Darul Bucuriei

Un moine de l'Eglise d'Orient(Lev Gillet)

NOI SUNTEM SERVITORII BUCURIEI VOASTRE

EU SUNT BUCURIA TA... TU ESTI BUCURIA MEA

INTRA ÎN BUCURIA STAPÂNULUI TAU

"NOI SUNTEM SERVITORII BUCURIEI VOASTRE"

Pavel spune în esenţă Corintenilor: noi nu suntem domnii sau stăpânii credinţei voastre, ci „ajutoarele bucuriei voastre” (2 Cor 1,24).

”Ajutoarele”. Cuvântul este destul de dificil de tradus; este vorba de cei care „lucrează împreună cu”, care colaborează. Personal, aş merge până la a spune: „Noi suntem servitorii bucuriei voastre”.

Ştiţi că sfântul Pavel insistă mult asupra credinţei; salvarea prin credinţa în Isus Cristos. Putem fi deci surprinşi de aceste cuvinte. Aici, el nu pune accentul pe credinţă, ci pe o altă realitate pe care o consideră extrem de importantă: bucuria. El nu se prezintă ca un apostol al credinţei, ci ca un servitor al bucuriei. Şi aceasta nu este un cuvânt izolat în învăţătura lui. În nenumărate locuri, găsim aceeaşi insistenţă asupra bucuriei: „Bucuraţi-vă în Domnul! Mulţumiţi pentru toate lucrurile. Orice faceţi, fie că mâncaţi, fie că beţi, sau orice altceva, aduceţi mulţumire Domnului”(cf. 1 Cor 10,31)

Aş vrea să realizaţi că noi suntem aici, împreună, pentru a considera bucuria noastră comună. Dacă Dumnezeu m-a trimis la voi în acest moment, a făcut-o dându-mi această lucrare de îndeplinit: să fiu servitorul bucuriei voastre.Nu ca să vă dau bucurie – aceasta ar fi ceva prea pretenţios, căci numai Dumnezeu poate să o dea – ci ca să ajut bucuriei voastre, să fac, ca împreună, să putem descoperi bucuria pe care Dumnezeu ne-o dă.

Cercetând cu atenţie bucuria noastră, două dificultăţi ni se pot prezenta. Mai întâi, pentru anumite persoane, singurele bucurii în care le este posibil să creadă sunt bucuriile, reale şi concrete, ale vieţii şi ale simţurilor; comparativ cu aceste bucurii terestre, care sunt cu adevărat foarte mari – ar fi o eroare sa le minimizăm – toate celelalte bucurii nu par decât palide abstracţii. Apoi, pentru alte persoane, tristeţile care îi împovărează sunt atât de mari, cauzele mâhnirilor atât de legitime, încât nu vedem cum le-am putea vorbi despre bucurie.

Să privim puţin de aproape această concepţie creştină a bucuriei, şi să cerem lui Dumnezeu harul de a intra în acest mister care este de asemenea misterul bucuriei lui. Nu-mi plac în general definiţiile în materie de viaţă spirituală; totuşi, cred că ar fi bine să precizăm noţiunea de bucurie. Despre ce este vorba când sfântul Pavel spune: „Noi suntem slujitorii bucuriei voastre”? Ce înseamnă aici cuvântul „bucurie”? când vorbim de bucurie, ce vrem să spunem în general?

Bucuria, pentru mulţi, poate însemna plăcerea, adică o satisfacţie, de exemplu senzuală, corporală. Există de asemenea plăceri intelectuale, estetice, sau afective. Dar nu sunt încă bucuria în sensul în care noi o înţelegem. Plăcerea diferă de bucurie prin caracterul ei fugitiv, caracterul ei episodic şi trecător; este un fel de spumă care se ridică la suprafaţă, apoi se risipeşte. Trebuie deci să distingem bine între plăcere şi bucurie.

Pentru alţii, bucuria evocă ideea de fericire. În acest cuvânt, există „şansă” („heur” – în fr.), pe care îl găsim în nenorocire („malheur” - în fr.) şi care înseamnă şansă, destin. Etimologic, fericirea („bonheur” în fr.) este deci un destin care ne satisface; ea este legată de ideea unei şanse, a unui eveniment fericit care ni se întâmplă. Este ceva mult mai mare, mult mai durabil decât plăcerea.

Diferită de plăcere, fericirea este la fel de diferitã de beatitudine Aceasta, într-adevăr, are o dimensiune foarte particulară. Există în ea ceva supranatural, divin, ideea unei binecuvântări, dar de care nu avem neapărat cunoştinţă. Se poate împlini, ne putem însusi „beatitudinile" din Evanghelii, dar fără a încerca concret fericirea. Aici este toată diferenţa faţă de bucurie. Căci aceasta presupune că noi suntem pe deplin conştienţi. În bucurie, ne simţim cu adevărat fericiţi.

