Tipareste pagina | Inchide Fereastra

 

Puterea duhovnicească a deznădejdii

Conferinţă susţinută în cadrul serilor Duhovniceşti –
Postul Crăciunului 2003, Alba Iulia
- fragmente –

Avem în Scriptură, se pare, în Înţelepciunea lui Solomon, un cuvânt al Domnului: „Iată am pus înaintea ta două căi: viaţa şi moartea. Alege!” Părinţii noştri ne vorbesc despre puterea omului de a-şi stăpâni şi de a-şi folosi aceste puteri. Aceasta o vedem, mai ales şi mai pe larg desfăşurat în tratatul „Despre om” al sfântului Grigorie al Nysei, în care el vorbeşte despre felul în care pornirile bune ale omului devin altceva şi ne învaţă drumul înapoi, spre echilibrul bun al nostru, în care patima trupească, curvia, poate şi trebuie să  ajungă la iubire de frumos; în care lenea, frica trebuie crescute spre blândeţe şi aşa mai departe. Eu cred că şi deznădejdea, care atât de adânc ne macină pe toţi, poate fi îndreptată şi folosită spre binele nostru.

De ce am pornit această discuţie ? Pentru că aceasta nu este o vorbărie abstractă, toţi ştim realitatea pe care o trăim, şi, mai ales, duhovnicii, pentru că îi vedem aici. Am constatat, nu o dată, că tot omul care vine la spovedanie, începe prin a-şi spovedi deznădejdea lui.

De aceea, am şi socotit să încercăm să ne gândim cum am putea folosi ceea ce avem noi deja, pentru că de scăpat de ea am văzut că nu putem prea uşor. Cum o putem folosi aşadar? Mă întorc iarăşi şi zic: eu cred că deznădejdea este cea mai mare putere şi forţă în stare să ne răscolească sufletul, în stare să ne scoată la iveală până şi cele mai ascunse subţirimi ale sufletului nostru. Şi acesta este un bun început, pentru că începutul şi pricina căderii lui Adam a fost uitarea. El a uitat cine este şi atunci diavolul l-a ispitit şi i-a propus o nouă condiţie pe care ar putea să şi-o însuşească. Deznădejdea ne readuce aminte cine suntem noi, ne readuce aminte că noi suntem, întâi de toate, muritori. Omul are firesc în sine chemarea de a stăpâni, pentru că Dumnezeu l-a făcut stăpânitor pe lumea întreagă, nu numai peste cea pe care călcăm noi, ci şi peste cea cerească. Aşadar, atunci când omul chemat firesc spre stăpânire, spre o bună stăpânire, împreună stăpânire cu Dumnezeu, îşi descoperă, contrar aşteptărilor sale de tinereţe, înfrângerea sa totală în faţa vieţii, atunci el deznădăjduieşte. Deznădejdea survine atunci când omul îşi dă seama că el în toată fiinţa sa nu poate să devină ceea ce ar vrea să fie, că el nu este ceea ce credea el că este.

Aceasta este deznădejdea, aceasta este moartea şi pornirea firească a omului, care-şi descoperă această condiţie a sa, să dispară, să se sinucidă, pentru că el nu suportă condiţia sa pentru că el, în mintea lui, care este dată de la Dumnezeu bună, înţelege că o astfel de făptură nu-şi are rostul. Şi cu adevărat o astfel de făptură nu-şi are rostul, dacă ea nu va fi împlinită prin întâlnirea cu Dumnezeu, de unde a şi pornit, ca toate aspiraţiile şi dorinţele lui să devină o realitate şi el să-şi recapete starea lui dintru început, starea lui firească. Unde este această putere?

