintre ele aducând la lumină brusc tot ceea ce ascundea
în spatele rasei de călugăriţă timp de douăzeci
de ani… Alta, iarăşi, care nu mai ştia să se roage…
Acolo se vede puţin mai pregnant faţada de oameni care se comportă
bine şi care sunt foarte departe de adevărul lor. Este extraordinar,
tot ceea ce ascunde inconştientul nostru! Trebuie să ne dăm
seama de forţele sale întunecate, să le luăm în serios şi
să le acceptăm. În afara psihodramei, există multe alte posibilităţi:
analiza profunzimilor, psihoterapia, terapia de grup, gestalterapia şi multele mijloace actuale de defulare.
Dar şi aici discernământul este capital. Prea adesea ceea ce se
propune astăzi nu realizează de loc omul; se dărâmă
zidurile pe care şi le-a construit în jurul instinctelor sale, se eliberează
inconştientul şi, în final, se goleşte într-atât încât îşi
pierde până şi misterul, secretul lui, nu mai există viaţă…
A.G.: …de unde sinuciderile de neînţeles
după ani întregi de analiză… O terapie care nu ia în seamă
dimensiunea spirituală a omului este sortită eşecului. Cristos
însuşi nu le-a spus celor bolnavi: „Veniţi la mine… eu vă
voi alina …” El continuă s-o spună astăzi prin liturghie
şi sacramente, semne ale Prezenţei lui printre noi. Noi am constatat
nu doar o vindecare…
G.D: Evident! În măsura în care participarea la liturghie vă angajează
ca persoană integrală, când cu adevărat vă lăsaţi
micul eu în afară, gata să vă dăruiţi în totalitate,
când sunteţi invitat să vă proşterneţi,
să vă supuneţi într-un mod autentic Celui care este mai presus
de voi, atunci puteţi ajunge foarte departe în profunzimea voastră.
Deveniţi umili, adică capabili de a abandona nu numai faţada
exterioară, voinţa de a avea, de a şti şi de a putea
ci şi multe lucruri interioare: atitudini care sunt la baza umbrei.
Eu sunt sigur că un om profund religios îşi dă seama de toate
minciunile ascunse în spatele faţadei lui şi, sub impulsul Duhului,
multe noduri se desfac. Religiozitatea veritabilă este cu certitudine
cel mai bun instrument pentru a purifica
inconştientul.
Dar este important să depăşim planul etic, să nu facem
bine pentru că am făcut rău, fără a fi descoperit
sursa răului. Caritatea voastră ar risca atunci să nu fie
decât o fugă şi expresia umbrei voastre…
Liturghia ortodoxă oferă cu certitudine o experienţă
de trezire şi de transformare a fiinţei. Dar să nu uităm
că o experienţă a trezirii nu face neapărat un trezit.
Uşa este deschisă spre misterul care sunteţi în voi înşivă,
sunteţi pe calea iniţiatică, este un început, nu un final.
Primul vizat este evident cel care celebrează. Cea mai mare parte a
liturghiilor actuale s-au transformat într-o sumedenie
de cuvinte abstracte şi o absenţă aproape totală
a gesturilor. Cel dintâi răspunzător de aceasta este preotul.
Pe vremuri mişcările erau legate armonic de cuvinte şi era
foarte important ca preotul să trăiască ceremonia în cel
mai mic gest, până în vârful degetelor sale, ca un dans sacru ieşind
din contactul său cu Transcendenţa interioară. Cuvintele
şi gesturile în ele însele, separate de rest, nu duc prea departe…
Dacă cei care celebrează ar înţelege că fiecare liturghie
poate transforma chiar şi corpurile lor şi poate da formei lor
o transparenţă, atunci credincioşii ar fi altfel deschişi
Misterului şi transformaţi la rândul lor. Preoţii şi-ar
regăsi adevăratul rol de slujitori ai Divinului în om. Ştiu
bine că forţa activă a sacramentelor nu este legată
de aceasta, dar cei care vor să facă experienţa aceasta vor
fi cu atât mai mult profund atinşi!
A.G.: Mă simt efectiv vizat de
foarte aproape prin tot ceea ce spuneţi şi, conştient de
responsabilitatea mea, căci şi eu eram printre preoţii care
celebrau mise(liturghii) foarte seci, fără gesturi sau ornamente,
în cvasi-imobilitate. Când am fost iniţiat să celebrez sfintele
Taine ca preot ortodox, m-am supus timp de săptămâni, şi
aceasta chiar şi azi, rigorii exerciţiilor de destindere, de respiraţie,
ale atitudinii juste şi gestului pur, afectarea vocii şi exersarea
cântatului … nu este vorba numai
de a stăpâni un ritual, ci de a intra într-o totalitate antropologică
la care ne invită Biserica Trupul lui Cristos şi Plinătatea
Duhului, fie aceasta în liturghie, în teologie sau în viaţa creştină…
Karlfried Graf Durckheim, entretiens avec Alphonse Goettman,
capitolul VIII)