Care sunt caracteristicele bucuriei? Mai întâi este o stare de suflet care nu este parţialã. Invers decât plăcerea sau fericirea, bucuria nu priveşte numai cutare sau cutare aspect al personalităţii noastre; ea ne cuprinde cu totul. Ea ridică toată viaţa noastră la un anume nivel, unde a fi şi a face sunt una. La cel care este bucuros, nu există acest fel de intervale, de discrepanţă pe care o întâlnim de obicei între starea de suflet şi acţiune. În bucurie, tot universul ne apare cu o culoare, o atmosferă, o calitate nouă.

Apoi, bucuria nu se concepe fără o anume exultare, o exprimare exterioară legată de o depăşire a ceea ce a fost până atunci. Este, de exemplu, ceea ce s-a petrecut când sfântul Pavel şi apostolii au primit darul limbilor. Acest dar nu consta într-o cunoaştere a limbilor străine, ci într-o stare de exultare şi exaltare care permitea celor care erau astfel dăruiţi să depăşească limitele limbajului omenesc. Ei emiteau atunci sunete care exprimau starea lor de suflet, care traduceau ceea ce era în ei, dar care nu corespundea la ceva raţional – de aceea sfântul Pavel insistă asupra necesităţii unui interpret pentru a reda această stare de suflet. Este un fenomen pe care îl întâlnim astăzi destul de des în bisericile penticostale. Această exultare este o transformare a cuvântului în cântec. Când suntem cu adevărat bucuroşi, cuvântul nu ne este suficient; instinctiv începem să cântăm, să intonăm o melodie care poate lua multe aspecte şi nuanţe. Bucuria ne ia şi ne înalţă, scoţându-ne afară din noi înşine. Ea dă o calitate cu totul nouă întregii noastre fiinţe.

Să încercăm să discernem care este structura bucuriei. Bucuria este, la bază, recunoştinţă. Este un act de mulţumire pentru tot ceea ce primim. Ea exprimă conştienţa că Dumnezeu ne-a dat în stăpânire lumea. Avem atâtea motive să ne bucurăm, de a trăi o bucurie supranaturală! Realizăm, de exemplu, că Dumnezeu ne-a ales, ne-a ales din veşnicie. Ne-a dat viaţa, ne-a adus în existenţă. Am ieşit din lumea posibilităţilor şi am primit Fiinţa; apoi am fost copleşiţi de nenumărate haruri(daruri). Să aruncăm, un moment, o privire asupra cursului vieţii noastre: vom vedea astfel o mulţime de motive pentru a aduce mulţumiri. Cum vă amintiţi probabil, Moise îi spune, într-o zi, lui Dumnezeu: „Arată-mi puterea Ta!” şi Dumnezeu îi răspunde: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată bunătatea mea” (Exod 33,18-19). În această viziune simplă a întregii bunătăţi a lui Dumnezeu, care trece prin faţa noastră, ne învăluie şi ne acoperă, există o recunoştinţă.

Bucuria conţine apoi un alt element decât recunoştinţa: încrederea. Nu încrederea condiţională – „cred în tine dacă faci cutare sau cutare lucru” – ci încrederea absolută, necondiţionată. Pentru că ştim că Dumnezeu a făcut totul pentru noi, că ne iubeşte şi ne-a ales, că avem un loc definit în planul divin şi în univers, de ce am avea să ne mai temem ? Ajungem astfel la o stare de suflet, magnific exprimată în Scriptură prin acest cuvânt al profetului: „Chiar dacă m-ai omorî, eu tot voi spera în tine”.

Aşa este bucuria, această bucurie care este o recunoştinţă debordantă şi o încredere totală. Dacă mergem în viaţă cu aceste două sentimente, cu amintirea a tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi şi cu încredere absolută în ceea ce va face pentru noi, de ce să ne temem? Desigur, se poate ca, chiar în acest moment, forţele universului să mă strivească. Pot fi foarte bolnav, să nu mai am decât câteva săptămâni de trăit, să fiu copleşit de durerile morale cele mai vii, să fiu lovit recent în relaţiile mele afective şi în speranţele mele, şi totuşi să zic: „Chiar dacă m-ai omorî, eu tot voi spera în tine”. Şi bucuria poate continua să ţâşnească din acest izvor, acest izvor de recunoştinţă şi încredere totală.

Iată ce este bucuria în raport cu noi. Dar ce este ea în ea însăşi, din punct de vedere al lui Dumnezeu? Mai întâi ea este un dar. Bucuria nu se dobândeşte, ci se primeşte. Nu putem decide: voi fi bucuros. Pentru a încerca bucuria trebuie să o cerem de la Dumnezeu; El este cel care ne-o dă.

Bucuria nu este deci un fel de pact între Dumnezeu şi noi. Nu este ca şi cum Dumnezeu ne-ar spune: „Dacă tu respecţi poruncile mele, eu te voi face bucuros”. Nu, noi suntem legaţi de Dumnezeu printr-o alianţă unilaterală. În alianţa noastră cu Dumnezeu, Dumnezeu este cel care este fidel şi nu noi. Şi fidelitatea lui Dumnezeu nu depinde de fidelitatea noastră. Iubirea lui Dumnezeu este un dar absolut gratuit; este darul lui Dumnezeu însuşi. Bucuria este, coborând în profunzimea noastră cea mai adâncă, recunoaştere a acţiunii şi a prezenţei lui Dumnezeu în noi, a lui Dumnezeu ca iubire în noi.