Ideea şi tema asta nu am inventat-o eu, o găsim la Părinţii noştri şi o vedem în Vieţile Sfinţilor…Starea cizmarului din Alexandria la care a fost trimis Sfântul Antonie ca să înveţe desăvârşirea creştină, care, stând în piaţă, şi bătând cuie în cizmele pe care le făcea, privind la ceilalţi spunea: „Toţi aceştia se vor mântui, Doamne, numai eu nu.” Şi noi nu înţelegem de ce această credinţă că el nu se va mântui, şi a noastră, care simţim la fel, că nu ne vom mântui; pentru că, una este desăvârşirea pe care n-o atinsese încă nici Antonie, şi alta este starea noastră jalnică în care colcăim. Şi mintea noastră de creştini ai vremurilor pe care le trăim, nu înţelege despre ce este vorba. Şi atunci, Dumnezeu trimite nouă un sfânt ca Siluan, care este omul timpului pe care-l trăim, este apostolul timpului nostru. Şi atunci când nemaiputând să-şi răspundă la această întrebare pe care noi toţi o avem – eu aş vrea ca noi toţi s-o avem şi să nu mai trăim în afara întrebărilor, decât dacă am dobândit de acum puterea cea de sus şi suntem dincolo de aceste frământări. Aşadar, acest Siluan, frământat fiind, de ceea ce suntem noi, vine la Dumnezeu şi-L întreabă; „Ce voi face pentru că dracii mă necăjesc şi eu nu văd capăt suferinţelor mele?” Şi atunci Hristos îi dă răspunsul: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!”

Acesta este un paradox. Gândindu-mă la aceste cuvinte, mi-am dat seama că numai Sfântul Siluan putea să le înţeleagă pentru că lui i-au fost adresate. „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!” Ce altceva este iadul, decât în primul rând deznădejde? În clipa în care nu mai deznădăjduieşti, ieşi din iad. Cum dar şi mintea în iad şi să nu deznădăjduieşti? Este unul din paradoxurile Evangheliei, de altfel ca şi toată Evanghelia care este un paradox, care este o sminteală, sminteală la care suntem chemaţi noi toţi. Şi dacă nu ne va învăţa Dumnezeu să ieşim din acest labirint al minţii noastre, omul singur nu o poate face.

Părintele Sofronie, care este ucenicul Sfântului Siluan, şi care l-a făcut cunoscut prin lucrarea lui Dumnezeu pentru noi, are o carte care se cheamă: „A-L vedea pe Dumnezeu aşa cum este”. Această carte este o spovedanie – o autobiografie duhovnicească o numeşte Părintele Sofronie, la începu t, şi în care vorbeşte despre evoluţia sufletului, în calea de la păcătoşenie spre lumină; iar prima etapă este cea a deznădejdii, dar a unei deznădejdi pe care Părintele Sofronie o numeşte deznădejdea harică. Este o sintagmă paradoxală, desigur, auzului nostru. Cum poate fi o deznădejde harică? Şi eu cred că aceasta este starea Mariei Egipteanca, a Sfintei Taisia şi a Sfinţilor mari, pe care îi avem noi. Aceasta este deznădejdea lor, o deznădejde care, deşi le descoperă toată nimicnicia şi înfrângerea lor, totuşi tocmai prin aceasta îi împinge spre Dumnezeu, nu li-L ascunde pe Dumnezeu. Starea lui Iuda este o stare de trezire. Atunci când Iuda văzându-şi învăţătorul prins, învăţătorul iubit – de ce să nu spunem? – Hristos era învăţătorul iubit al lui Iuda. Şi Iuda a mers după El, atunci când Hristos l-a chemat. Aduceţi-vă aminte de tânărul bogat, care plinise toate virtuţile legii, dar care atunci când a fost chemat de Hristos să-L urmeze nu a putut. Iuda a făcut-o pentru că socotesc că-L iubea pe Hristos. Dar el, prin patima care era în inima lui, a căzut în ispită. Ispita a fost şi mai subţire decât pare. Pentru că Ioan Gură de Aur crede că Iuda n-ar fi crezut că Hristos o să se lase prins, pentru că l-a văzut pe Hristos dispărând din mulţime, atunci când iudeii L-au dus pe sprânceana muntelui ca să-L arunce şi Hristos S-a făcut nevăzut. Iuda credea că şi acum Hristos, când gardienii, ostaşii vor încerca să-l prindă, va ridica mâna şi toţi vor cădea. Dar în clipa în care a văzut că nu este aşa, că Hristos care a liniştit marea, care a făcut atâtea minuni se lasă prins şi bătut şi pălmuit, Iuda îşi vine în fire, fuge la preoţi, aruncă banii, îl mărturiseşte pe Hristos nevinovat, ceea ce n-a putut face Petru şi zice: „Luaţi, am vândut sânge nevinovat”. Dar Iuda deznădăjduieşte, Iuda şi-a venit în fire, Iuda a cunoscut că ceea ce a făcut el nu este bine, Iuda a cunoscut realitatea sa în care se afla, pe care mai înainte n-o vedea, până a se ivi în inima lui deznădejdea ; numai că el se lasă mai departe purtat de mintea sa şi ca şi Adam uită cine este ziditorul său, uită bunătatea lui Dumnezeu şi dragostea Lui şi primeşte, gândeşte un dumnezeu al minţii sale, care nu exista în adevăr, un dumnezeu care nu iartă, aşa cum altădată Adam şi-a închipuit un dumnezeu zgârcit, gelos, care a ascuns de el pomul cunoaşterii. Şi tocmai din această pricină, deşi cunoştea realitatea, deşi îşi venise în fire, el se întoarce şi pleacă dinspre Dumnezeu şi îmbrăţişează moartea.

