Tipareste pagina | Inchide Fereastra

Epilog - extras din vol.2 al cartii autobiografice a părintelui
Stan Rougier

Dumnezeu scrie drept cu linii curbe

Trecutul tãu încã nu a fost scris
Jean Sullivan

"Numai Duhul, dacă suflă asupra lutului, poate crea omul”. Editorul de la NRF l-a rugat în zadar pe Saint-Exupery să retragă această frază care încheie cartea Terre des hommes.

Ceea ce este interesant în viaţa unui om este disproporţia dintre capacităţile lui şi vocaţia sa! Cu cel mai mic dintre ai Săi, Dumnezeu poate să-şi realizeze planul Lui. Dumnezeu este un meşter foarte priceput. Cu un cuplu steril (Avraam si Sara), El face un popor. Cu un bâlbâit (Moise), El face un mediator al Cuvântului Lui. Cu un laş (Iona), El face un misionar. Cu un ucigaş (Saul din Tars), El face un apostol. Cu un renegat (Simon Petru), El face un papă. „Arată-mi omul tău, şi vei vedea Cine este Dumnezeul tău.”

Lutul omenesc din care sunt făcut, acest pachet de instincte, l-am lăsat eu plămădit prin Duhul ? Uneori da, şi atunci am fost cuprins de fericire. O bucurie de strigat. Cel mai adesea, acest lut îndărătnic nu avea de oferit decât o grămadă de pământ uscat. Duhul era umilit în om.

Fiecare fiinţă omenească nu-şi inventează nici bucuriile ei, nici durerile ei. Evenimentele, bucuroase sau triste, ni se întâmplă… Poate că ni se aseamănă. Poate că le-am facilitat venirea. Hazardul, există oare? „Hazardul, spunea Einstein, este Dumnezeu care se plimbă incognito.”  

Nu evenimentele sunt cele care provoacă fericirea sau nefericirea, ci stările de conştiinţă care le însoţesc. Navigatorul poate să-şi desfăşoare pânza ori să o menţină adunată, el nu inventează vântul.

Ceea ce se numeşte rugăciune constă dintr-o disponibilitate faţă de Duhul lui Dumnezeu. Un eveniment ţâşneşte, dureros sau magnific. Ce are el să-ţi spună? La ce exerciţiu al inimii vine el să te invite? Nu hotărî prea repede. Ascultă Cuvântul care vine să dea semnificaţie faptelor. Primeşte-i vizita: „Eu stau la uşă şi bat…” Dacă tu deschizi, cărbunele cotidian va deveni diamantul eternităţii.

”Îţi este de ajuns, Doamne, pentru a mă vindeca, să-mi luminezi spiritul asupra casei mele… Nu-ţi cer nici casa să-mi fie aproape… Nu îţi cer, Doamne, nici măcar ca această casă să-mi fie promisă. Singurătatea, Doamne, nu este decât fruct al sufletului infirm. El nu sălăşluieşte decât într-o patrie a sa, care este sens al lucrurilor. Astfel, templul este sens al pietrelor. El nu are aripi decât pentru acest spaţiu. Nu se bucură de obiecte, ci doar de imaginea ce se citeşte dincolo de ele şi care le leagă. Fă-mă doar să învăţ să citesc. Atunci, Doamne, singurătatea mea se va sfârşi”. (Saint-Exupery, Citadela).

De câte ori am exprimat această rugăciune!

De-a lungul acestor pagini care mi s-a cerut să le scriu, am vrut să privesc primii ani ai vieţii mele, acest joc de cooperare sau blocaj, pentru a-l vedea mai bine în orice existenţă. De câte ori am simţit tinereţea mea în mâinile mele ca o comoară care putea fi aruncată pe fereastră , din capriciu sau din neglijenţă! De câte ori am alungat o inspiraţie de umilinţă sau de generozitate! De câte ori l-am lăsat pe îngerul morţii să-mi dea târcoale cu promisiunea lui de izbăvire! Este obositor să urci muntele. Este derutant să urmezi chemarea invizibilă prin deşert! Instinctul de apărare ne păstrează la adăpost de aventură. Numai Dumnezeu ştie sfântul (fiinţa realizată) pe care ar fi putut să-l inventeze cu noi! Dumnezeu singur ştie de ce am privat lumea prin rezistenţele noastre faţă de suflul Duhului! În fiecare din noi există mai mult decât Mozart…

