Dumnezeu cu faţã de iubire

Pãrintele Stan Rougier

Iată o mică istorie africană. Două broscuţe au căzut într-un bol mare de cremă. Una dintre ele nu era locuită de nici un elan, era defetistă: „Sunt pierdută, sunt pierdută!...” spunea ea; şi s-a scufundat. Cealaltă proclama: „Voi ieşi de aici, voi ieşi de aici…” Atâta s-a zbătut, atâta a agitat crema, încât a avut în curând untul deoparte şi ceva lapte de cealaltă. A înotat atunci în puţinul lapte, s-a cocoţat pe bulgărele de unt şi a scos un strigăt de victorie. Într-o zi, când povesteam această istorioară unui grup de tineri, unul dintre ei a întrebat: „Şi care a fost strigătul ei de victorie?...” Un altul i-a răspuns: „Croa… Crede!” (în franceză:”Croa…Crois!”)

Multora le-ar plăcea să creadă. Dar în ce ? În cine ? Dumnezeul Bibliei ne caută, cu discreţie şi cu pasiune. Imaginaţi-vă pe patriarhul Iacov în deşert. Doarme sub stele, visează. Îngerii coboară din Cer şi pleacă iarăşi dinspre Pământ spre Cer. Este un flux continuu între Cer şi Pământ. La trezire va spune: „Cât de impresionant este locul acesta! Este Casa lui Dumnezeu, este poarta Cerului! Dumnezeu era acolo şi eu nu ştiam!”

Eu cred că viaţa noastră este o lungă serie de „Rendez-vous”- uri. Despre cât de multe pagini din istoria noastră am putea spune: „Dumnezeu era acolo şi eu nu ştiam!" O mică parabolă pur personală poate ilustra ceea ce spun eu. Într-o zi, primesc în cutia mea cu scrisori un plic, pe care îl deschid. În interior o foaie complet albă. O mototolesc şi o arunc la coş. Dar aceasta se întoarce în capul meu. Sunt intrigat. O culeg de pe jos, o netezesc, şi, după ce aprind gazul, o trec cu atenţie prin apropierea flăcării. Şi iată că un poem superb, scris fără îndoială cu lămâie, îşi face apariţia… Eu îmi spun că aşa este viaţa noastră. Nu înţelegem nimic din ea, nu pricepem ce ni se întâmplă, şi ar fi suficient de a aduce această foaie a existenţei noastre la căldura Cuvântului lui Dumnezeu pentru ca ea să devină o aventură extraordinară, debordând de sens.

Cuvântul lui Dumnezeu este atât de bogat şi atât de vast! Acest verset din Deuteronom, capitolul 30, de exemplu: „Am pus înaintea ta moartea şi viaţa. Alege viaţa!” Şi tocmai pentru această alegere suntem pe pământ: să alegem viaţa. Este atât de tentant, spune Freud, să alegem moartea. Cuvântul lui Dumnezeu în Cântarea Cântărilor ne spune că Dumnezeu este Preaiubitul. Nimic nu îl descurajează să ne caute. Ezechiel îl compară pe Dumnezeu cu un tânăr prinţ care a cules de pe drum o tânără fată. Ea a fost aruncată afară încă din momentul naşterii. El o strânge la pieptul lui şi îi spune cuvinte de iubire:” Vei trăi! Vei înflori ca florile de pe câmpii”. O adoptă şi se ocupă de ea. Îi oferă tot ceea ce este mai frumos. Ea creşte mare şi există această vorbă: „Tu devii minunat de frumoasă graţie splendorii cu care te-am îmbrăcat.” Aş vrea să nu privim niciodată pe nimeni fără să ne gândim la această splendoare a tandreţei cu care l-a îmbrăcat Dumnezeu. Prinţul îi oferă tronul său şi inima sa. Această tânără fată este Israel. Prinţul este Dumnezeu. Andre Suraqui ne invită să vedem prin Israel pe fiecare dintre noi.