Iubirea ar trebui deci să debordeze şi să ducă la bucurie, să ne facă conştienţi de bucurie şi să transforme astfel toată existenţa noastră. Este posibil ca viaţa să ni se pară a fi sumbră şi înceţoşată; cu toate acestea, dacă luãm cunoştinţă că îl posedăm pe Dumnezeu, iubirea şi lumea, ne vom deschide bucuriei. Atunci, ne vom lăsa simplu luaţi , fără a putea explica raţional ce se întâmplă în noi în acel moment. Şi viaţa noastră întreagă va deveni cântec. Pentru că posedă lumea, sufletul nostru va descoperi bucuria, cu acest sentiment: „Lumea întreagă este a mea, lumea a fost creată pentru mine”. Ne revine fiecăruia dintre noi, să descoperim semnificaţia fiecărei frunze, a fiecărei flori, a mişcării fiecărui animal, a dorinţei a două fiinţe umane de a se apropia. Chiar forţe fizice, ca atracţia, gravitaţia, pot fi interpretate ca forme de iubire, de nevoie de uniune, de apropiere, şi să creeze în noi bucuria. Dacă ştim să vedem cum lumea întreagă aspiră spre unire, că multiplul este chemat spre unul, dacă gândim că iubirea este cea care mişcă în acelaşi timp soarele, stelele şi sufletele, atunci cum putem să nu fim bucuroşi? Dacă credem aceasta, sufletul nostru devine liber şi merge cântând.

„EU SUNT BUCURIA TA"… "TU EŞTI BUCURIA MEA”

Ce este atunci bucuria ca dimensiune a relaţiei noastre cu alţii ? Cum este bucuria mea şi a altuia, şi cea a altuia a mea? Ne gândim imediat la acel cuvânt al sfântului Pavel, care nu este adresat la două sau trei persoane numai: „Bucuria mea este şi a voastră, a voastră a tuturora” (2 Co 2,3). Ne gândim de asemenea la acest obicei, destul de curios şi cu totul unic, pe care îl avea Serafim de Sarov, marele sfânt rus din secolul al XIX-lea, de a-i saluta cu „bucuria mea” pe cei care se apropiau de el. Este un program întreg în această manieră de a-l saluta pe celălalt. A spune „bucuria mea” cuiva poate avea un dublu sens. Aceasta poate însemna: „Îţi dau bucuria pe care o am în mine”; altfel spus, „bucuria mea devine bucuria ta” sau încă „eu sunt bucuria ta”. Dar aceasta poate de asemenea să însemne: „Bucuria pe care o întâlnesc în tine o fac a mea”; altfel spus, „bucuria ta devine a mea” sau încă „tu eşti bucuria mea”. Este deci ca un dus si întors.

”Eu sunt bucuria ta”. Este cuvântul pe care ar trebui să-l putem spune altora. Dar, întâlnind pe cineva pe care nu-l cunoaştem, suntem noi cu adevărat, la modul sincer capabili, să-i spunem lăuntric: „Eu sunt bucuria ta; am în mine ceva să-ţi mărească bucuria, să-ţi dau ceva în materie de bucurie”?

”Eu sunt bucuria ta”.Ce înseamnă acest cuvânt? Aceasta vrea să spună, în primul rând: „Eu sunt purtătorul unei anume bucurii pe care o aduc celui pe care îl întâlnesc”. Dacă eu o aduc, aceasta înseamnă că o posed deja. Trebuie deci că am luat cunoştinţă de bucuria divină în care am intrat şi pe care vreau acum să o comunic. Trebuie ca eu să simt această bucurie divină ca un fel de elan care mă antrenează. Bucuria nu este ceva imobil, static; este o mişcare care ne poartă. Bucuria ai cărei purtători suntem, ne poartă spre altul , spre cel care se află pe drumul nostru.

Bucuria divină este indisociabilă de întâlnire. Dar pe celălalt, pe cel căruia vreau să-i comunic bucuria mea, cum îl voi recunoaşte? Îl voi alege? Dintr-un grup de douăzeci sau de cincizeci de persoane, să fac o selecţie? Nu. Căci nu suntem noi aceia care să-i putem alege pe cei cărora le vom da bucuria noastră; Dumnezeu este cel care îi alege. Noi suntem chemaţi să comunicăm bucuria noastră celor pe care îi întâlnim, pe care Dumnezeu,viaţa şi circumstanţele diverse ale existenţei îi pun în drumul nostru.

Aici este, într-adevăr, toată dificultatea! Căci ar fi atât de uşor de a da bucuria noastră doar acelora pe care îi iubim în mod special, care ne atrag prin frumuseţea lor, ne plac din punct de vedere moral şi psihologic; am putea atunci cultiva bucuria ca într-o grădină închisă, transplantând aici sau acolo câteva plante rare. Dar nu aceasta ne cere Dumnezeu. A întâlni persoanele pe care el le pune în drumul nostru este cu totul altceva. Printre acestea, unele sunt atrăgătoare, altele ne sunt indiferente, altele chiar de tot antipatice, chiar respingătoare. Faţă de acestea din urmă, punem întrebarea: cum să le spunem „eu sunt bucuria ta”? Cum să acţionăm de aşa manieră ca ele să simtă transferul unei bucurii certe a unei bucurii divine? Căci nu este vorba pur şi simplu de un fenomen psihologic în noi, pe care am putea să-l creăm din toate componentele şi pe care l-am chema „bucurie”; este vorba de a lăsa să treacă curentul bucuriei pe care Dumnezeu o face să coboare asupra tuturor creaturilor sale, asupra întregii sale creaţii, şi pe care trebuie să ne-o transmită.