”Când cineva îţi arată luna, nu rămâne la a-i vedea doar degetul! Ca fiinţă umană, având calităţi sau defecte, nu suntem de o importanţă specială. Doar urma trecerii lui Dumnezeu prin viaţă este originală. Acest impact am vrut să-l relatez. Sejurul nostru pământesc nu este nimic altceva decât o lentă transformare a întregii noastre fiinţe în iubire. Din start suntem un amalgam de determinări orientate spre conservarea speciei. Această bulimie de a supravieţui, este cea pe care religiile şi teoriile o definesc cu numele de ego: personajul care încearcă dorinţa de a se impune sau de a se apăra. Aceasta este ceea ce Cristos ne invită să lăsăm în urmă pentru ca sufletul nostru real să apară. Dumnezeu a lansat o provocare. A plantat un trandafir într-o mlaştină murdară. Va înflori el?

Abia la capătul vieţii, de cealaltă parte, vom înţelege istoria noastră! A ne povesti viaţa este o încercare sortită eşecului… Noi juxtapunem câteva frânturi disparate şi nu ajungem niciodată să le descoperim semnificaţia. Noi nu strângem decât o parte din piesele de puzzle şi nu vedem foarte bine ce imagine se va obţine.

Omida, dacă ar fi dotată cu gândire, n-ar avea decât un vis: să devină cea mai frumoasă şi mai puternică omidă. Ea nu ştie nimic din ce o aşteaptă. În mumia sumbră în care se va închide se va petrece o străină metamorfoză. Nu deschideţi sarcofagul, nu veţi găsi decât o magmă informă. Şi totuşi din acest amestec va ieşi într-o zi o floare hoinară capabilă să ne încânte.

Judecata cu care îl privim pe aproapele nostru mărturiseşte adesea despre puţina noastră credinţă. Crisalida ne ascunde fluturele. Chiar cei mai buni prieteni ai noştri pot fi iritaţi de „încurcă-lume” de unde va ieşi într-o zi faţa noastră eternă. Împlinirea vieţii pământeşti va fi o comuniune foarte particulară cu cele trei persoane divine şi cu oamenii în sfârşit realizaţi. De aceea curentul botezat adesea new age – în care Ultima Realitate nu înseamnă mai mult decât a fi una cu fiecare conştiinţă vie – pare a fi o pistă falsă. Distanţa este cea care naşte dorinţa. Distanţa permite întâlnirea. Tânăra din Cântarea Cântărilor nu vrea să fie absorbită de prea-iubitul ei. Iubirea nupţială trăieşte momente fuzionare dar acestea sunt clipe fugitive şi nu o stare permanentă. Fraţii noştri hinduşi vorbesc, adesea, de reîncarnări perpetue, poate pentru că absorbţia în tot ar şterge orice singularitate.

Durata vieţii noastre pământeşti este foarte neglijabilă. Există o sesiune de recuperare, un stagiu ulterior. Numele de purgatoriu care i-a fost dat acestei noi stări de conştiinţă nu încântă pe prea mulţi. Două zeci de ani de stagiu pământesc, urmaţi de şaizeci de ani de stagiu ulterior sunt oare o călătorie mai scurtă decât optzeci de ani de stagiu pământesc fără stagiu ulterior? Problemă similară celei despre diferenţa dintre douăzeci de kilograme de plumb şi douăzeci de kilograme de pene. Vieţile noastre valorează, la capătul drumului, atât cât valorează inima noastră şi greutatea ei de iubire. Încercări şi bucurii, toate acestea sunt aşa de secundare comparativ cu această divinizare pentru care am fost inventaţi!

