| Tipareste pagina | Inchide Fereastra |
Christ în Materie
Trei povestiri in stilul lui Benson[i]
Prietenul meu[ii] a murit, el
cel care îşi astâmpăra setea din orice viaţă ca dintr-un
izvor sfânt. Îl ardea inima pe dinăuntru. Trupul i-a dispărut în
Pământ, în faţa Verdunului. – Pot să repet acum câteva din
cuvintele lui, prin care, într-o seară, m-a iniţiat în viziunea
intensă care îi ilumina şi îi pacifica viaţa.
” Vreţi să ştiţi, îmi spunea el, cum a luat Universul,
puternic şi multiplu, pentru mine, figura lui Christ? Aceasta s-a întâmplat
puţin câte puţin; dar intuiţii ca acestea, atât de novatoare,
se analizează dificil prin limbaj. Aş putea, totuşi, să
vă povestesc câteva din experienţele prin care lumina, de sus, a
intrat în sufletul meu, ca şi cum, sacadat, o cortină s-ar ridica
…”
TABLOUL
CHIVOTUL
CUTIA CU AZIMA
„…În acel moment aveam spiritul ocupat cu o chestiune jumătate
filosofică, jumătate estetică. Să presupunem, mă
gândeam, că Christ ar găsi de cuviinţă să apară
aici, în faţa mea, corporal, care ar fi aspectul lui? Care ar fi podoaba
lui? Care ar fi, mai ales, maniera lui de a se insera în mod sensibil în materie,
modul lui de a contrasta cu obiectele din apropiere?... Şi, într-un fel
confuz, ceva mă întrista şi mă şoca la gândul că
corpul lui Christ ar putea să se juxtapună, în decorul Lumii, puzderiei
corpurilor inferioare fără ca acestea să simtă ori să
recunoască, prin vreo schimbare perceptibilă, Intensitatea de alături.
În acest timp, privirea mi s-a oprit, maşinal, asupra unui tablou reprezentându-l
pe Christ, cu inima oferită oamenilor. Tabloul era agăţat,
în faţa mea, pe pereţii unei biserici în care intrasem pentru a
mă ruga. – Şi, urmându-mi firul gândurilor, nu ştiam cum i-ar
fi posibil unui artist să reprezinte Umanitatea Sfântă a lui Isus,
fără a-i lăsa această fixitate prea exactă a Corpului,
care ar părea să-l izoleze de toţi ceilalţi oameni, fără
a-i da această expresie prea individuală a înfăţişării
sale, care, frumoasă fiind, după cum putem presupune, a fost astfel
de o manieră specială, excluzând toate celelalte frumuseţi…
Aşadar, mă întrebam cu curiozitate asupra acestor lucruri şi
priveam tabloul când a început viziunea.
(La drept vorbind, n-aş putea să precizez când a început; pentru
că avea deja o anumită intensitate atunci când am luat cunoştinţă
de ea…)
Adevărul este că, lăsându-mi privirea să rătăcească
asupra contururilor imaginii, mi-am dat seama că ele se topeu: Ele se
topeau, dar într-un fel foarte special, nu prea uşor de exprimat. Când
încercam să văd traseul Persoanei lui Christ, acesta îmi apărea
clar delimitat. Şi apoi, dacă lăsam să mi se relaxeze
efortul de viziune, toată comoara lui Christ, pliurile hainei sale, strălucirea
părului său, podoaba corpului său, treceau, ca să spunem
aşa (fără a dispărea) în tot restul…
S-ar fi putut spune că suprafaţa de separaţie dintre Christ
şi Lumea ambiantă se preschimba într-un strat vibrant în care toate
limitele se confundau.
- Îmi pare că transformarea a afectat mai întâi un punct, de la marginea
portretului; şi că, de acolo, ea se propaga, câştigând toată
lungimea conturului. Sau, cel puţin, în această ordine, am luat
cunoştinţă de aceasta. Începând cu acel moment metamorfoza
s-a extins rapid în rest, atingând toate lucrurile.
Mai întâi, am realizat că atmosfera vibrantă cu care se învăluia
Christ nu era izolată într-o mică densitate în jurul Lui, ci se
iradia la infinit. Treceau pe acolo, din când în când, ca nişte dâre
de fosforescenţe, trădând o ţâşnire continuă până
în sferele extreme ale Materiei, - desenând un fel de plexus sanguin sau de
reţea nervoasă străbătând orice Viaţă.
