Tipareste pagina | Inchide Fereastra

 

Jean-Pierre de CAUSSADE
Abandonarea în mâna Providenţei divine

Fragmente extrase si traduse din cartea:
Jean-Pierre de Caussade:
L’Abandon ŕ la Providence divine,
 Desclée de Brouwer, Paris, 1966, retipărită în 1999

« Mesaj care s-ar putea compara cu Cântarea Spirituală a sfântului Ioan al Crucii sau cu Cartea Dialogurilor a sfintei Caterina de Sienna, un poem al cărui suflu mistic, inspirat din Cântarea Cântărilor, din Psalmi şi din Apocalipsa ioanică, se înalţă la accente cvasiprofetice… Abandonarea revine practic la exercitarea iubirii şi a supunerii care se aplică la trei feluri de datorii.Datoriile care se referă la imperativele conştiinţei morale şi ale credinţei nu pot fi niciodată eludate în favoarea unei inspiraţii interioare care ar fi suspectă dacă ar merge împotriva poruncilor lui Dumnezeu şi ale Bisericii. Obligaţiile care decurg dintr-o datorie de stat au şi ele prioritatea pe care nici o atracţie contrară nu le-ar putea elimina. Părintele Caussade, totuşi, insistă în mod special asupra unui al treilea fel de datorii pe care el îl numeşte „datoriile de providenţă” şi care rezultă din lucrările harului în sufletele disponibile, chiar dacă Dumnezeu nu-l acordă tuturor creştinilor în general fără diferenţă. » (Introducere, p. 16)

I. În ce mod ne vorbeşte Dumnezeu şi cum trebuie să-l ascultăm.

Pentru a ne explica P. Caussade o ia ca exemplu pe Fecioara Maria. „Viaţa ei este reprezentată foarte simplu şi comun în exterior: ea face şi îndură ceea ce fac şi îndură persoanele de starea ei: ea va merge să o viziteze pe verişoara sa Elisabeta, ceilalţi părinţi vor merge de asemenea acolo ca şi ea; Maria va merge pentru a se înscrie la Betleem, şi ceilalţi vor merge acolo; ea se retrage într-un staul, este o urmare a sărăciei ei; se întoarce la Nazaret, persecuţia lui Irod o îndepărtează de acolo; Isus şi Iosif trăiesc acolo din munca lor împreună cu ea, iată pâinea zilnică a sfintei Familii. Dar din ce fel de pâine se hrăneşte credinţa Mariei şi a lui Iosif, care este sacramentul momentelor lor sacre? Ce descoperă ei acolo, sub aparenţa comună a evenimentelor care îi ocupă? Ceea ce este vizibil este asemenea cu ceea ce se întâmplă restului oamenilor, dar invizibilul, pe care credinţa îl descoperă acolo, este descurcat, nu este nimic mai puţin decât Dumnezeu operând lucruri foarte mari… Acţiunea divină inundă universul, pătrunde toate făpturile, pluteşte în jurul lor; peste tot acolo unde ele se află, este şi ea; ea (acţiunea divină) le devansează, le însoţeşte, le urmează…” (p.27)

II. Cum se operează în starea de abandonare… înainte de a fi ajuns acolo.

”Există un timp în care sufletul trăieşte în Dumnezeu şi există unul în care Dumnezeu trăieşte în suflet. Ceea ce este propriu unui timp este contrar celuilalt. Atunci când Dumnezeu trăieşte în suflet, acesta trebuie să i se abandoneze cu totul providenţei sale; atunci când sufletul trăieşte în Dumnezeu, el face apel, (se dă), cu grijă şi cu regularitate, la toate mijloacele capabile să-l conducă la această unire (lecturi, examene, reviste, ghid spiritual, cuvinte, totul este orânduit). Când Dumnezeu trăieşte în suflet, el nu mai are nimic prin sine însuşi, nu are decât ceea ce îi dă pe moment (în fiecare clipă) principiul, care îl însufleţeşte: nu provizioane, nu căi trasate…, nici cărţi, de multe ori nici ghid spiritual; Dumnezeu îl lasă fără nici un alt sprijin decât El însuşi… Sufletul îşi simte nevoile şi mizeriile fără a şti prin ce sau când va fi ajutat. El aşteaptă în pace şi fără nelinişte să fie asistat, ochii lui nu privesc decât cerul… Dumnezeu îi dă la momentul oportun cărţile, părerile, sfaturile, exemplele înţelepţilor. Tot ceea ce alţii află prin grija lor, acest suflet le primeşte în abandonarea lui, şi ceea ce alţii păstrează cu precauţie pentru a regăsi când vor dori, acest suflet le primeşte exact în momentul nevoii, ne adminţând decât exact ceea ce Dumnezeu vrea să îi dea pentru a nu trăi decât prin el…” (p.29-30)