Minunată alchimie a fiecărei existenţe. Cel mai neînsemnat delincvent, cel mai neînsemnat vagabond sunt vise ale lui Dumnezeu. Un nimic poate face să basculeze o fiinţă spre sublim sau spre drojdia societăţii. După o viaţă de cerşetor, unul dintre cei trei condamnaţi de pe Golgota are promisiunea demnităţii de prieten personal al lui Dumnezeu, primul invitat la festinul Lui, primul sfânt din paradis.  Şi ce să spunem despre Saul din Tars, duşmanul devenit braţul drept, funcţionarul temut devenit purtătorul de cuvânt al îndurării? Şi ce să zicem despre Francisc, cel învăluit în stofe şi vise, devenit cerşetorul de iubire, sosia lui Cristos?

Oare calităţile sau defectele noastre intră în joc în această istorie? Calităţile noastre ar putea antrena pierderea noastră dacă ele ar hrăni în noi orgoliul. Defectele noastre, dacă sunt o şcoală a umilinţei, ar putea fi cea mai bună şansă a noastră. Gunoiul poate deveni cel mai însemnat aliat al florii.

Cine face dovadă cel mai bine despre puterea Duhului? Cel umil prin natură sau cel orgolios pe care Dumnezeu îl face uneori umil? Cel generos prin natură sau cel egoist de la care Dumnezeu obţine câteodată o mişcare generoasă? Cel care se simte bine în pielea lui sau cel angoasat pe care Dumnezeu îl armonizează puţin câte puţin?

Dumnezeu lucrează incognito. Când eu nu mă gândeam la El, nu era cu nimic mai puţin acolo. El nu-Şi punea semnătura în josul apuselor de soare sau a tandreţei umane. Aceste realităţi îmi vorbeau de El fără ca eu să-L recunosc sau să-L numesc. Adesea, el era teribil de absent în spaţiile unde i s-a atribuit rezidenţa. Cruzimea, absenţa milei, îngustimea de spirit îl alungau mai repede decât zgomotul armei de foc alungă o colonie de păsări! „Răutăţile voastre au săpat un abis între voi şi Mine” (Isaia 58)

”Vieţile noastre depind de câteva  « da »-uri sau de câteva « nu »-uri pronunţate în tinereţea noastră.” Eu cred aceasta profund. De aceea ceea ce este mai bun din existenţa mea a fost destinat tinerilor. În viaţa lor cu totul nouă îmi pare a avea Evanghelia cel mai mare impact. De-a lungul acestor ani se iau deciziile ultime.

N-am încetat să caut miza iubirii. Axa vieţii mele a fost cea a tinereţii mele: iubirea te face să trăieşti, absenţa ei te face să mori. Viaţa pământească este ucenicia acestei iubiri, deci iubirea este aici atât de raţionată ca şi armonia într-o şcoală de muzică. Ceea ce tu vei da depinde în mare măsură de ceea ce tu ai primit, şi mai ales de modul în care ai primit. Iubirea nu este o energie care pluteşte în spaţiu, ca şi draperiile somptuoase ale aurorei boreale. Este o legătură, o pasarelă de trecere între celălalt şi tine însuţi.

A reciti trecutul este o atitudine biblică. În momentele de criză şi de încercare profeţii invită poporul lui Israel la aducere aminte. „Priveşte şi înţelege!”

”Iată ce rău şi amar este să părăseşti pe Domnul, Dumnezeul tău!”
”Am ceva împotriva ta:ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi aminte de unde ai căzut şi întoarce-te. Altfel voi lua de la tine sfeşnicul…”
”Îţi cunosc lucrările: ai renumele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează!Întăreşte ce rămâne care este pe moarte… Adu-ţi aminte de ceea ce ai primit şi auzit. Păzeşte şi întoarce-te… Cunosc faptele tale: ştiu că nu eşti nici rece, nici în clocot.”
”Pentru că zici: « Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic », nu ştii că eşti nenorocit, sărac, orb şi gol… Cei pe care îi iubesc, îi mustru, îi pedepsesc. Fii plin de râvnă, întoarce-te.” (Apocalipsa 2 şi 3)

De fiecare dată când ai ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, ai cunoscut pacea. De fiecare dată când ai vrut să faci numai după capul tău, ai fost în angoasă şi umilire. Fie ca amintirea să te conducă din nou la acest Dumnezeu care te atrage spre El în atâtea feluri. El te seduce prin mii de atingeri, mii de clipiri de frumuseţe şi tandreţe(îndurare).