Universul întreg vibra! Şi totuşi, când încercam să
privesc obiectele, unul câte unul, le găseam mereu la fel de net desenate,
păstrându-şi individualitatea.
Toată această mişcare părea să emane din Christ,
din Inima lui mai ales. – În timp ce încercam să urc la sursa(izvorul)
efluviului şi să-i prind ritmul, atenţia revenindu-mi asupra
portretului însuşi, vedeam viziunea urcând vertiginos la paroxismul ei.
…Îmi dau seama că am uitat să vă vorbesc despre veşmintele
lui Christ. Erau luminoase, aşa cum citim în relatarea despre Transfigurare
(Schimbarea la Faţă). Dar, ceea ce m-a frapat mai ales, este că
acestea nu erau ţesute artificial – doar dacă mâna îngerilor nu
este aceeaşi cu cea a Naturii. Nu erau în nici un caz fibre grosier ţesute
cele care le alcătuiau urzeala… Dar materia, o bijuterie a materiei,
s-a împletit ea însăşi singură, până în substanţa
ei cea mai intimă, ca o pânză minunată. Credeam că văd,
ochiurile împletiturii alergând la nesfârşit, armonios combinate într-un
desen natural, care le impregna până în adâncul lor.
Dar, pentru acest veşmânt ţesut atât de minunat, prin cooperarea
continuă a tuturor energiilor şi a întregii ordini al materiei,
n-am avut, vă daţi seama, decât o privire distrată. Ceea cea
care îmi atrăgea şi captiva toată atenţia era Faţa
transfigurată a Stăpânului.
Aţi văzut adesea, noaptea, anumite stele schimbându-şi lumina,
când perle de sânge, când scânteieri violete de catifea. Sau aţi văzut
reflexele sclipind pe o picătură de apă transparentă…
Astfel, într-o strălucire inexprimabilă, pe imuabila fizionomie
a lui Isus străluceau toate frumuseţile noastre. N-aş putea
să spun dacă aceasta se datora dorinţelor mele sau urmând buna
plăcere a Celui care regla şi cunoştea dorinţele mele.
Ceea ce este sigur, este că aceste nenumărate nuanţe de măreţie,
de suavitate, de atracţie irezistibilă, se succedau, se transformau,
se topeau unele pe altele, urmând o armonie care mă satisfăcea din
plin…
Şi mereu, în spatele acestei suprafeţe mişcătoare, suportând-o
şi concentrând-o într-o unitate superioară, plutea inefabila frumuseţe
a lui Christ… Mai mult, această Frumuseţe, mai mult o ghiceam decât
o percepeam: căci, de fiecare dată când încercam să străpung
zona frumuseţilor inferioare care mi-o ascundeau, alte frumuseţi
speciale şi fragmentare se ridicau, care o voalau pe cea Adevărata,
făcându-mă, în acelaşi timp, să o prevăd şi
să o doresc.
Toată faţa strălucea astfel, urmând această lege. Dar
centrul iradierii şi strălucirii era ascuns în ochii portretului
transfigurat…
Peste profunzimea somptuoasă a acestor ochi trecea, cu tente de iris,
reflexul ( dacă nu cumva aceasta a fost forma creatoare, Ideea) a tot
ceea ce farmecă, a tot ceea ce trăieşte… Iar simplicitatea
luminoasă a focului lor se transforma, sub efortul meu de a o domina,
într-o inepuizabilă complexitate, în care erau reunite toate privirile
în care s-a încălzit şi oglindit vreodată o inimă umană.
– Aceşti ochi, de exemplu, atât de blânzi şi de duioşi, încât
la început credeam că în faţa mea se afla mama, deveneau, în clipa
următoare, pasionaţi şi subjugau ca ochii unei femei - atât
de imperios de puri, în acelaşi timp, încât, sub dominaţia lor,
sentimentului i-ar fi fost imposibil să se rătăcească.
Apoi, o măreaţă şi virilă maiestate îi umplea, la
rândul ei, asemănătoare celei care se citeşte în ochii unui
bărbat foarte curajos, foarte rafinat, sau foarte puternic, incomparabil
mai măreaţă şi mai cu farmec supusă în acelaşi
timp.
Această scânteiere de frumuseţi era atât de totală, atât de
învăluitoare, şi atât de rapidă, încât fiinţa mea, atinsă
şi pătrunsă în toate puterile ei dintr-odată, vibra până
în străfundul ei, într-o notă de încântare şi de fericire fără
seamăn.