Deci, nu avem de ales destinatarii bucuriei noastre. Trebuie să-l acceptăm pe acel sau acea pe care Evanghelia o numeşte, simplu, aproapele nostru, adică, în sensul etimologic al cuvântului, acel sau acea care sunt „aproape de mine”, care este pe drumul meu, în momentul în care eu trec şi în care vorbesc. Acest aproape, Dumnezeu nu numai că îl pune în drumul nostru, dar ni-l încredinţează; suntem răspunzători de acesta. Pentru timpul cât vom fi împreună, noi suntem responsabili de bucuria acestei persoane. Trebuie ca noi să punem totul la lucru pentru a-i aduce cu adevărat un element de bucurie şi de încredere, pentru a-i mări tonusul vital prin contactul nostru.

Este vorba deci de a proceda la o ofrandă, de a oferi bucuria noastră. Dar bucuria nu este ceva parţial; este un aspect esenţial al nostru-înşine. A oferi bucuria noastră altuia este un dar total care angajează fiinţa întreagă; înseamnă a ne oferi pe noi înşine celuilalt, a-i oferi fiinţa noastră. Mai mult încă, înseamnă a i-l oferi pe Dumnezeul nostru, deoarece bucuria noastră nu este nimic altceva decât o manifestare a Dumnezeului nostru. Suntem atunci într-o mişcare de împărţire, care se găseşte exprimată prin acest cuvânt atât de important al liturghiei, când preotul frânge bucata de pâine numită Mielul: „Mielul lui Dumnezeu este frânt şi împărţit. El este frânt dar nu divizat. El este hrană mereu şi nu se epuizează niciodată, dar îi sfinţeşte pe cei care iau parte”.

Tocmai această împărţire, această frângere a pâinii exprimă bucuria noastră. Când suntem capabili să comunicăm bucuria divină, elanul divin al bucuriei, Mielul însuşi – această bucurie al cărei izvor nu suntem noi, pe care noi nu putem decât să o transmitem – este frânt şi împărţit. Şi această împărţire trebuie să devină o „comuniune”; acest cuvânt este cu totul capital. Uniunea, dorinţa de uniune este un fenomen caracteristic al universului întreg. Obiectele, lucrurile sunt atrase unele către altele. Bărbatul şi femeia sunt atraşi unul de altul. Orice dorinţă, oricare ar fi – dorinţă fizică sau dorinţă spirituală – participă la aceeaşi aspiraţie: ca ceea ce este multiplu şi divizat să redevină una, să fie una. Bucuria magnetizează, pe drept, lipeşte părţile între ele.

Iată ceea ce ar putea însemna „eu sunt bucuria ta” adresându-se altuia. Să analizăm acum celălalt aspect al chestiunii: „Tu eşti bucuria mea”. Cum ajungem noi să luăm contact cu bucuria celuilalt? Mai întâi, are celălalt bucurie? Dacă nu are, avem o responsabilitate faţă de el: trebuie să-l ajutăm să-şi găsească bucuria lui. Poate că nu-şi cunoaşte bucuria, nu ştie ce ar putea fi bucuria sa veritabilă; nouă ne revine să-l facem să descopere propria sa bucurie şi propria sa personalitate. Există atâţia bărbaţi şi femei pe care-i întâlnim şi care sunt ignoraţi de toţi; există în ei materia unei statui splendide, dar care este încă închisă în marmură şi pe care noi trebuie să o ajutăm să fie degajatã. Atunci, bucuria lor va izbucni.

Dacă noi vrem ca celălalt să fie bucuria noastră, dacă vrem să putem spune: „Tu cel pe care te întâlnesc, tu eşti bucuria mea”, trebuie mai întâi să fim capabili să-l vedem aşa cum este. Nu după o construcţie ideală pe care ne-am face-o noi, ci în realitatea sa cea mai profundă: aşa cum este, dar şi aşa cu ar putea să fie dacă realitatea cea mai concretă ar corespunde gândului pe care Dumnezeu îl are despre persoana lui. A vedea pe celălalt aşa cum este nu înseamnă numai să-l vedem în ignoranţele lui, în slăbiciunile lui, în excesele lui, în imbecilitatea lui, a vedea chiar cruzimea lui. Dar înseamnă şi să-l considerăm de o altă manieră, văzând ceea ce este el înaintea lui Dumnezeu, în gândul divin. Căci Dumnezeu se bucură în el; el a pus bucuria lui în el când l-a creat; tocmai această bucurie divină este vorba să fie restaurată.