III. Cum să ne punem la dispoziţie sau să ne pregătim

”Trebuie să fii degajat de tot ceea ce simţi sau faci pentru a merge pe această cale pe care nu se subzistă decât în Dumnezeu şi în datoria prezentă! Toate perspectivele care sunt dincolo de acesta  trebuie să fie suprimate, trebuie să te mărgineşti la momentul prezent fără a te gândi la cel care a precedat sau la cel care îl urmează. Legea lui Dumnezeu fiind mereu acoperită (simţită), un nu ştiu ce vă va face să spuneţi: „Am, în prezent, afecţiune pentru o anume persoană, o anume carte, să primesc sau să-mi dau această părere, să exprim o anumită plângere (reproş), să mă deschid acestui suflet sau să-i primesc sentimentele, să-i dau un anumit lucru sau să i-l fac.” Trebuie urmat ceea ce se prezintă prin impresie(îndemn) ca har, fără a o susţine nici o clipă prin reflecţiile, raţionamentele sau eforturile noastre; trebuie să fim ai lucrurilor pentru momentul în care El ne leagă acolo, fără a ne angaja prin noi înşine. Voia lui Dumnezeu ne este aplicată pentru că ea este cea care trăieşte în noi în starea de care este vorba aici, (ea) trebuie să ne ţină loc pentru toate temeiurile obişnuite…
În tot ceea ce fac aceste suflete, ele nu simt decât atracţia de a le face fără a şti pentru ce; tot ceea ce ele pot spune se reduce la aceasta: „Mă simt purtat  să scriu, să citesc, să întreb, să privesc aceasta; eu sunt această atracţie şi Dumnezeu care mi-o dă, face în puterile mele un fond şi o rezervă din aceste lucruri speciale pentru a fi mai apoi instrumentul altor atracţii care vor fi de folos pentru mine şi pentru alţii”. Iată ce anume obligă aceste suflete să fie simple, blânde, flexibile şi mobile la cele mai mici adieri ale acestor impresii aproape imperceptibile. Dumnezeu care le posedă are dreptul să le aplice la toate lucrurile pentru slava sa…” (p. 40-41).

IV Starea de abandonare, necesitatea şi minunile ei

”În abandonare, unica regulă este momentul prezent; sufletul este acolo uşor ca o pană, fluid ca apa, simplu ca şi copilul; el este mobil ca o bulă pentru a primi şi urma toate impresiile harului… O remarcă importantă care este de făcut aici, este că în această stare de abandonare, pe această cale de credinţă, tot ceea ce se petrece în suflet, în corp, în situaţiişi în diferitele evenimente, oferă o aparenţă de moarte care nu trebuie să uimească… Dumnezeu îşi are planurile lui cu privire la suflete şi, sub aceste văluri obscure, el şi le îndeplineşte în chipul cel mai fericit. Sub acest nume de văluri înţeleg insuccesele, infirmităţile trupeşti,slăbiciunile spirituale. În mâinile lui Dumnezeu totul reuşeşte, totul se întoarce în bine; tocmai prin aceste lucruri care dezolează natura îşi înlesneşte şi îşi pregăteşte El împlinirea celor mai mari planuri ale sale… A trăi credinţa este, aşadar, a trăi din bucurie, din siguranţă, din certitudine, din încredere în tot ceea ce trebuie făcut şi îndurat în fiecare clipă prin ordinea lui Dumnezeu…” (p. 47-48)