Altceva fac sfinţii care, întorcându-se la Dumnezeu, s-au întors după o viaţă cu păcate mai mari decât ale Iudei. Cine dintre noi nu a făcut păcatele Iudei? Dar şi multe altele pe care le-am acoperit. Socotesc că Iuda nu era desfrânat, n-ar fi putut să fie aşa printre apostoli, pentru că toţi erau cu ochii pe apostoli şi dacă se sminteau atunci când nu-şi spălau mâinile, închipuiţi-vă cum s-ar fi smintit dacă ar fi fost printre ei desfrânaţi. Iuda nu avea asta şi cred că nu avea multe dintre alte păcate. Avea unul, o patimă, patima iubirii de argint. De aceea, şi noi zic să ne aplecăm asupra noastră ca să vedem care este acel cât prim, care este acea primă boală a inimii noastre prin care ne poate veni ispita, ca la vremea încercării noastre, să ne despărţim de Dumnezeul cel adevărat şi să-L îmbrăţişăm pe cel imaginat de mintea noastră, prin patima pe care o avem. Este ceva care pe sfinţi i-a împins spre Hristos, iar pe Iuda de la Hristos. Şi aceasta este tocmai uitarea, uitarea a ceea ce este Dumnezeu, dincolo de simţirile noastre, acel Dumnezeu care ne cheamă şi la care ne putem întoarce, iar deznădejdea ne poate servi ca trambulină pentru aceasta.

Acum cred că ar fi obositor şi pentru unii şi pentru alţii să continui singur această discuţie şi tema pe care fiecare dintre noi o cunoaşte din propria lui experienţă. Aşa că m-aţi ajuta mult mai mult şi ne-ar fi cu mai mare folos dacă cele pe care le-am zis eu aici le-aţi contrazice sau le-aţi îmbogăţi, prin ceea ce fiecare dintre dumneavoastră sunteţi.

Întrebare: Cum putem să ne aflăm boala noastră de căpetenie a sufletului, şi dacă o depistăm ce trebuie să facem mai departe?

Părintele Savatie: Nu este nevoie de prea multă vreme ca să ne descoperim boala noastră, pentru că această boală străbate în orice clipă a vieţii noastre. Dacă suntem mânioşi vedeţi-o, v-o spun şi oamenii din jur, v-o spune şi inima. Pentru că cine cunoaşte mai bine sufletul omului decât duhul omului, ne spune Scriptura şi Dumnezeu. Păcatele în care cădem mai des, încercaţi-le pe rând, dacă vreţi, şi opriţi-vă la cel pe care îl biruiţi cel mai greu. Unul dintre ele va fi mai greu de învins decât celelalte, cu acela să luptaţi. Şi aici eu iau în sens duhovnicesc cuvintele Mântuitorului adresate Martei:”Marto, Marto, te sileşti şi te grijeşti de multe, dar una singură trebuieşte”. Una singură căutaţi-o şi luptaţi cu ea, prin contrara ei. Sunteţi mânios, nu vă mai mâniaţi, adică faceţi milostenie, fiţi de ajutor celuilalt, faceţi ascultare celuilalt mâniat. Când vă roagă cineva ceva, răspundeţi îndată. Oferiţi-vă voi să aduceţi apa, să faceţi voi mâncare, să curăţaţi cartofii. Şi-aşa mai departe, prin lucruri de-astea mărunte învingem mânia. Supuneţi-vă voia voastră, altcuiva. Am zis mânia, deoarece mi se pare că este cea mai grozavă patimă şi atac asupra firii noastre, pentru că Hristos ne-a spus să învăţăm de la El să fim blânzi şi smeriţi cu inima.