În reculegere, în liniştea unei meditaţii, eu regăsesc sensul. Nu există angoasă decât generată de absurd.

Shakespeare defineşte astfel sensul vieţii noastre: „O istorie plină de zgomot şi de nebunie povestită de un nebun.” Totuşi, timp de o privire, această viaţă poate deveni simfonia cea mai uimitoare de frumuseţe, cea mai sfâşietoare istorie de iubire.

Cu prilejul redactãrii acestor două cărţi care povestesc treizeci de ani de rătăcire şi unire, am devenit mai constient că nu-L putem înfăţişa pe Dumnezeu altfel decât într-o relaţie vie. Pentru a-şi revela identitatea, Isus nu-i da lui Saul din Tars nici o definiţie. Îi vorbeşte despre o relaţie: „Eu sunt Isus, cel căruia îi faci rău.”

”Cine se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Mei!” (Zaharia 2,12) Cei şaizeci şi opt de ani de existenţă au fost oare altceva decât o relaţie vie cu un partener invizibil care mă căuta?

Dumnezeu nu este o Realitate  exterioară vieţilor noastre şi despre care am putea dizerta la rece, acumulând în ceea ce Îl priveşte rezultatele unei anchete. Sunt îmbarcat cu El în această aventură pe care o numesc viaţa mea. Toate circumstanţele noastre, de la conceperea noastră până la a doua naştere (moartea) şi pentru totdeauna, sunt relaţii vii cu Dumnezeu: indiferenţă, durerea a absenţei, imagini false care otrăvesc relaţia, descoperire, apropieri, fugi, nepăsare, infidelităţi, uitare, pasiune… Ca şi în jocurile din copilărie: „Căldicel-rece-gheaţă, foc…” Urzeala vieţii noastre este cea din Cântarea Cântărilor.

Orice viaţă este o luptă a lui Iacob. Orice viaţă se aseamănă cu marea saga a poporului lui Dumnezeu, urzeala tuturor cărţilor din Biblie. Intre „Berechit bara Elohim” („La început Dumnezeu a creat…”) şi „Marana Tha” (Vino, Doamne!) avem cei doi poli ai Revelaţiei şi ai sejurului nostru pe pământ.

Adâncindu-ne în Biblie, ajungem în final să găsim o explicaţie existenţei noastre. Căci de aceasta avem noi cea mai mare nevoie: să ni se spune pentru ce – ul vieţii noastre. Eu n-am avut dorinţa de a crede în Dumnezeu pentru a ieşi din absurd. Dar degradarea şi moartea fiinţelor care îmi erau atât de dragi ca mine însumi m-au condus la a renunţa la rezistenţele mele în faţa acestui Dumnezeu care înainta ca un cerb sălbatic. N-a fost văzut, dar i s-au văzut urmele în zăpadă.

Oroarea, ea însăşi, mergând până la suicid, oroarea multiplicată de filozofiile presupunerii m-au împins la depunerea armelor. M-am predat.

S-au înghiţit prea multe umilinţe în numele lui Dumnezeu. S-a masacrat prea mult în numele lui Dumnezeu. Atunci Dumnezeu trebuie să arate impecabil Cât de rari sunt cei care acceptă să-i acorde încredere!

”Suferinţele din vremea de acum nu sunt nimic comparativ cu greutatea eternă de fericire pregătită pentru cei care-L iubesc”, spune sfântul Pavel.