V. Despre starea credinţei pure

”Starea de credinţă pură este un amestec de credinţă, speranţă şi de caritate într-un singur act care uneşte inima cu Dumnezeu şi cu acţiunea lui. Aceste trei virtuţi reunite nu mai sunt decât o singură virtute, nu este decât un singur act, decât o singură înălţare a inimii spre Dumnezeu şi o simplă abandonare în acţiunea lui. Ori, cum să exprimi acest amestec divin, această esenţă spirituală? Cum să-i găseşti un nume care să redea exact natura şi ideea, şi care să facă înţeleasă unitatea trinităţii ei? Nu mai sunt, aceste trei virtuţi, decât o singură plăcere de Dumnezeu şi de voia lui… Numele de credinţă pură a rămas la această unitate mistică, cu toate că sub acest nume trebuie înţeleasă trinitatea virtuţilor teologale. Nu este nimic mai sigur decât această stare în ceea ce ţine de Dumnezeu, nimic mai dezinteresat în ceea ce ţine de inimă. În ceea ce priveşte unirea lui Dumnezeu şi a inimii, ea este, de partea lui Dumnezeu, certitudinea credinţei, şi, de partea libertăţii inimii, certitudinea condimentată cu  teamă şi cu speranţă” (p.54).


VI. Despre abandonarea în mâna acţiunii divine.

”Dar să înaintăm în cunoaşterea acţiunii divine. Ceea ce îi ia, după cele ce se văd, vederea de ansamblu (vizibilul), îi dă incognito, ca să spunem aşa. Ea nu îl lasă niciodată în lipsă… Astfel, sufletul, îndelung exersat în ştiinţa şi practica salvării, sub imperativul raţionamentului şi al metodelor de care se ajuta pentru a secunda harul, îşi formează, pe nesimţite, un obicei care trece în natură de a acţiona (care acţionează în mod natural) în toate prin credinţă şi raţiune. El pare astfel că nu are altceva mai bun de făcut decât ceea ce se prezintă mai întâi, fără această suită de reflecţii de care avea nevoie altădată; nu-i mai rămâne decât să acţioneze ca la întâmplare, ne putând decât să se încredinţeze geniului înţelepciunii harului care nu poate rătăci. Ceea ce acesta operează în această stare de simplitate nu arată altfel decât minunat pentru ochii luminaţi şi spiritele inteligente. Fără reguli dar nimic mai bine reglat; fără măsură dar nimic mai bine concertat; fără reflecţie dar nimic mai aprofundat; fără ingeniozitate dar nimic mai bine pregătit; fără eforturi dar nimic mai eficace; fără prevedere dar nimic care să se adapteze mai bine evenimentelor care survin.
Cu toate acestea sufletul se află ca şi pierdut în această stare, nu mai are sprijin şi perspectivă, nici pe cel al reflecţiilor care ghidau şi conduceau lucrările lui, nici pe cel al harului care nu se mai face simţit; dar tocmai în această pierdere el regăseşte totul, căci acest acelaşi har, substituit, ca să spunem aşa, lui însuşi sub o nouă formă şi propriului spirit, aduce sufletului însutitul a ceea ce i se ia prin puritatea impresiilor ascunse”. (p.67)

VII Buna plăcere a lui Dumnezeu … în clipa prezentă

”Ordinea lui Dumnezeu, buna plăcere a lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu, acţiunea lui Dumnezeu, harul, toate acestea înseamnă acelaşi lucru. Scopul acestui ceva divin în această viaţă este perfecţiunea (iubirea de Dumnezeu, de sine şi de aproapele)…

Ceea ce ni se întâmplă în fiecare clipă, prin ordinea lui Dumnezeu, este ceea ce este mai sfânt, mai bun şi mai divin pentru noi. Toată ştiinţa constă în a cunoaşte această ordine la momentul prezent…

Ordinea lui Dumnezeu sau voinţa sa divină este viaţa sufletului sub o aparenţă oarecare la care sufletul tinde sau o primeşte…

Orice raport pe care această voinţă divină îl are cu spiritul, ea hrăneşte sufletul şi îl face să crească mereu prin ceea ce este mai bun în el. Nici aceasta şi nici acealaltă nu produc cele mai bune efecte, ci ceea ce este ordinea lui Dumnezeu la momentul prezent…

Numai ordinea lui Dumnezeu este plenitudinea tuturor momentelor noastre; ea se scurge sub mii de aparenţe diferite care devin, succesiv, datoria noastră prezentă, formează, fac să crească şi împlinesc în noi omul cel nou până la plenitudinea pe care Înţelepciunea divină a ordonat-o să fie în noi…

Numai prin unirea cu voia lui Dumnezeu ne bucurăm de El, îl posedăm, şi este o iluzie să cauţi această plăcere dumnezeiască prin alt mijloc. Voia lui Dumnezeu este mijlocul universal; mijlocul nu este nici o manieră sau alta, ci el are virtutea de a sfinţi toate manierele şi toate modurile particulare…” (p.71-75).