Mânia este partea cealaltă, este opusul lui Hristos şi luptând cu ea, cred că veţi scăpa şi de toate celelalte pentru că „duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi”, dobândind blândeţea şi smerenia, toate celelalte patimi vor dispărea pur şi simplu.

Întrebare: Care este suprema terapie împotriva deznădejdii?

Părintele Savatie: Nădejdea şi munca. Munca nu în sensul prost, că ne ducem la cărat pietre neapărat. Dar să avem întotdeauna o ocupaţie. Omul ajunge să deznădăjduiască, pentru că s-a pierdut pe sine, am zis, pentru că nu-şi mai găseşte un rost. Să începem a face ceva, orice: pictaţi, cântaţi, croşetaţi, să ai ceva de care ochiul tău să se bucure şi celorlalţi să le fie de folos. Şi atunci, tu nu vei mai avea timp să laşi loc acestui duh, căci deznădejdea -  să nu uităm niciodată că este o persoană, este un duh care ne cuprinde – şi ţinând minte asta, că suntem atacaţi, nu de o închipuire a minţii noastre, că nu este o stare a noastră firească, să ieşim un pic din psihologie, din psihanaliză şi să intrăm în duhovnicie, unde fiecărui gând trebuie să-i găsim persoana care-i stă în spate, pentru că nici o stare şi nici o idee nu se poate naşte din senin. Cineva a născut-o şi dacă ea îmi este străină mie, cineva a născut-o în inima mea şi acel cineva dacă nu este de la Dumnezeu, este din cei care merg împotriva Lui. Şi atunci, să mă ridic şi să nu-L mai primesc, prin rugăciune, prin puţină osteneală, prin legătura pe care trebuie să o am cu Biserica, cu duhovnicul, cu oamenii, legătura păcii şi a dragostei care trebuie să o creştem încet, încet în noi. Scuturaţi deznădejdea de la voi, aşa cum ne scuturăm noroiul de pe picioare când intrăm într-o încăpere. Nu o purtaţi prea mult în inimă şi, mai ales, luaţi seama să nu o confundaţi cu pocăinţa şi cu smerenia! Pentru că aceasta este ispita în care cad majoritatea.

Cum o vom cunoaşte? Dacă starea mea de păcătoşenie pe care o descopăr, care mă aruncă în plâns, care mă-ndeamnă să postesc, care alte multe fapte bune îmi şopteşte să le fac, dacă mă desparte de rugăciune, dacă nu mă lasă să mă ridic din fotoliul meu în care m-am trântit aşa şi stau: „Of ce păcătos sunt, n-am să mă mântuiesc, Doamne iartă-mă pe mine păcătosul…”, dacă am aşa o stare, nu este bună, nu este smerenia adevărată, nu este rugăciunea adevărată. Aşa că, nu primiţi nici mustrările de cuget care vă vin prea în serios, dacă ele vă taie rugăciunea, dacă vă taie vitalitatea. Uitaţi-vă la sfinţi, care plângându-şi păcătoşenia, se ridicau şi mergeau până în mijlocul pustiei, care puteau să muncească toată ziua, ca sfântul Siluan, să care saci la moară, să facă multe alte trebuiri pe care noi, în starea noastră de moleşeală, nu putem să le facem, nu putem face nimic, n-avem chef de nimic.

Atunci când vederea propriilor păcate trezeşte şi acest: „Nu ştiu ce să mai fac?” – atunci nu-i bună, alungaţi-o! Dar, dacă vederea păcatelor vă împinge spre rugăciune, spre dragoste, vreţi să-i ajutaţi pe ceilalţi, vreţi să vă faceţi slujitori, în sensul bun şi pe lângă toate aduceţi bucurie celorlalţi, deşi în inima voastră vedeţi iadul, atunci îi bună, primiţi-o. Şi fiecare cu ce-i mai descoperă Dumnezeu, fiecare pe drumul duhovnicesc descoperă noi unghiuri şi ocolişuri ale sufletului său, pe care este bine să le ia în seamă. Pentru că Dumnezeu ne-a dat un Duh care ne va învăţa toate; aşa ne-a zis când S-a înălţat la ceruri: Mângâietorul primiţi-L şi faceţi-vă obicei să fiţi mai des şi mai aproape de El, decât cu propriile voastre gânduri. Şi atunci cred că ne va fi mai uşor şi mai de înţeles toate cuvintele pe care le vorbim.