Datoria noastră este să-l facem pe Dumnezeu din nou bucuros din cauza aproapelui nostru. Trebuie deci să-l vedem pe Dumnezeu în spatele persoanei pe care o întâlnim. Mai mult încă, oricât de insuportabilă şi odioasă ar fi, trebuie s-o acceptăm ca pe un dar pe care Dumnezeu ni-l face pentru a încerca să-l redăm realităţii lui adevărate, celei mai profunde. Poate nu vom reuşi, nu vom putea face nimic pentru această persoană, dar cel puţin această lucrare va fi fost împlinită în noi înşine: lăuntric, noi vom fi purificat imaginea celuilalt, îl vom fi redat aşa cum Dumnezeu l-a vrut, aşa cum îl iubeşte.

Este foarte dificil să păstrezi intactă imaginea celuilalt, mai ales când e vorba de cineva cu trăim zi de zi, sau care poate fi exasperant. Noi trebuie, cu toate acestea, să păstrăm în noi imaginea profundă pe care ne-o facem despre această persoană în faţa lui Dumnezeu şi cu Dumnezeu, să nu o murdărim, să nu introducem în ea elemente distructive. Nu trebuie să gândim niciodată cu dispreţ despre cel sau cea a căror imagine o avem în noi. Dimpotrivă, trebuie să dăm acestei imagini şi , dacă putem, fiinţei fizice care este în spatele ei, cel mai binele din noi. Despre cel pe care-l întâlnim, pe care Dumnezeu ni l-a încredinţat, din care vrem să facem bucuria noastră şi de la care aşteptăm să ne dea bucurie, noi trebuie să gândim totdeauna cel mai binele, să-l vedem în lumina cea mai favorabilă; aceasta, până şi în aspectele conduitei sale, la prima vedere, cele mai odioase. Ah, este atât de agreabil adeseori să stingi lumina! Este astfel mult mai uşor să-l izgoneşti pe celălalt într-un fel de penumbră, să întorci butonul pentru a reduce încă această umbră şi să ajungi la obscuritatea cea mai completă. Nu aceasta este ceea ce facem noi cel mai adesea? De fiecare dată când distrugem imaginea celuilalt pe care am creat-o în noi împreună cu Dumnezeu, şi de la care ar trebui să primim bucuria noastră, noi comitem un fel de omucidere, de asasinat spiritual.

Această atitudine este foarte importantă. Ea este aidoma concepţiei noastre despre lume: în toate lucrurile, oricare ar fi acţiunea noastră sau gândul nostru, „cel mai binele” este cel pe care trebuie să-l punem în relief mai întâi. Căci lumea provine de la Dumnezeu, adică din „cel mai binele” cu adevărat.

Noi trebuie deci să primim bucurie de la aproapele nostru. Aceasta spune cã celălalt nu trebuie să fie considerat ca un mijloc, ci întotdeauna ca un scop în sine. În relaţiile noastre, nu putem niciodată să tratăm o persoană ca fiind o sursă de plăceri, de satisfacţii fizice sau altele. Aceasta ar fi, de asemenea, a comite o formă de asasinat.

În această privinţă, putem face un mic exerciţiu foarte util. În general, când cumpărăm un bilet în gară, atitudinea noastră este pur funcţională: persoana de la ghişeu nu este pentru noi nimic altceva decât un mijloc de a obţine ceea ce dorim. Să încercăm, data viitoare, să o considerăm ca un scop în sine, o persoană care – independent de faptul dacă este agreabilă sau dezagreabilă – are o valoare infinită în ea însăşi, pentru că a fost gândită, voită şi iubită de către Dumnezeu. Să încercăm să facem din această acţiune, atât de insignifiantă, care este cumpărarea unui bilet de tren, un act de iubire, de gratitudine şi de bucurie. Aceasta se aplică, bineînţeles, tuturor situaţiilor vieţii noastre.

Dacă vrem să primim adevărata bucurie a cuiva, trebuie să-l şi acceptăm. Dar nu oricum. Trebuie să-l acceptăm de o manieră unică, care nu se aseamănă cu nici o alta. Iată de ce nu trebuie să ne punem niciodată această întrebare: „Iubesc eu persoana aceasta mai mult decât pe cealaltă?” Căci acolo unde este iubire şi bucurie nu există mai mult sau mai puţin, există numai calitate pură, care exclude orice cantitate. Nu există decât „în mod diferit”. Iubim „în mod diferit”. Este poate o concepţie revoluţionară cea pe care v-o expun, dar eu o cred profund adevărată. Nu putem iubi o persoană mai mult decât alta, pentru că noi datorăm fiecăreia o iubire totală, care va fi în întregime diferită, în funcţie de persoane. Nu este posibilă deci comparaţia. Noi trebuie să iubim fiecare persoană aşa cum Dumnezeu ne iubeşte, adică de o manieră excepţională, unică, cu frumuseţea ei şi cu bucuria ei speciale. Nu există două relaţii asemănătoare între Dumnezeu şi o fiinţă umană: fiecare relaţie este unică. Într-un foarte frumos text, poetul american Walt Whitman scrie: „Nimeni nu-mi este mai drag decât tine”. Este foarte frumos, dar nu este exact, căci introduce o dimensiune cantitativă. Expresia veritabilă ar fi: „Nimeni nu-mi este drag aşa cum îmi eşti tu” sau „îmi eşti drag de o manieră care nu este comparabilă cu nici o altă iubire”.