”Noi vorbim de o înţelepciune ascunsă, o înţelepciune pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru fericirea noastră, ceva ce ochiul nu a văzut niciodată, urechea nu a auzit, ceva ce depăşeşte inima omului, tot ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru cei care Îl iubesc.” (1 Corinteni 2,7) Slujitorii acestui Dumnezeu au de spus cu cuvintele de azi ceva despre această măreţie. Ei trebuie să culeagă la stup mierea invizibilului, urmele Dumnezeului adorabil. Gânduri contradictorii m-au hărţuit, în timp ce, în cursul acestor pagini, încercam să recunosc în filigran trecerea lui Dumnezeu de-a lungul anilor mei de tinereţe. Este făcut omul pentru fericire? Busola care îl ghidează este îndeosebi bucuria, dar o bucurie aprigă, o bucurie oferită celor care se dau. Scopul vieţii noastre pe acest pământ nu este falsa fericire a reclamelor mincinoase. Fericirea este de a te lăsa divinizat, adică de a te lăsa schimbat în iubire. Cu iubirea va veni şi fericirea şi chiar mai mult. „Căutaţi mai întâi Împărăţia, celelalte vi se vor da pe deasupra.”

În Eternitate numai, voi şti în sfârşit ce este fericirea: „Nici ţipăt, nici durere, nici lacrimi, nici moarte”. (Apocalipsa 20). Iubirea singură, debarasată de tot ceea ce o omoară.

Suta de întâlniri pe care le-am trăit cu tinerii a fost un veritabil eşantion de eternitate. Toate ingredientele fericirii erau acolo. Angoasa, în mod misterios, se eclipsează. Înţelegerea, bucuria trãitã prin legătura noastră transfigurează realul. Dumnezeu devine aproape evident. Dumnezeu punea lumină şi savoare în viaţa lor. Ii învăţa să vadă orice lucru mai frumos, mai mare, mai bogat. Prieteniile lor se revelau mai profunde, bucuriile lor mai strălucitoare. Îmi pare a fi trăit acolo momente de o fulguranţă neverosimilă, mai ales cu ocazia Euharistiilor. Dumnezeu care luase faţă omenească devenea hrană pentru inimă prin mâinile mele de om. El era drumul cel mai scurt dintre noi. El ne reunea la un nivel la care disensiunile sunt abolite, diferenţele respectate.

N-am găsit pacea decât cu ocazia întâlnirilor adevărate. Cineva este acolo cu care sunt în armonie: tatăl meu sau  mama mea, un frate sau o soră, un prieten sau o  prietenă. Este suficient să simţim fericirea de a fi împreună, de a nu ne fi frică unuia de celălalt. Este suficient să treacă curentul. Adesea, frumuseţea împrejurimilor contribuie la perfecţiunea acestor momente: un cer înstelat, cântecul greierilor în noapte, parfumul ierburilor, susurul unui izvor. Dar au fost şi cazuri când cadrul întâlnirii a fost oarecare fără ca acest lucru să diminueze bucuria întâlnirii  de necomparat cu nimic din lume.

Am trăit de asemenea momente de o intensitate a suferinţei greu de imaginat. Nefericirea venea din relaţiile ratate. Mergeam în întâmpinarea cuiva şi răspunsul la avansurile mele avea tonul ironiei sau al respingerii.  Energia iubirii era blocată. Neînţelegeri, conflicte agresive, frică, sentimente confuze de non-valoare sau de vinovăţie, sentimentul exilului de a fi pierdut legăturile şi rădăcinile… Relaţia dominator-dominat, reproşuri nedrepte, nemăsurate, umilitoare. Un cadru încântător nu ar fi schimbat cu nimic starea. Frumuseţea ar fi subliniat aberaţia momentului. Ar fi exacerbat sentimentul absurdului. Uneori, relaţia era magnifică pentru un timp, apoi se stingea ca un foc care nu este întreţinut.

Aceşti doi versanţi ai vieţii se pot succeda în aceeaşi zi. Ceea ce este mai trivial şi ceea ce este mai sublim se împletesc în vieţile noastre ca şi firele unei tesãturi. Libertăţile noastre sunt grandioase, ele ne permit în fiecare zi să iubim sau să nu iubim, să alegem să fim generoşi sau repliaţi în noi înşine. Pentru că putem evita să iubim, de aceea putem inventa să iubim.

Suntem născuţi pentru iubire precum pasărea pentru cânt şi pentru zbor.

Marolles, 18 decembrie 1998

(Stan Rougier: Dieu ecrit droit avec des lignes courbes –
Presses de la Renaissance, 1999)

Reproducere pe site cu aprobarea autorului(sper).