Întrebare: Citim în Biblie că fiecare trebuie să-şi ducă propria cruce. Deznădejdea este de cele mai multe ori abandonarea acestei cruci. Cât de repede îţi poţi reveni din starea aceasta de deznădejde? Există posibilitatea de a te apleca şi a-ţi lua din nou crucea?

Părintele Savatie: Într-o clipă omul poate ieşi din deznădejde, de fapt toate ridicările noastre se produc într-o clipă. Este clipa în care Duhul Sfânt se atinge de inima omului. Dar Duhul Sfânt se atinge de inima omului atunci când inima se smereşte, când îşi cunoaşte adevărul despre sine. Sigur că după aceea este o lungă perioadă în care sufletul cade iarăşi şi iarăşi în acelaşi păcat, şi iarăşi se ridică. Dar clipa a avut loc, ridicarea s-a petrecut şi cu amintirea acelei clipe omul poate înainta. De aceea deşi perioada până la curăţarea desăvârşită şi eliberarea de păcat sau patimă poate fi lungă şi este lungă, curăţirea a avut loc într-o clipă, pentru că în acea clipă Dumnezeu i-a arătat capătul luptei sale, i-a dat starea de biruinţă de la capăt, pe care el poate o va mai avea doar spre sfârşitul vieţii sau chiar dincolo, dar în nădejdea şi din puterea acelei clipe el înaintează. De aceea zic că ridicarea a avut loc atunci, pentru că aşa lucrează Dumnezeu: ne arată într-o clipă toată slava pe care o putem avea şi cu aceasta ne momeşte şi ne robeşte, ne face ai Săi nedezlipiţi.

Întrebare: Un deznădăjduit care nu vrea să iasă din această stare, poate fi ajutat prin rugăciunea altuia?

Părintele Savatie: Poate, dar foarte, foarte, foarte greu. Problema deznădejdii, de ce-i deznădăjduit? Pentru că s-a pierdut pe sine, el trebuie să se găsească pe sine. Cine ştie mai bine decât el, cine-i el? este o problemă de voinţă şi o problemă de o clipă. Cine, dintr-o parte? Nu este nimic mai apăsător decât prezenţa unui om deznădăjduit în faţa căruia tu, cel care până atunci erai cu nădejde, ţi-o pierzi şi pe a ta, pentru că-şi descoperi neputinţa ta de a-l ajuta.

Numai cu rugăciune, cred, dar şi în multe alte feluri pe care Dumnezeu le poate descoperi fiecărui om. Eu am văzut deznădăjduiţi şi mai ştiu care, pur şi simplu, nu primesc cuvântul, şi-n faţa lor te simţi cu totul neputincios. Hristos a fost neputincios în faţa deznădejdii lui Iuda. Şi-n câte feluri nu a încercat El să-l scoată? L-a atenţionat la Cină şi mai dinainte: „Cineva dintre voi Mă va vinde”. Şi-atunci, când Iuda L-a îmbrăţişat, nici atunci n-a înţeles ce-i spune? „Prietene, cu sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?” Trezeşte-te Iuda! Dacă l-ar fi certat, dacă i-ar fi spus: „Viperă ce eşti! Te-am ţinut la piept, te-am avut printre noi şi tu Mă vinzi pe Mine pentru treizeci de arginţi?” – Hristos ştia tot. Îi spune: „Prietene, cu sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?” şi Iuda tot nu răspunde. Nu ştiu ce vom face noi, dar dragostea e cheamă să ne rugăm pentru toţi şi să ne purtăm neputinţele unii altora, dintre care susţin că cea mai mare este deznădejdea. Să ne-o purtăm împreună. Să deznădăjduim şi noi cu nădejde, împreună cu cei care nădăjduiesc încă şi cred că Dumnezeu poate face minuni.

Întrebare: Necazurile ne aruncă într-o mare deznădejde care ne face să ne întrebăm: De ce ne-am mai născut? De ce suferim? De ce aceste întrebări? Cum putem să le alungăm?