VIII. A ne face datoria (buna plăcere a lui Dumnezeu)…, Dumnezeu singur face tot restul.

”Buna plăcere a lui Dumnezeu uzează de fiinţa noastră în două feluri: ori o obligă să facă anumite lucruri, ori operează pur şi simplu în ea. Prima cere de la noi o punere în practică a bunei plăceri manifestate (datorii) sau inspirate (simţită); cea de a doua o simplă şi pasivă ascultare de impresiile bunei plăceri a lui Dumnezeu; abandonarea conţine toate acestea, nefiind decât o supunere deplină faţă de ordinea lui Dumnezeu potrivit naturii momentului prezent. Puţin contează pentru suflet să ştie în care dintre aceste maniere este obligat să se abandoneze şi care sunt însuşirile momentului prezent, dar absolut important este să se abandoneze fără rezervă.
Aici este esenţialul abandonării, ceea ce Dumnezeu cere de la suflet şi darul liber al inimii pe care-l cere el, este abnegaţia, supunerea, este iubirea: restul este problema lui Dumnezeu. Şi, fie că sufletul acţionează pentru a-şi îndeplini datoria la care starea şi datoria lui îl obligă, fie că urmează cu blândeţe o atracţie inspirată, fie că se supune în pace impresiilor harului pentru trup şi pentru suflet, în toate acestea sufletul practică în adâncul inimii un acelaşi act universal, general, de abandonare care nu este de loc limitat de realizare sau de efectul special care se arată pe moment, dar care, în fond, are tot meritul şi eficacitatea pe care buna voinţă sinceră o are întotdeauna când efectul nu depinde de ea; ceea ce ea a vrut să facă este socotit drept înainte lui Dumnezeu… Aceasta vrea să spună că Dumnezeu acordă momentului prezent ceea ce acesta poate conţine (ca finit) ştiind că „inima golindu-se de toate lucrurile a devenit capabilă de Dumnezeu” (de infinitul care depinde de Dumnezeu însuşi) (p.80-82).

IX. Voinţa lui Dumnezeu şi momentul prezent

”Momentul prezent este întotdeauna plin de comori infinite, el conţine mai mult decât aveţi capacitatea să primiţi. Credinţa este măsura, veţi găsi acolo atât cât credeţi; şi iubirea este măsura, cu cât inima voastră va iubi mai mult, cu atât va dori mai mult şi cu cât va crede a găsi, cu atât va găsi. Voia lui Dumnezeu se prezintă în fiecare clipă ca o mare imensă, pe care inima voastră nu o poate epuiza; ea nu primeşte decât atât cât se întinde prin credinţă, prin încredere şi prin iubire; tot restul a ceea ce este creat nu poate umple inima voastră care are mai multă capacitate decât ceea ce nu este Dumnezeu… Tocmai aici, în această voinţă ascunsă şi voalată, în tot ceea ce vi se întâmplă în clipa prezentă trebuie săpat şi o veţi găsi mereu mai întinsă decât dorinţele voastre…

Când voia lui Dumnezeu  s-a dezvăluit unui suflet şi l-a făcut să simtă că şi Ea i se dăruieşte, de partea Ei, el resimte în toate întâlnirile un ajutor puternic; în acest caz el gustă, prin experienţă, fericirea acestei veniri a lui Dumnezeu de care el (sufletul) se bucură doar pentru că a înţeles, în practica abandonării, unde trebuie să fie în toate momentele acestei voinţe demne de adorat…” (p.96-97)