Ori, în timp ce îmi adânceam cu înflăcărare privirea în ochii lui
Christ, deveniţi un abis de viaţă fascinantă şi încinsă,
iată că, din adâncul aceloraşi ochi, am văzut înălţându-se
ca un nor, care estompa şi inunda varietatea pe care tocmai v-am descris-o.
O expresie extraordinară şi intensă se întindea puţin
câte puţin peste diferitele nuanţe ale privirii divine, impregnându-le
mai întâi, apoi absorbindu-le…
Am rămas mut de uimire…
Căci, această expresie finală, care dominase tot, concentrase
tot, nu puteam să o descifrez. Îmi era imposibil să spun
dacă trăda o indicibilă agonie sau un exces de bucurie triumfătoare!
– Ştiu doar că, de atunci, în privirea unui soldat muribund îmi
pare a o întrezări din nou.
Instantaneu, ochii mi s-au acoperit de lacrimi. Dar, când am putut să
privesc din nou, în biserică, tabloul lui Christîşi reluase conturul
lui prea exact şi trăsăturile prea înţepenite.”
Terminând această relatare, prietenul meu a rămas
tăcut şi gânditor o vreme, cu mâinile împreunate pe genunchi, aşezat
fiind picior peste picior, atitudine care îi era familiară. Era pe înserate.
Am apăsat un buton şi lumina a ţâşnit în veioza foarte
frumoasă care îmi lumina biroul. Piciorul şi abajurul acestei veioze
erau făcute dintr-o sticlă diafană, cu aspect laminatşi
becurile erau atât de ingenios încastrate încât întregul ansamblu de cristal,
şi obiectele care îl decorau, erau iluminate din interior.
Prietenul meu a tresărit. Şi am observat că privirea i-a rămas
fixată asupra veiozei, ca pentru a-şi extrage de acolo amintirile,
în timp ce-şi relua, după cum urmează, seria confidenţelor
lui.
”Altădată – era tot într-o biserică – am venit să îngenunchez
în faţa Sfântului Sacrament, expus pe altar, într-un chivot – când am
trăit o impresie foarte curioasă.
Aţi remarcat desigur, nu-i aşa, iluzia optică care face să
se dilate, în aparenţă, şi să se extindă o pată
transparentă pe un fond negru(întunecat)? – Privind ostia, a cărei
formă albă contrasta, în pofida altarului iluminat, cu obscuritatea
din Strană, încercam ceva asemănător (cel puţin pentru
început; pentru că apoi, veţi vedea, fenomenul a luat o amploare
despre care nici o analogie fizică nu poate da o idee…)
Aveam impresia, fixând ostia, că suprafaţa se întindea, ca o pată
de ulei, dar mult mai repede şi mai luminos, bineînţeles. La început,
eram singurul, credeam, care să-mi dau seama de schimbare; îmi părea
că progresul se desfăşura fără să trezească
vreo dorinţă, fără să întâlnească vreun obstacol.
Dar, puţin câte puţin, pe măsură ce sfera albă creştea
în spaţiu, până să ajungă aproape de mine, auzeam un murmur,
un freamăt numeros, - ca şi cum mareea în faza de flux îşi
întinde lama ei de argint peste lumea algelor care se dilată şi
freamătă la apropierea ei - sau ca şi cum trosnesc ciulinii,
atunci când focul înaintează în stepă…
Astfel, în mijlocul unui suspin adânc, care te făcea să te gândeşti
la o trezire sau la un plânset, fluxul de albeaţă mă învăluia,
mă depăşea, invada toate lucrurile. Şi orice lucru, scăldat
în el, îşi păstra forma sa proprie, mişcarea sa autonomă:
pentru că frumuseţea nu ştergea trăsăturile a nimic,
nu altera nici o natură, ci pătrundea obiectele în intimitatea
lor cea mai adâncă, în profunzimea lor mai adâncă chiar decât viaţa
lor. Era ca şi cum o claritate lăptoasă ilumina Universul prin
interior. Totul părea format din acelaşi fel de carne translucidă.
… Vedeţi, adineauri, când aţi aprins veioza, şi când materia
sa obscură a devenit transparentă şi fluorescentă, m-am
gândit la Lume, aşa cum mi-a apărut ea atunci. Şi tocmai această
asociere de imagini mi-a dat ideea să vă spun ceea ce vă povestesc
în acest moment.