Acest Dumnezeu care se revelează şi luminează vieţile noastre este opusul a ceea ce îmi imaginam eu copil fiind. Trebuie să spunem că am tras o carte proastă(am avut ghinion). Mi s-a oferit o carte:”Grecia pe timpul zeilor”. Jupiter l-a luat pe fiul lui, Hefaistos, şi l-a aruncat, ca pe o praştie, de pe Olimp, până în marea Egee. Era un dumnezeu teribil, nemilos. Dumnezeul Bibliei, încetul cu încetul, mi-a apărut ca fiind Tandreţea infinită. Era un Dumnezeu care invită omul să colaboreze la creaţia lui. Nu un Dumnezeu paternalist, ci un Dumnezeu care ne deschide o mulţime de şantiere. Patru sute de ani a trăit poporul evreu în deportare în Egipt. Dumnezeu nu mişcă un deget! Este El indiferent ? Nu, el caută o curea de transmisie. Caută un Moise. Astăzi încă Dumnezeu caută oameni-Moise. Aţi auzit recent strigătul lui Christiane Singer: „Cum? Există oameni care se plâng de tăcerea lui Dumnezeu şi care nu Îl lasă să vină să se servească de ei !” Ce lucruri mari ar face Dumnezeu dacă fiecare dintre noi ar spune:”Iată-mă, Doamne!” Amintiţi-vă de micul Samuel, „Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă.” Mă gândesc la toate acele fiinţe prin care Dumnezeu acţionează în Biblie. Avraam, în pofida vârstei lui, poate da naştere unui popor. Prin micul Daniel, doisprezece ani, iată că Suzane va fi salvată de la moarte. Saul din Tars răspândeşte vestea bună de-a lungul Mediteranei.

Nu, Dumnezeu nu este cel pe care ni-l imaginăm, atotputernicul incapabil, bine aşezat pe un cumulo-nimbus, şi, care priveşte bieţii oameni zbătându-se în problemele lor şi în certurile lor. Dumnezeu caută omul. Cam aceasta este maniera mea de a înţelege „cuvântul primordial” al hinduismului: ”OM…”

De-a lungul întregii Biblii răsună strigătul lui Dumnezeu:”Iubeşte!” Acest „Iubeşte” care transfigurează totul. Dacă iubirea îşi ocupă locul cuvenit, în centru, totul capătă semnificaţie. Este ca şi pilitura care va fi atrasă de un magnet ca să formeze un desen. De-a lungul întregii mele tinereţi L-am căutat pe Dumnezeu până când mi-am dat seama că El mă căuta pe mine. El îmi trimitea semne. În momentele în care îl credeam foarte departe sau absent, el era acolo. Mă gândesc la frumuseţea naturii, la frumuseţea chipurilor. Voiam să exist în fericire(emerveilement), nu puteam să trăiesc decât fericit. Orice, numai plictisul nu! Cuvântul pe care îl iubesc cel mai mult în limba franceză este cuvântul „entuziasm”, „en theos” în greacă, Dumnezeu prezent, care este acolo, care ne iubeşte. Dumnezeu, elanul care ne locuieşte.

Dar am crescut, ca cei mai mulţi dintre voi, într-o civilizaţie materialistă, în care Dumnezeu nu mai are loc şi în care se încearcă să se acopere toate fisurile prin care ar putea reveni. Mă gândesc la acel roman al lui Romain Rolland: „Nu pot spune în ce punct epoca mea a fost deicidă şi cum sufletul meu era în mod natural religios. Eram eu însumi cel care, fără să ştiu, îl omoram.” Cea mai bună prietenă a mea, când eu aveam optsprezece ani şi ea avea şaisprezece, mi-a scris într-o zi pe o carte poştală simplă: ”Dumnezeu, pentru mine, este o chestiune de viaţă sau de moarte.” În ziua sinuciderii ei, am înţeles că aceasta nu era literatură. Îl căutam pe Dumnezeu ca să nu mor. Dar care Dumnezeu? Veşnicul celibatar al lumilor, al lui Chateaubriand? Prea puţin pentru mine… Vertebratul gazos al lui Nietzsche? Mai puţin încă. Hoţul energiilor umane al lui Rimbaud? Ah, nu ! Cireaşa de pe prăjitura de duminică? Nici atât. Dumnezeul răzbunător? Dumnezeul teribil? Aceştia nu mă interesează. Nevroza, o las altora dacă o vor! Atunci, care Dumnezeu?