Părintele Savatie: Oferindu-le răspunsuri. De ce ne-am mai născut? Gândiţi-vă! Gândiţi-vă mai mult la Dumnezeu şi mai puţin la întrebări. Nu este o simplă scăpare sau debarasare de întrebarea pe care mi-aţi pus-o, ci este un îndemn să nu mai colcăim în noi înşine şi să ne îndreptăm către Dumnezeu cu toate aceste întrebări, să nu ni le punem nouă, dar lui Dumnezeu.

Uitaţi-vă la prooroci! Proorocii nu-L întreabă pe Dumnezeu toate astea? Îl întreabă! Uitaţi-vă la Iov! Zice: „Ce mare lucru este să striveşti o trestie ca mine, Tu, care-ai zidit cerul şi toate, toate care le ştii. Ce te ridici asupra mea? Sigur vei ieşi învingător. Ce mi-ai lăsat suferinţa asta?” – vorbea cu Dumnezeu. Dar noi ce facem: „De ce m-am născut eu oare? Viata asta…e … păi, credinţa în Dumnezeu e bună pentru cel ce o are” – toate monologuri, toate frământările noastre. Nu spunem: „Doamne! De ce m-am născut?” Aşa că toate întrebările şi frământările pe care le aveţi, întoarceţi-le către Dumnezeu, cu sinceritate, cu durere şi cu lacrimi. Cunoscând că Dumnezeu şi-aşa vă ştie frământările şi nu veţi fi nepoliticoşi dacă i le veţi spune Lui, şi nu-I veţi descoperi nimic nou din cele ale inimii voastre dacă I le veţi adresa în cele din urmă. Nu vă mai daţi pe după perdele înaintea lui Dumnezeu! Şi atunci veţi primi răspunsuri. Şi aşa veţi învăţa rugăciunea. Pentru că rugăciunea este vie. Rugăciunea este vorbirea cu Dumnezeu. Parcă noi vorbim cu Cineva pe care nu avem să-l întrebăm nimic? Şi de la care să nu avem ce auzi? Aşa şi cu Dumnezeu, care stă undeva în abstract, la care nu avem voie să venim cu întrebări şi iscodiri. Noi nu putem să ne împrietenim? Dar puneţi-I Lui toate frământările voastre înainte, toate păcatele voastre şi nu mă îndoiesc că le veţi primi degrabă şi semnul va fi plânsul. Şi va fi un plâns uşor, care va ridica de la voi toată frământarea şi vă veţi da seama că întrebările voastre unde sunt? Deci nu mai sunt.

Aşa cunoaşteţi venirea Duhului Sfânt, când dispar problemele. Când vine Duhul Sfânt, omul nu mai are probleme şi dileme. Încercaţi să nu vă ridicaţi de jos din cămăruţa voastră până când nu vor dispărea problemele. Şi-aşa culcaţi-vă! Şi a doua zi faceţi la fel! Şi cred că vom spori din mai bine în mai bine.

Întrebare: Cum poate fi ajutat un tânăr să iasă dintr-un anturaj care-l ţine în compania celor ce folosesc alcoolul şi se poartă ca desfrânaţii? Nu vrea să se spovedească. Cum poate fi convins că greşeşte?

Părintele Savatie: Nu trebuie convins. Noi nu trebuie să convingem pe nimeni. Hristos nu a convins pe nimeni. În cazul dat şi aceasta este o formă de deznădejde, nu acelui care se află în păcat, ci a celui care pune întrebarea. Pentru că noi, părelnic, nădăjduind pentru noi, începem să nu mai nădăjduim pentru alţii. Dar atunci când noi pierdem nădejdea pentru aproapele nostru, noi iarăşi gândim un Dumnezeu care nu seamănă cu al nostru.