- Deci, prin expansiunea misterioasă a Ostiei, Lumea a devenit incandescentă,
- asemănătoare, în totalitatea ei, unei singure şi uriaşe
Ostii. Şi s-ar spune că sub influenţa luminii interioare care
le pătrundea, fibrele sale se întind până aproape de a se rupe,
energiile ei fiind încordate la maxim. Credeam că Cosmosul îşi atinsese
deja, în această înflorire a activităţilor lui, plenitudinea,
când am remarcat o lucrare mult mai fundamentală care se îndeplinea în
el.
Clipă de clipă, la suprafaţa interioară a fiinţelor,
se formau picături scânteietoare de metal pur, şi cădeau în
focarul luminii profunde, unde se pierdeau; - şi, în acelaşi timp,
un pic de scorie (zgură de metal topit n.t.) se volatiliza. – Se urmărea
o transformare în domeniul iubirii, captând toată puterea de a iubi conţinută
în Univers.
Puteam să-mi dau seama cu atât mai bine cu cât virtutea sa opera şi
în mine tot aşa ca şi în rest:lumina albă era activă!
Albeaţa consuma toate lucrurile prin interior! – Nu se insinuase pe căile
Materiei, până în intimitatea inimilor – nu le dilatase până aproape
de a le rupe decât pentru a resorbi în sine substanţa afecţiunilor
şi pasiunilor lor. Iar acum că muşcase din ele, readucea vajnic
înapoi, spre centrul ei, sferele ei încărcate cu cea mai pură miere
a tuturor iubirilor.
Efectiv, după ce a însufleţit totul, şi a epurat totul, acum,
Ostia imensă, se contracta lent; iar comorile pe care le readusese
în sine se îngrămădeau, într-un mod fermecător, în lumina sa
vie.
… Atunci când cade talazul, sau când se reaprinde focul, zona invadată
momentan de maree sau de incendiu, este marcată de bălţi sclipitoare
sau de pete de foc. – Şi pe măsură ce Ostia se închidea din
nou în sine, aşa cum o floare îşi închide caliciul, unele elemente
refractare ale Universului rămâneau în urma ei, în întunericul exterior.
Ceva încă le ilumina totuşi: dar era un suflet de lumină pervertită,
corozivă şi veninoasă. Aceste elemente rebele ardeau ca torţe
sau aveau sclipiri de jeratic.
Atunci am auzit cântându-se „Ave Verum”.
… Ostia albă era închisă din nou în chivotul de aur. În jurul ei,
lumânări se consumau, pişcând obscuritatea; iar candelele sanctuarului
aruncau, ici şi colo, strălucirea lor, de purpură.
Îmi ardea inima în timp ce-mi vorbea prietenul meu, iar spiritul
mi se trezea la o vedere superioară a lucrurilor. Distingeam, nedesluşit,
că multitudinea evoluţiilor care ne par a diviza lumea este, în
fond, împlinirea unui singur şi imens mister; şi această lumină
întrevăzută făcea să-mi tresară, nu ştiu de
ce, profunzimile sufletului. Dar, prea obişnuit fiind să separ planurile
şi categoriile, mă pierdeam în spectacolul, încă nou pentru
spiritul meu novice, al unui Cosmos în care Divinul, Spiritul şi Materia
îşi amestecau atât de intim dimensiunile.
Văzând că aştept cu anxietate, prietenul meu a continuat:
”… Ultima povestire pe care vreau să v-o spun este cea a unei experienţe
prin care am trecut recent. De data aceasta, veţi vedea, nu mai este
vorba, la drept vorbind, de o viziune, - ci de o impresie mai generală,
de care fiinţa mea întreagă a fost, şi rămâne încă,
mişcată.
Iată.
La acea vreme, regimentul meu era pe front pe platoul din Avocourt. Perioada
atacurilor germane contra Verdunului încă nu se încheiase şi lupta
continua să fie dură de partea aceasta a Meusei. De aceea, aşa
cum fac mulţi preoţi pe timpul zilelor de bătălie, purtam
asupra mea Sfintele Daruri, într-o cutiuţă în formă de ceas.
Într-o dimineaţă, în care calmul era aproape complet în tranşee,
m-am retras în adăpostul meu; şi acolo, într-un fel de meditaţie,
gândul mi se îndrepta, natural, spre comoara pe care o purtam la pieptul meu,
separată doar de un înveliş subţire de argint aurit. Căci
de multe ori mă bucurasem şi mă hrănisem cu această
Prezenţă divină.