Faptul de a trăi cu delincvenţi şi de a încerca să le uşurez tristeţea şi singurătatea mi l-au arătat pe Dumnezeu în golul acesta. „El era acolo şi eu nu ştiam.” El era acolo în acel „Iubeşte-mă sau mor” al tuturor deprimaţilor. El era acolo în acel „Iubeşte-mă sau distrug” al tuturor violenţilor. Iubirea era cea care lipsea totdeauna, această iubire care este celălalt nume al lui Dumnezeu. Am fost apoi într-un spital din Africa, ca infirmier. Am găsit mereu aceeaşi căutare, aceeaşi dorinţă. Bolnavi care se vindecau când se ştiau iubiţi. Alţii care se lăsau să moară pentru că fiinţa care le era cea mai dragă îi abandonase. Şi acolo iubirea era o chestiune de viaţă sau de moarte!

M-am întors în Franţa. Aveam douăzeci şi doi de ani. Chiar atunci sora mea mi-a arătat un pliant care anunţa o tabără de tineri, la munte. Era acolo o frumoasă fotografie a unui lac. Textul care o însoţea spunea: „Vrei să cunoşti bucuria înălţimilor, prietenia, "le partage des veilles"? Vrei să încerci să cunoşti sensul vieţii tale? Vino!” Sora mea mi-a zis: „Ştii, vor fi şi fete acolo!” Din toate creaturile lui Dumnezeu, aceasta mi se părea cea mai frumoasă… Dar în loc să dau peste o fată, m-am lovit de părintele Philippe Maillard! Cei care l-au ascultat vor înţelege cu uşurinţă ce mi s-a întâmplat. Nu mi-am revenit nici acum. Şi aceasta durează de patruzeci şi cinci de ani!

Acest Isus de care Philippe Maillard vorbea ca despre o persoană, nu era cu siguranţă Isus cel din copilăria mea. La cateheză, eram adesea pe genunchi, în rând, ascultând pe câte unul care povestea ieşirea din Egipt în timp ce eu eram încă sclav al Faraonului. Ascultaţi acest psihiatru care povesteşte catehismul lui. Foarte mulţi dintre noi se recunosc aici:”Religia catolică n-a fost hrănitoare pentru mine. Ea nu s-a adresat dorinţei mele, foamei mele, ea funcţiona în zonele periferice ale fiinţelor: a trebui, a şti, a putea. Mi se părea că ceea ce era de domeniul religiosului era încuiat, rigid, pre-format, pre-jucat, pre-digerat, pre-gândit, pre-simţit de altcineva.Nici o îndoială vie, nici o credinţă tumultuoasă, nici un elan deranjant, nici un ilogism candid, nici o frumuseţe nu-mi spunea că Dumnezeul acestor oameni era viu, de dorit, amabil, hrănitor, îmbătător ca de pâine şi vin, înflăcărat ca un iubit sau ca un logodnic.” („L’expérience dépressive” Yves Prigent).

Am descoperit un Dumnezeu cu chip de iubire. Înainte de a-l întâlni pe Philippe Maillard, a fost Africa. Africa. Era contrarul a ceea ce trăisem în Occident; era Dumnezeu inevitabil, de neocolit. Primul lucru pe care l-am văzut în Africa, a fost un graffitti pe un perete din Dakar: „Albii sunt foarte mândri de a fi inventat avionul, dar nu L-au inventat pe Dumnezeu”. Am frecventat animiştii (Dumnezeul vieţii), musulmanii, (Dumnezeul care face din om califul lui pe pământ şi care îi redă omului demnitatea) . Se întâmpla adesea să povestesc cu câte un băiat de vârsta mea, douăzeci, douăzeci şi unu de ani. La un moment dat acesta îmi spunea: „scuză-mă, te las, mă duc să mă rog”. El scotea atunci din dulapul lui un covoraş şi, acolo, timp de un sfert de oră, sub ochii mei uluiţi, se ruga. A vedea pe cineva care se roagă înseamnă deja să fii în relaţie cu Dumnezeu. A fost apoi Dumnezeul creştin cu faţă de iubire, prin misionarii creştini, care vedeam clar că voiau să facă din omul african o persoană vie de valoare(un grand vivant) . În acea perioadă a fost de asemenea lectura lui Antoine de Saint Exupery, despre care unii spun că este agnostic!... Mă gândesc la cartea „Citadela”. „Ai citit Biblia ?” – „Nu”. – „Când vei citi Biblia vei găsi că aceasta („Citadela”) este pipi de pisică!” I-am răspuns atunci că nu voi citi Biblia. Dar, de când citesc Biblia, iubesc mai mult încă „Citadela”. În această carte există fraze ca: „Simţeam că îmi lipseşte ceva, că eram provizoriu, ca un om care se dezbrăcase. Pierdusem nodul divin care leagă lucrurile, căci Dumnezeu este pentru marinar semnificaţia mării şi pentru soţ semnificaţia iubirii, dar adesea ei pierd acest nod divin şi cad în plictis. Şi eu am cunoscut plictisul care înseamnă, înainte de toate, să fi privat de Dumnezeu.” (Citez din memorie).