Imaginaţi-vă ce ar deveni viaţa dacă am ajunge să creăm în noi această iubire diferită şi, în acelaşi timp, totală, nu numai pentru fiecare bărbat sau pentru fiecare femeie, ci şi pentru fiecare obiect, fiecare floare, fiecare element al creaţiei! Ce univers încântător ar fi, pãtruns de binecuvântarea divină şi îmbibat de bucurie! Primind bucuria, am putea spune fiecărei persoane, şi fiecărui lucru: „Eu sunt bucuria ta!” şi „tu eşti bucuria mea”, „tu îmi dai o bucurie pe care nu pot să o compar cu nici o alta”.

Atunci când vorbim cuiva, atitudinea ideală ar fi ca, fără a-i exclude pe alţii, noi să fim cu totul dedicaţi acelei persoane; ca şi cum, în acel moment, nimeni altcineva nu ar exista pentru noi. Este posibil de realizat un asemenea univers în care noi să dăm maximum fiecărei persoane şi în care fiecare să ne dea maximum? Nu este ceva ireal? Acum câţiva ani, profesorul de exegeză a Evangheliei de la Universitatea ebraică din Ierusalim, rabinul Klausner, scria într-o carte despre Isus: ”Ce poate însemna Isus pentru noi? Nu este Mesia, evident. Este un profet, un rabin? Nu, nu este nimic din acestea. Pentru ce? Pentru că universul pe care ni-l propune Isus este prea frumos pentru a fi posibil. Isus a fost un artist minunat în parabole; parabolele lui ne prezintă un univers atât de frumos, încât aceasta nu poate fi decât o muzică a viitorului, irealizabilă în viaţa noastră prezentă”.

Este aceasta într-adevăr irealizabilă? Cu siguranţă, omeneşte vorbind, această introducere la viaţa deplin fericită şi la bucuria cea mai profundă este imposibilă şi complet ireală. Dar, în acelaşi timp, totul este posibil în Dumnezeu. Deci, acest ideal creştin nu este imposibil.

În fapt, există două maniere de a apropia acest ideal al bucuriei personale – expresia iubirii divine – pe care o dăm şi o primim. Prima este maniera radicală: a recunoaşte că există o linie de separare între lumea egoismului şi universul darului complet, al iubirii divine şi al bucuriei absolute, şi a te decide să treci peste aceasta definitiv, fărăa te întoarce înapoi. Aceasta cere o decizie eroică; după cum sfinţii o dovedesc, o asemenea alegere e posibilă.

A doua apropiere este mai pragmatică: a recunoaşte umil înaintea lui Dumnezeu că noi suntem prea slabi pentru un asemenea pas, o schimbare atât de radicală, ştiind, cu toate acestea, că ceva rămâne posibil chiar în această incapacitate. Este pur şi simplu o altă manieră de a avansa, purtând în sine sămânţa ascunsă a iubirii şi a bucuriei lui Dumnezeu, plângând, poate, pentru incapacitatea noastră de a o împlini imediat în viaţa noastră, dar ştiind că vom secera cu bucurie mai târziu. Important este de a recunoaşte şi de a accepta această sămânţă chiar dacă pentru moment ea pare a dormi în iarna sufletului nostru. Esenţial, este de a dori ca ea să crească şi să producă roade. Şi aceasta este posibil. Putem avansa cu deplina conştienţă a slăbiciunii noastre şi a contradicţiilor noastre, pe de o parte, şi, cu speranţa foarte umilă că Dumnezeu ne va ajuta şi că va permite acestei seminţe de bucurie şi de iubire să dea tot rodul pe care îl conţine.

În acest moment, nu suntem probabil în măsură să facem ca acest cuvânt al sfântului Pavel să devină al nostru: „Bucuria mea este şi a voastră, a voastră a tuturor” (2Cor 2,3). Dar putem, cel puţin, să acceptăm să purtăm în noi această sămânţă de iubire până în momentul în care, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom fi capabili să spunem, în duh şi adevăr, fiecăruia: „Eu sunt bucuria ta, tu eşti bucuria mea”.

”INTRĂ ÎN BUCURIA STĂPÂNULUI TĂU”

Există în misterul bucuriei o dimensiune mai profundă încă, mai înaltă decât bucuria în noi înşine şi bucuria din întâlnirea cu aproapele nostru: bucuria lui Dumnezeu însuşi, bucuria care este în Dumnezeu. Până în prezent, noi am privit bucuria puţin din afară; n-am făcut decât să întrevedem bucuria în Dumnezeu, fără a o pătrunde. Este vorba acum de a intra în cuptor, în văpaia bucuriei divine; căci, la sursa a tot ceea ce priveşte bucuria, există un foc devorant:„rugul aprins”.