X. Spiritualitate şi iubire de Dumnezeu sau slujire unită cu Voia sa.

 „Toate făpturile sunt vii în mâna lui Dumnezeu; simţurile nu percep decât acţiunea făpturii, dar credinţa crede în acţiune divină în toate. Ea vede că Isus Cristos trăieşte în toate şi lucrează pe toată întinderea veacurilor, că cel mai mic moment şi cel mai mic atom conţin o porţiune din această viaţă ascunsă şi din această acţiune misterioasă. Acţiunea făpturilor este un voal care acoperă adâncile mistere ale acţiunii divine. Isus Cristos, după învierea Sa, îi surprindea pe ucenicii Săi prin apariţiile Lui, El li se înfăţişa sub forme care îl deghizau, şi imediat ce li se descoperea, EL dispărea. Acest Acelaşi Isus care este mereu viu, mereu lucrând, surprinde şi sufletele care nu au credinţa destul de pură şi destul de pătrunzătoare. Nu există nici un moment în care Dumnezeu să nu se prezinte sub aparenţa unei dificultăţi, a unei obligaţii sau datorii oarecare. Tot ceea ce se face în noi, în jurul nostru şi prin noi, conţine şi acoperă acţiunea Lui divină, deşi invizibilă, ceea ce face ca noi să fim mereu surprinşi şi să nu recunoaştem lucrarea sa decât atunci când ea nu mai există. Dacă am pătrunde voalul şi dacă am fi vigilenţi şi atenţi, Dumnezeu ni s-ar dezvălui neîncetat şi ne-am bucura de acţiunea lui în tot ceea ce ni se întâmplă; la fiecare lucru am spune: este Domnul! Şi am găsi în toate împrejurările că primim un dar de la Dumnezeu, că făpturile sunt instrumente foarte slabe, că nimic nu ne lipseşte, şi că grija continuă a lui Dumnezeu le poartă pentru a îndepărta din noi ceea ce nu este conform. Dacă am avea credinţa, am fi recunoscători tuturor făpturilor, le-am mângâia, le-am mulţumi lăuntric pentru că slujesc şi sunt atât de favorabile perfecţionării noastre, aplicate de către mâna lui Dumnezeu…” (p.121-122)

XI. Abandonare în Dumnezeu, obscuritate şi acţiune de credinţă

P. Caussade ne avertizează că abandonarea în Dumnezeu şi acţiunea de credinţă nu cuprind doar „comunicări divine luminoase şi clare” dar că ele cuprind şi multe încercări şi obscuritate, „sentimente confuze şi întunecoase” (p.131)

”Starea de credinţă pură este o stare de cruce pură! Totul este întunecat, totul este penibil, este o noapte care întunecă tot ceea ce se prezintă; este adevărat că sufletul este resemnat, că este mulţumit cu fericirea în Dumnezeu, dar el nu simte decât atât. Este un purgatoriu în care tot sensibilul şi vizibilul nu este decât suferinţă şi cea mai mare dintre ele este aceea de a nu găsi în sine decât resemnare…  Ce diferenţă între a acţiona prin principii obiective, principiu ideal, principiu de imitare sau de maximizare şi a acţiona prin principiu de mişcare divină!” (p.136)

”Vreţi să trăiţi evanghelic ? Trăiţi în deplină şi pură abandonare în acţiunea lui Dumnezeu. Isus Hristos este sursa acesteia; el era ieri, el este şi astăzi pentru a-şi continua viaţa şi nu pentru a o reîncepe; ceea ce a făcut este făcut, ceea ce rămâne de făcut se face în fiecare moment. fiecare sfânt primeşte o parte din această viaţă divină, Isus Hristos este diferit în toţi, deşi este acelaşi; viaţa fiecărui sfânt este viaţa lui Isus Hristos, este o evanghelie nouă. Obrajii Prea Iubitului sunt comparaţi cu straturi de miresme în care cresc saduri mirositoare (Cântarea Cântărilor, 5,13); acţiunea divină este grădinarul care variază în mod admirabil straturile. Aceste strat nu se aseamănă cu nici un altul; printre toate florile nu există două care să semene… dacă nu prin abandonarea lor în lucrarea grădinarului, lăsându-l stăpân să facă ce doreşte, mulţumindu-se să facă, în cele le priveşte, ceea ce este de natura şi de starea lor. Lăsându-L pe Dumnezeu să facă iar noi făcând ceea ce El doreşte de la noi, iată Evanghelia, iată scriptura generală şi legea comună” (p. 138)

(Fragmente selectate din cartea lui
 Jean-Pierre de Caussade:
Abandon a la Providence Divine,
Desclee de Brouwer, 1966, reeditată în 1999