De data aceasta, un sentiment nou a apărut în mine, care domina orice
alte preocupare de reculegere şi de adorare. Am realizat dintr-odată
cât era de extraordinar şi de decepţionant să ţii atât
de aproape de tine Bogăţia Lumii şi Sursa Vieţii,
fără a le putea poseda interior, fără a ajunge
să le pătrunzi, nici să le asimilezi. Cum se putea ca Christ
să fie atât de aproape de inima mea şi atât de distant în acelaşi
timp? – atât de unit cu corpul meu, şi atât de distant de sufletul meu?
Aveam impresia că o barieră insesizabilă şi de neînvins
mă separa de Cel pe care nu-l puteam totuşi atinge mai mult, pentru
că îl strângeam în mâinile mele… Mă irita să-mi ţin Fericirea
într-o cupă sigilată. Eram asemenea unei albine care zumzăie
în jurul unui vas plin cu nectar, dar închis cu grijă. – Şi strângeam
cu nervozitate cutia de mine, ca şi cum acest efort instinctiv ar fi
putut face mai mult pentru ca Christ să treacă în mine.
În final, ne mai rezistând, venind, de altfel şi ceasul în care, la pauză,
aveam obiceiul de a celebra, am deschis cutia şi m-am împărtăşit.
… Ori, îmi părea, undeva în adâncul meu, cã pâinea pe care
tocmai am consumat-o, deşi devenise carnea cărnii mele, era încă
în afara mea…
Am chemat atunci toată puterea mea de reculegere. Am concentrat asupra
părticelei divine tăcerea şi iubirea crescânde ale facultăţilor
mele. – M-am făcut umil fără limite, docil, suplu ca un copil,
pentru a nu contraria cu nimic nici cele mai mici dorinţe ale Oaspetelui
ceresc, şi a deveni imposibil de diferenţiat de El, aşa încât
eram una, prin supunere, cu membrele pe care le comanda sufletul lui. Mi-am
purificat, fără răgaz, inima, pentru a-mi face interiorul tot
mai transparent Luminii pe care o adăposteam în mine.
Zadarnice şi preafericite eforturi!
Ostia era mereu înaintea mea, mai departe în concentrare şi dezvoltarea
dorinţelor, mai departe în permeabilitatea fiinţei la influenţele
divin, mai departe în limpezirea afecţiunilor… Prin reculegere şi
epurarea continuă a fiinţei mele, înaintam la nesfârşit în
Ea, aşa cum o piatră se rostogoleşte într-un abis, dar fără
a ajunge să-i ating capătul. Deşi ostia era atât de subţire,
mă pierdeam în Ea, fără a ajunge să o apuc sau să
coincid cu Ea. Centrul Ei se îndepărta în timp ce mă atrăgea!
Pentru că nu puteam epuiza profunzimea Ostiei, m-am gândit s-o cuprind
(îmbrăţişez) pe toată suprafaţa Ei însăşi.
Nu era ea, oare, atât de unită şi foarte mică ? Am căutat
deci să coincid cu ea din exterior, să-i adopt cu exactitate toate
contururile…
Un alt infinit mă aştepta acolo; care mi-a dejucat iarãsi
speranţa.
Când am vrut să învălui Sfânta Părticică în iubirea mea,
cu atâta gelozie încât am aderat la Ea fără a pierde nici măcar
dimensiunea unui atom din contactul ei preţios, s-a întâmplat, de fapt,
că Ea s-a diferenţiat şi s-a complicat la nesfârşit sub
efortul meu. Pe măsură ce mă gândeam să o cuprind strâns,
nu mai era Ea cea pe care o ţineam, ci una din creaturile în sânul cărora
este prinsã viaţa noastră: o suferinţă, o bucurie,
o lucrare, un frate de iubit sau de consolat…
Astfel, în adâncul inimii mele, printr-o substituţie minunată, Ostia
se eschiva prin suprafaţa ei, şi mă lăsa faţã
în faţã cu tot Universul, reconstituit din Ea însăşi,
extras din Aparenţele lui…
- Trec peste impresia de entuziasm pe care mi-a cauzat-o această revelaţie
a Universului plasat între Christ şi mine ca o magnifică pradã.