Nu deznădăjduiţi pentru aproapele vostru, pentru că este tot una cu a deznădăjdui pentru voi înşivă. Şi socotesc că poate chiar este un păcat mai mare. Pentru că dacă noi păcătoşii am căpătat nădejde la Dumnezeu, cu păcatele noastre, cu trecutul nostru şi-am cunoscut mila lui Dumnezeu asupra noastră că ne-a chemat şi ne poate ierta şi-a semănat, a născut în noi nădejdea, de ce să credem că pe celălalt Dumnezeu nu-l aşteaptă, că nu-l va întoarce, că nu-l iubeşte la fel ca pe noi. Să nu judecăm. Din cauza judecăţii, avem această suferinţă nedreaptă. Lăsaţi-l! Are Dumnezeu lucrul şi cu el. rugaţi-vă ca şi cum n- aţi vedea păcatele lui, dar nu ca şi cum, să nu le vedeţi şi să nu le socotiţi păcate. Că stă cu desfrânaţii, că-i beţiv, că nu vrea să se roage, că nu ascultă. L-am judecat. Nu gândiţi aşa! Pentru noi să socotim aceste păcate şi să nu le facem, dar pentru el spuneţi: „Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac”. Asta-i rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Hristos pe cruce, să o urmăm!

Rugaţi-vă aşa pentru el, cu dragoste, cu nădejde în Cel care are putere să înalţe cele surpate şi socotiţi-vă că nu sunteţi cu nimic mai bun decât el. şi atunci rugăciunea voastră va avea putere şi-l va ridica. Dar niciodată să nu daţi sfat unui om pe care-l socotiţi mai mic şi mai păcătos decât voi, pentru că sfatul vostru niciodată nu va lucra, ci va ucide. Smerindu-ne putem ridica şi pe alţii, dar înălţându-ne, stricăm nu numai pe noi dar totul în jur şi tot de ce ne atingem. Cu rugăciune, cu smerenie şi cu dragoste toate sunt cu putinţă.

Întrebare: Iisus Hristos a deznădăjduit în momentul din Grădina Ghetsimani când se roagă Tatălui? Prin deznădejde se poate înţelege o destrămare a relaţiei dintre oameni, a relaţiei cu aproapele?

Părintele Savatie: deznădăjduirea este o destrămare totală, dintre Dumnezeu , dintre oameni, omul deznădăjduit se însingurează, se sinucide. Sigur că este destrămare. Dar rugăciunea lui Hristos din Ghetsimani este tocmai felul în care trebuie să ne rugăm şi noi. Nu poate să fie deznădejde. Ce, Hristos şi-a despărţit mintea de Dumnezeu? Cui a înfăţişat El deznădejdea Sa? Tatălui.
…
Atunci când ne-am văzut aruncaţi în deznădejde, când nu mai putem vorbi nici cu Dumnezeu din pricina deznădejdii noastre, să ne întoarcem ca şi David către propriul suflet şi să-i spunem cele ce a uitat el să le facă, pentru că nu le mai simte. Rostiţi-le: „Pentru ce eşti mâhnit suflete al meu şi pentru ce mă tulburi? Ridică-te, îmbărbătează-te şi nădăjduieşte spre Domnul.” De atâtea ori ai făcut-o, de ce acum uiţi s-o faci, de ce acum crezi că n-ai mai putea-o face? Fă-o! De multe ori Biserica se roagă cu astfel de rugăciuni. Mai ales în Postul mare, vedem adresări către propriul suflet, către sufletul deznădăjduit al lui Adam, al omului care s-a despărţit. În Canonul mare, vedeţi-l sunt toate: „Suflete al meu, suflete al meu, deşteaptă-te! Pentru ce dormi?”

Aşa că este drum, dar după ce am spus sufletului îndată către Dumnezeu: „Primeşte-mă, Doamne, pre mine care mult am greşit!” Aşa că, cum poate să fie rugăciunea lui Hristos din Ghetsimani deznădejde? Nu s-a despărţit de Dumnezeu. Când a simţit părăsirea în toată făptura Sa, lui Dumnezeu I-a spus-o: „De ce m-ai părăsit?”

Aşa şi noi, cu deznădejdea în braţe, cu toate ce le avem, lui Dumnezeu să le spunem şi atunci deznădejdea nu va mai fi deznădejde, ci va fi puterea care ne face din ceea ce suntem acum în ceea ce ar trebui să fim.

Întrebare: Când David spunea: „Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte”, putem spune că se afla în deznădejdea cea folositoare?