Toate acestea rezonează bine împreună. În vieţile noastre, Dumnezeu ne caută. Nu este vorba să-L căutăm, ci mai degrabă de a ne lăsa găsiţi. Dacă îl căutăm prea mult, îl vom inventa şi, dumnezeul pe care îl inventăm noi este ori pisălog, ori cu apă de trandafiri, ori, încă mai rău, terifiant! Noi colorăm Absolutul după imaginea nevrozelor noastre. Au fost inventaţi atâţia dumnezei! Au curs atâtea lacrimi şi atâta sânge în numele dumnezeilor inventaţi!

Faţa de iubire a lui Isus va apare din ce în ce mai clar, dar foarte lent. Cuvintele lui au fost încărcate de poezie. Este ceea ce eu prefer în lume, adică poezia. „Dacă îi este sete cuiva”, spune Isus, „să vină la Mine. Să bea cel ce crede în Mine. După cuvintele Scripturii, din inima lui vor curge izvoare (râuri de apă vie)”. De această dată, iată, era Preaiubitul din Cântarea Cântărilor şi eu îmi spuneam: „Nu Îl voi mai lăsa. Dacă el bate la uşa mea, voi încerca să îi deschid”. Acest Isus care spune în Apocalipsa: „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă tu îmi deschizi, voi intra.” Acest „dacă tu îmi deschizi” mă impresionează. Dumnezeu cerşeşte răspunsul nostru liber.

Isus iubea cum eu respir. Iubirea, era Suflul lui, Suflul lui sfânt, Duhul lui sfânt. Există oameni care găsesc că Dumnezeu este prea „macho” în Biblie. Cel care se numeşte Tatăl este mai ales o Mamă. Numele lui ebraic indică: Rahanim; Plinătate de maternitate. Numai femeia poate înţelege cine este Dumnezeu. Cunoaşteţi povestea: în Statele Unite, într-o perioadă anti-feministă şi rasistă, un bărbat îşi revine din moartea clinică după o lungă perioadă de comă. Îşi revine din ea spunând: „L-am văzut pe Dumnezeu, L-am văzut pe Dumnezeu!” Toţi îl întreabă: „Cum ?”. Şi el răspunde: „Ea este neagră…”

Isus, pentru mine, este cel care ne spune: „Voi care credeţi în iubire în pofida tuturor nebuniilor, în pofida ororilor, în pofida răului, în pofida laşităţii voastre, voi aveţi dreptate.” Iubirea are promisiunile vieţii veşnice. Noi înaintăm spre o Împărăţie unde nu va fi decât iubire. Restul nu va fi servit decât pentru naşterea ei. Este adevărat că încă nu suntem acolo. Chiar printre cei cărora li s-a spus: „După iubire veţi fi recunoscuţi.”

Aş vrea să revin la ateii care au contribuit mult la precipitarea mea spre Dumnezeu. Unul din maeştrii gândirii din tinereţea mea a fost Jean Rostand. În cartea sa „Pensees d’un biologiste” am citit aceasta: „Omul este un miracol fără interes. Spaima din clipa morţii este de a dispărea fără a fi înţeles nimic. Un Dumnezeu ? Nu cer atât, doar numai să nu fim o bucată de ţărână prea complicată, ca spiritul să nu fie o zadarnică faptă măreaţă a materiei, să fie ceva în el, poate fi ceva vag. Nu există nimic între oroare şi povestirile cu zâne ? În nici o parte omul nu găseşte un ecou exigenţelor lui spirituale. Lumea care îl înconjoară nu îi propune decât spectacolele unui trist şi steril osuar unde străluceşte triumful forţei brute, indiferenţa faţă de semeni, faţă de viaţă. Cei care cred în Dumnezeu se gândesc la acestea cu tot atâta pasiune, ca şi noi cei care nu credem; ne gândim la absenţa lui?” Imaginaţi-vă şocul pe care l-aş putea resimţi pe parcursul acestei lecturi ! Ah, cât de dureros am trăit de-a lungul întregii mele tinereţi, marea chestiune a sensului existenţei!