Pentru a reveni la impresia specială de „exterioritate” care amorsase
viziunea, vă voi spune numai că am înţeles atunci ce barieră
invizibilă se întindea între cutiuţă şi mine. De Ostia
pe care o ţineam în mâinile mele eram separat prin toată densitatea
şi suprafaţa anilor care îmi rămân de trăit şi
de divinizat.”
Aici prietenul meu a ezitat puţin. Apoi a adăugat:
”Nu ştiu de ce. Am impresia, de ceva timp, atunci când ţin o Ostie,
că nu mai există, între ea şi mine, decât o peliculă abia
formată…”
”Am avut întotdeauna, a continuat el, un suflet, în mod natural, „panteist”[3]. I-am resimţit aspiraţiile
de neînvins, native; dar fără a îndrăzni să le utilizez
liber, pentru că nu ştiam să le împac cu credinţa mea.
De când cu aceste experienţe diferite (şi altele încă) pot
spune că am găsit, pentru existenţa mea, interesul inepuizabil
şi pacea de netulburat.
Pentru a-l atinge şi a mă întemeia în El, am Universul întreg înaintea
mea, cu luptele sale nobile, cu cercetările lui pasionante, cu miriadele
de suflete de perfecţionat şi de vindecat. În teribila strădanie
umană, pot şi trebuie să mă arunc până la ultima
suflare. Cu cât îmi voi împlini mai mult partea ce-mi revine, cu atât voi
apăsa mai mult asupra întregii suprafeţe a Realului şi cu atât
îl voi atinge mai mult pe Christ şi mă voi alipi strâns de
El.
Dumnezeu, Fiinţa veşnică în Sine, este peste tot, am putea
spune, în formare pentru noi.
Şi Dumnezeu de asemenea, este Inima a toate. Aşa încât vastul decor
al Universului se poate nărui, ori poate slăbi, sau îmi poate fi
luat prin moarte, fără ca bucuria mea să diminueze. Disipându-se
praful care s-a animat cu un halou de energie şi de glorie, Realitatea
substanţială, în care orice perfecţiune este conţinută
şi posedată cu integritate, ar rămâne intactă. Razele
se repliazã din nou în Sursa lor: iar, acolo, le voi ţine iarăşi
pe toate îmbrăţişate.
Iată de ce Războiul însuşi nu mã deconcertează.
În câteva zile vom fi lansaţi pentru a recâştiga Douaumont – gest
grandios, şi aproape fantastic, prin care va fi marcată şi
simbolizată o înaintare definitivă a Lumii în Eliberarea sufletelor.
– Vă declar: voi merge în această problemă cu religiozitate,
din tot sufletul meu, purtat de un singur şi mare elan în care sunt incapabil
să disting unde sfârşeşte pasiunea umană şi unde
începe adoraţia.
… Iar, dacă nu mă voi întoarce de acolo, aş vrea ca trupul
meu să rămână frământat în argila întăriturilor,
ca un ciment însufleţit aruncat de Dumnezeu între pietrele Cetăţii
celei Noi.”
Astfel mi-a vorbit, într-o seară de octombrie, prietenul meu preaiubit
– cel al cărui suflet comunia instinctiv cu Viaţa unică a lucrurilor,
al cărui corp se odihneşte acum, aşa după cum a dorit,
undeva aproape de Thiaumont, în pământ sălbatic.
Scrisă înaintea luptei de la Douaumont
(Nant-le-Grand, - 14 octombrie 1916)
[i] R.H.Benson – autor englez care a publicat o povestire mistică de care TDC a rămas foarte impresionat
[ii] În aceste povestiri, prea intime pentru ca autorul să nu resimtă nevoia de a se voala, „Prietenul” este autorul însusi.
[3] „Panteism” foarte real (în sensul etimologic al cuvântului: En pasi panta Theos, adică, potrivir expresiei sf. Pavel: Dumnezeu totul în toate), dar panteism absolut legitim: pentru că dacă, la urma urmei, creştinii sunt efectiv „una cu Dumnezeu”, această stare se obţine nu prin identificare (Dumnezeu devenind toate), ci prin acţiunea diferenţiată şi comuniantă a iubirii (Dumnezeu totul în toţi), ceea ce este esenţialmente ortodox (Notă ulterioară a autorului).
(Fragmente din cartea:
Pierre Teilhard de Chadin- Hymne de l'Univers,
Editions du Seuil, 1961, France
Traducere: Viorica Juncan)