”Întră în bucuria Stăpânului tău”, spune evanghelistul Matei (25,21). Ce relaţie există între cuvântul „bucurie” şi cuvântul „Stăpân”? În aparenţă nu pare a exista neapărat legătură între ele; cuvântul „Stăpân” evocă suveranitatea, adică mai degrabă ideea unei anumite distanţe, a unei anumite transcendenţe. Există aici un loc pentru bucurie? Mulţi oameni, pentru că se concentrează prea strâmt asupra semnificaţiei cuvântului „Stăpân”, nu o percep. Prea adesea, nu se recunoaşte bucurie care este în Stăpân, pentru că se face din Dumnezeu un judecător, un răzbunător, sau o fiinţă impasibilă, cineva care pedepseşte sau răsplăteşte după un anume cod. Acolo, efectiv, nu există loc pentru bucurie. Acestui Dumnezeu al judecăţii, al răzbunării sau al nepăsării – căruia i s-a anunţat pe bună dreptate moartea – ar trebui să-i substituim o altă concepţie despre Dumnezeu. Căci există, din fericire, un alt Dumnezeu: un Dumnezeu care este o inimă. O inimă care bate de dorinţă, de compasiune şi de bucurie, care bate pentru noi în fiecare moment. Acest Dumnezeu este Domnul bucuriei de care vorbeşte sfântul Matei, sursa primară şi stăpânul bucuriei, al oricărei bucurii.

”Intră în bucuria Stăpânului tău”. Ce vrea să spună „Stăpânul tău”? Pentru ce „al tău”? Pentru că îi aparţin; el m-a creat, eu sunt la dispoziţia lui. Există între el şi mine o relaţie de dependenţă strânsă, absolută. El este pentru mine realitatea supremă. Dar dacă eu sunt a lui, şi el este al meu. Există deci o dublă realitate: pe de o parte, „eu depind de Stăpânul meu”, ca şi oaia de păstorul ei; pe de alta, „Dumnezeu depinde de mine”, aşa cum păstorul poate să depindă de turma lui. Stăpânul meu are un drept asupra mea, dar şi eu am un drept asupra lui.

Anumiţi teologi, ca Dietrich Bonhoeffer de exemplu, nu vor fi, cu sigurantã, de acord cu mine. Ei vor considera această viziune a relaţiei dintre Dumnezeu şi om ca fiind prea psihică, prea omenească, prea emoţională. Aş răspunde că Biblia încurajează acest tip de relaţie plină de îndrăzneală. Trebuie să îndrăznim să ne apropiem de Dumnezeu, chiar făcându-i reproşuri câteodată. Amintiţi-vă dialogul dintre Dumnezeu şi Iona: „Iona, bine faci tu că te superi?”, întreabă Dumnezeu. „Da, Doamne, bine fac”, răspunde Iona (Iona4,9). Oare nu cei violenţi sunt aceia care iau în stăpânire Împărăţia? Lui Dumnezeu îi place să se exercite o anume violenţă asupra lui.

Dacă, deci, Stăpânul este cu totul al meu atunci bucuria care este în el nu este un supliment al bucuriei mele pământene; ea îmi aparţine. Aceasta înseamnă că bucuria care este în Stăpân este exact aceeaşi cu a noastră? Fundamental, da; singura diferenţă este de ordin de intensitate. Bucuria Stăpânului şi bucuria mea au, cu siguranţă, culoarea lor proprie, dar ele sunt, amândouă, animate de aceeaşi mişcare spre obiectul dorit, de aceeaşi dorinţă de a se uni cu el. Dumnezeu ne-a dorit, el a găsit bucurie făcându-ne capabili de a răspunde acestei dorinţe. Atingem astfel, aici, cheia misterului creaţiei: iubirea care se deschide bucuriei atunci când uniunea dintre obiectul dorit şi iubit se împlineşte.

Dar nu am atins încă ceea ce este mai profund în bucuria lui Dumnezeu: bucuria intra-divină. Este un domeniu atât de profund, atât de dificil, încât ar fi, poate, mai bine să tăcem. Putem, totuşi, să încercăm să întrezărim câteva reflexe. Bucuria intra-divină este bucuria persoanelor Sfintei Treimi. Există în Dumnezeu mai multe persoane, unite prin iubire, care îşi găsesc bucuria lor supremă în relaţiile de iubire care le unesc pe unele cu celelalte. Fiecare persoană divină – ar fi corect să vorbim de „supra-persoană” – este un centru de conştiinţă în interiorul lui Dumnezeu, un centru de relaţii. Fiecare dintre aceste persoane exprimă o relaţie de iubire diferită, particulară, de o manieră absolut perfectă. Care sunt aceste relaţii de iubire? În fapt, nu există decât trei posibile: fie a iubi activ, fie a fi iubit, fie a participa alături de cel care iubeşte sau alături de cel iubit (în franceză: „co-aimant”(co-iubitor) sau „co-aimé”(co-iubit)). Şi în această iubire infinită, există o bucurie infinită.