Mă gândesc la un text pe care l-am auzit recent, de la un autor evreu, Eric-Emmanuel Schmidt. El a scris o piesă extraordinară intitulată „Vizitatorul”. În piesa lui, el îl face să vorbească pe Dumnezeu. Aceasta se petrece la Viena în 1938: „Acest secol va fi unul dintre cele mai străine pe care Pământul le-a cunoscut. Va fi secolul tuturor ciumelor. Ciuma roşie venită din orient(comunismul). Ciuma brună care începe să se răspândească pe pereţii Vienei. În curând ea va acoperi lumea şi nu va întâmpina rezistenţă aproape de loc. Vor mai fi şi alte ciume, dar la origine acelaşi virus, cel care te împiedică să crezi în mine, Sigmund: orgoliul! Niciodată orgoliul n-a mers atât de departe. A fost o vreme când orgoliul se mulţumea să-l sfideze pe Dumnezeu, astăzi îl înlocuieşte. Există o parte divină în om dar ea îi permite să-l nege pe Dumnezeu. Nu vă mai mulţumiţi cu puţin, aţi făcut loc deplin. Lumea nu este decât produsul hazardului, o aglomerare de molecule şi, în absenţa oricărui stăpân, voi sunteţi cei care legiferaţi. Să fi stăpânul, niciodată această nebunie nu v-a luat minţile ca în acest secol. Stăpân al naturii, şi murdăriţi Pământul şi înnegriţi norii. Stăpân al materiei, şi faceţi să tremure lumea. Stăpân al politicii, şi veţi crea totalitarismul. Stăpân al vieţii, şi vă veţi alege copiii după catalog. Dumnezeu va fi Banul. I se vor construi temple peste tot… La început vă veţi felicita de a-l fi ucis pe Dumnezeu, dar cândva, un tânăr, într-o seară de îndoială, cum este normal la vârsta aceasta, va întreba pe oamenii din jurul lui: „Dacă nu vă supăraţi, care este sensul vieţii?” Nimeni nu va putea să-i răspundă. Aceasta va fi opera voastră, a marilor acestui secol, voi explicaţi viaţa prin viaţă. Ce este omul ? Un nebun în celula lui, cântând partitura eşecului între conştientul lui şi inconştientul lui.”

”Dacă nu vă supăraţi, care este sensul vieţii?” De câte ori aud, pusă de tineri, această întrebare a sensului! Şi câţi dintre ei nu ştiu şi niciodată n-au ştiut ce să se facă, la ce mijloc să recurgă ca să afle răspunsul!

Ateii ne fac semne cu ochiul, ne vorbesc de absenţa reală a celui fără de care venim din nimic. Dacă sunt fără Dumnezeu, eu vin din neant, merg spre cimitir şi, în intervalul dintre aceste două nimicuri, neantul leagănelor şi neantul mormintelor, s-ar vrea să mi se sugereze că sunt ceva. Este o uriaşă glumă!

Am găsit în „Nouvel Obs.”, un text care mi s-a părut cu totul mistic. Vedeţi dar unde îmi caut inspiraţia! „În fiecare zi Isus este ţintuit pe o cruce a banului, lapidat, biciuit, acoperit de scuipat, umilit, torturat. Mesajul său este la fel de scandalos ca acum două mii de ani. Dacă va învia în Brazilia ? Va fi asasinat de oamenii de actiune ai marilor proprietari. În China ? Supus reeducării şi socotit ca bun de îmbunătăţit. În Algeria ? Sugrumat. Pe Wal Street? Condus la azil. La Hollywood, i se va cumpăra istoria pentru a face un film cu Madonna.”

Isus pentru mine este de asemenea Isaia, este Osea, este Amos, este Ieremia.Nu vreau să mai aud vorbindu-se despre un Isus care a fost separat de rădăcinile sale evreieşti. L-au pus în cloroform, l-au adormit. Isus, cel care mi-a fost arătat, copil fiind, avea rostul de mă ţine liniştit. Era flancat, la poarta paradisului, de sărmane tinere fete care uitaseră să pună ulei în candelă. Totul a fost înţeles pe dos. Nu ni s-a dat codul citirii. Pentru că există un cod! Altfel „este ebraică!”