Părintele Savatie: Da. David cam întotdeauna s-a aflat în asta. Uitaţi-vă cum îşi face David spovedaniile şi să ne învăţăm de la el. Starea pe care şi-o vede el, de câte ori spune că: „M-am pogorât ca nişte morţi ce zac în mormânturi, care sunt lepădaţi de la faţa Ta”.  Acolo a stat David cu sufletul ca un mort care zace în mormânt, lepădat de la faţa lui Dumnezeu care poate să-l ridice. Atunci când David a spus: „Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte” – el ieşise din deznădejde. Uitaţi-vă la Psalmul 50, el începe cu o deznădejde: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta” – dar cred că este clipa imediat de după deznădejde. David de acum este împins către Dumnezeu şi creşte de la vederea păcatelor până la trăirea iertării lor în inima lui. Pe durata Psalmului 50, David de la păcătos ajunge învăţător al Bisericii. El spune: „Cu duh stăpânitor mă întăreşte. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale. Învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale.” Nimeni nu poate rosti cuvântul acesta, decât deplin conştient de iertarea păcatelor lui. Şi mai departe spune şi mai mult, se roagă pentru toată Biserica şi pentru noi cei de azi: „Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta Sionului şi să se zidească zidurile Ierusalimului”…

Aşa că şi noi să căutăm rugăciunea lui David, care se dă mai ales pentru credinţă, puterea de a crede pe Dumnezeu atotputernic şi de a nu uita binefacerile Lui. „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui! Nu uita toate răsplătirile Lui!” Citiţi Psalmul 102 mai des şi faceţi ca David de câte ori sunteţi deznădăjduiţi, aduceţi-vă aminte de binefacerile pe care le-a făcut Dumnezeu cu voi, de-a lungul vieţii voastre, până la cea mai mare, aceea de a vă afla acum, aici, vii în faţa Lui, în stare să-I cereţi binecuvântările pe care El abia aşteaptă să le reverse peste noi toţi. Şi nu ştiu dacă deznădejdea mai poate rămâne într-o inimă care trăieşte astfel. Nu uitaţi binefacerile pe care e-a făcut Dumnezeu cu noi! Citiţi psalmi ca să învăţăm starea dreaptă a inimii înaintea lui Dumnezeu! Nu lăsaţi psalmii! Întoarceţi-vă în mintea voastră acum pentru o clipă fiecare şi aduceţi-vă aminte când ultima dată aţi citit psalmi şi dacă aveţi acest obicei. Şi-o să înţelegeţi de ce suntem aşa de deznădăjduiţi.


Întrebare: Cineva deznădăjduieşte într-o anumită religie, confesiune de fapt, de exemplu: Ortodoxia. Şi îşi recapătă nădejdea printr-o altă religie, confesiune, oricare. Este vreun păcat dacă trecem de la o confesiune la alta, în care credem că-L găsim mai puternic pe Dumnezeu ?

Părintele Savatie: Dacă el crede. Cugetul lui îi va spune. Dacă el se odihneşte, dacă el deznădăjduieşte, să mai aştepte puţină vreme, pentru că timpul ăi va arăta dacă nădejdea pe care a căpătat-o el, este chiar nădejdea. Ştiu mulţi ortodocşi care nu deznădăjduiesc. Aşa că pricina ar putea fi sufletul omului şi sigur că fiecare are dreptul şi libertatea de a alege. Poate să-şi urmeze chemarea inimii lui, dacă este sinceră, dar să se roage, să se roage, să se roage cât mai mult şi cred că până la urmă tot trebuie să ne oprim undeva şi acest undeva n-aş vrea să fie dat decât de emoţiile noastre.

Părinte Savatie, o ultimă întrebare. O boală a sufletelor noastre este şi împrăştierea minţii. Care sunt consecinţele duhovniceşti ale împrăştierii minţii?

Părintele Savatie: Tot răul vine de la împrăştierea minţii, pe fiecare îl cucereşte în felul său. Dar, Adam s-a împrăştiat cu mintea când a fost amăgit de vrăjmaş. Şi-a desprins mintea de la Dumnezeu, l-a uitat şi s-a dus cu mintea la poamele despre care-i vorbea dracul: vei fi aşa, vei fi frumos, vei fi deştept. S-a dus cu mintea în altă parte. S-a împrăştiat cu mintea. Aşa că tot răul a început de la împrăştierea minţii.

(Text preluat din cartea:
Savatie Baştovoi – Puterea duhovnicească a deznădejdii,
Editura REÎNTREGIREA, Alba Iulia, 2005)