Această iubire intra-divină are o legătură foarte strânsă cu relaţiile de iubire omeneşti, căci orice iubire omenească participă într-un anume fel la relaţiile de iubire care există în Sfânta Treime. Ca şi iubirea divină, iubirea umană – fie aceasta în căsătorie, în sexualitate sau altundeva – nu poate lua decât trei forme: iubirea care ia iniţiativa, iubirea care primeşte, iubirea care participă. Într-o relaţie de iubire, puteţi să fiţi fie primul care dă – primul iubitor - , fie primul iubit, fie cel care participă la iubirea celor doi. Rolurile, bineînţeles, se pot schimba în interiorul unei relaţii. Iubirea adevărată este întotdeauna ca şi viaţa trinitară: infinită şi profund dinamică.

Această iubire a Treimii, din interiorul lui Dumnezeu, se reflectă şi asupra cosmosului, în întreaga natură. Este, pentru a-l cita din nou pe Dante, aceeaşi iubire „care atrage sufletele, şi care mişcă soarele, şi stelele”. Este iubirea care ne permite să stabilim o relaţie puternică şi solidă cu o floare, un fir de iarbă, o piatră, un animal şi, bine înţeles, cu oamenii.

Aceste relaţii de iubire în Dumnezeu – cu relaţiile între persoanele divine, de o parte, şi pogorârea iubirii divine şi a bucuriei divine spre oameni, de altă parte,- nu pot fi comparate decât cu un foc de cărbuni, cu un cuptor. Într-un foc de cărbuni nu există nimic static. Cărbunii înroşiţi sau albiţi de foc , care se prăvălesc unii peste alţii, se amestecă unii cu alţii, se transformă; ei nu încetează să existe decât pentru a lua o nouă formă! Toată această dinamică există şi în focul universal care îşi are originea în Dumnezeu şi care se continuă în această viaţă. Suntem tocmai în inima misterului iubirii şi a bucuriei divine, în acest foc, în care toate formele se întrepătrund, în care toate elementele create se transformă, în care toate relaţiile dintre persoanele divine , dintre persoanele umane, dintre persoanele divine şi persoanele umane se întretaie. Totul trăieşte. Intens. Şi această bucurie divină este cea care vine asupra noastră, care vine în lăuntrul nostru

Evident, a intra în acest cuptor, înseamnă, într-un anume fel, a muri acolo. Nu vorbeşte un proverb despre „bucuria care omoară”! Da, există o bucurie divină care omoară, pentru că cel care a ales să intre în acest cuptor – în bucuria Stăpânului său – a început să omoare în el persoana unic umană; el a început deja să devină o „supra-persoană”, să fie divinizat. Fără a participa la esenţa divină, el este pătruns în întregime de focul iubirii divine, flacăra iubirii divine. Se află în prezenţa unei realităţi foarte grave – o iubire pe care am putea-o numi „catastrofică” – cu care nu ne putem juca. Iubirea divină, bucuria divină omoară, în sensul în care impun o nouă naştere, completă. Înainte de aceasta eram omul care există pentru el însuşi, înaintea lui Dumnezeu; acum, intrând în cuptor, devenim ceea ce Cristos a fost, după admirabila expresie a lui Bonhoeffer: omul pentru alţii. Omul nu doar juxtapus altora, ci omul în legătură cu alţii, într-o relaţie pozitivă, omul care nu aspiră decât la un lucru: să ocupe poziţia privilegiată care i-a fost acordată în planul divin încă de la început, devenind o relaţie vie şi bucuroasă cu Dumnezeu şi cu oamenii. Un astfel de proces, evident, „omoară”, căci este sfârşitul a ceva şi începutul a altceva.

În fond, putem compara situaţia noastră cu cea a unui om care umblă într-o noapte întunecoasă. În această obscuritate, se iscă o furtună de zăpadă.Omul înaintează. Zăpada cade peste el, peste mâinile lui. Îl înghetã si îl înspăimântă. Crede că va pieri, căci nu vede ieşire din situaţie. Ori, dintr-o dată, el vede nişte luminiţe printre degetele lui, printre fulgii de zăpadă. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că există foc undeva, nu foarte departe… Luminiţele anunţă că focul există, că flacăra şi jarul sunt acolo, foarte aproape de noi, şi că este posibil
pentru noi să le întâlnim, să intrăm acolo şi să găsim căldura şi lumina.

În cartea Faptele Apostolilor, atunci când sfântul Pavel şi naufragiaţii debarcă pe insula Malta, locuitorii fac dovada unei carităţi extraordinare. Ei aprind un foc mare pentru ca aceştia să se încălzească. La fel se întâmplă pentru cei mai mulţi dintre noi. Călătorim în noaptea întunecoasă, în furtună, dar există, ca nişte luminiţe, semne indicatoare, mesageri care ne semnalează existenţa unui foc: o văpaie care nu este o iubire sau o bucurie create de noi, ci Prezenţa divină însăşi. Şi Dumnezeu ne cheamă să ne unim cu această văpaie: „Intră în bucuria Stăpânului tău, nu te teme de a intra în cuptor”.

Originalul articolului în limba francezã,„Le don de la joie”
se găseşte pe site-ul: www.pagesorthodoxes.net.
Este un extras din cartea lui Lev Gillet (Un moine de l’Eglise d’Orient):
„Au cœur de la fournaise" (Editions du Cerf - Le sel de la Terre 1998)