Isus pentru mine este cel care ne spune: „Să fiţi ca şi Tatăl vostru din ceruri care face să strălucească soarele său şi peste cei răi ca şi peste cei buni, care îşi trimite ploaia peste atei ca şi peste carmelite.” Fiţi pentru aproapele vostru ceea ce soarele şi apa sunt pentru plante. Ajutaţi-l pe celălalt să existe, fiecare după specificul lui”. Ar trebui să fii grădinar pentru a înţelege aceasta. Fiţi pentru celălalt ceea ce lumina şi apa sunt pentru plante. Aici, trebuie să cerem iertare aproapelui nostru, cu toţii. Ne lipseşte tuturor generozitatea. Învăţăm să iubim, făcând gafe, cu siguranţă. Dar, adesea, ceilalţi sunt cei care plătesc!

Isus pe care îl iubesc merge în întâmpinarea riscurilor pentru a lua apărarea năpăstuiţilor vremii lui. Într-o zi eram la nişte oameni şi era acolo o femeie foarte cunoscută ca prostituată. În momentul în care mă pregăteam să plec, ea mă întreabă unde merg. Cum eu îi răspund că mă duc la capela liceului, ea îmi spune că are acelaşi drum. Niciodată drumul acesta nu mi s-a părut atât de lung… Eram palid şi nu spuneam nici un cuvânt. Odată ajuns, am deschis Biblia. Isus este invitat la Simon şi toată lumea râde pentru că o prostituată îi spală picioarele cu lacrimile ei. Isus spune: „Simone, am ceva să-ţi spun: un om avea o datorie de 500 Fr şi un altul avea o datorie de 50000 Fr. Omul căruia cei doi îi datorau bani le-a spus: „Nu îmi mai datoraţi nimic.” Care va avea cea mai multă gratitudine ? „Cel care avea datoria cea mai mare, bine înţeles!” Isus întreabă: „Simone, ai văzut femeia aceasta ? Ai văzut-o într-adevăr ? (El reia toate gesturile pe care ea le-a făcut şi care au fost atât de rău interpretate ca „drague”-in fr.) „Ea a arătat multă iubire. Dar tu, bietul meu Simon, nu mi-ai dat nici măcar apă să mă spăl pe mâini. Din toate gesturile de gentileţe care se fac unui prieten nu ai făcut nici unul… Cel căruia i se iartă puţin iubeşte puţin.” Chiar în momentul morţii, Isus găseşte momentul să „canonizeze” un cerşetor: „Astăzi vei fi cu mine în Rai.”

S-a vrut să fiu privat de acest Dumnezeu, făcând din el un „apărător al marelui capital”, sau un înţelept al Orientului Mijlociu, sau un moralist occidental. Prin 1968 el devenea un fel de Che Guevara. Aproape în toate ţările Americii latine unde am fost trona un poster care îl reprezenta pe Isus cu o privire teribilă, cu un deget ameninţător, având dedesubt o legendă: „Nenorocire vouă, bogaţilor!” Ori Isus nu a spus aceasta, ci: „Nenorocirea vă aşteaptă”.

Aş vrea să termin printr-o mică istorie hindusă. Ea ilustrează punctele esenţiale ale Evangheliei. Lakshmane merge la templu şi îi spune lui Dumnezeu: „iată, de o viaţă întreagă vin în templul tău, în fiecare zi, şi tu niciodată nu mi-ai întors vizita”. Dumnezeu îi răspunde: „Mâine, voi veni”. Ce bucurie pe bătrânul Lakshmane! Se pune să-şi măture casa, pregăteşte prăjituri, împrumută un fotoliu. A doua zi dimineaţa, un băieţaş, care îşi dorea mult să guste din prăjituri, este alungat de Lakshmane; în mijlocul zilei, un călător care cerşea puţină apă are aceeaşi soartă; seara, un bătrânel ar fi vrut să se odihnească în fotoliu şi să facă puţină conversaţie. Este respins cu strigătul: „Ieşi afară, aştept pe altcineva!”

Dumnezeu ne-venind, Lakshmane merge a doua zi să se plângă la templu: „De ce nu ai venit ?” îl întreabă el plângând pe Dumnezeu. Şi se aude răspunsul: „De trei ori am venit, şi de trei ori m-ai dat afară…”

Originalul articolului, „Dieu au visage d’amour”, se găseşte
pe site-ul autorului: www.perso.wanadoo.fr/stan.rougier.
Tradus în româneşte şi reprodus cu aprobarea autorului.