Scrisoarea nr 221
Gorze, mai 2025
Dragi prieteni,
Despre practica spirituală...
Să începem cu începutul! "Pocăinţă."
Marchează punctul de plecare al călătoriei noastre.
Este o mișcare permanentă de întoarcere la sine...
un fel de „reluare a controlului” asupra unui mod de
„a fi acolo” care încurajează deschiderea către calitățile
Ființei la care participãm.
Această „metanoia”, un termen grecesc
care înseamnă „convertire”, această metanoia ne trezește
treptat la viața adevărată. Prin urmare,
este eminamente pozitivã, chiar dacă suntem
conduși să traversăm zone de turbulență
în noi înșine, care sunt consecința „păcatului”
nostru, adică a distanței noastre de Sursa vieții
din noi.
Suntem invitați să ne „pocăim”
în timp ce respirăm: o mișcare neîncetată de
întoarcere la noi înșine pentru a ne „recupera” și
a ne întoarce precum fiul risipitor la casa Tatălui. Sfântul
Isaia de Scété(1) spunea: „Dumnezeu ne cere să ne pocăim
până la ultima suflare.” Această mișcare permanentă
este înrădăcinată în a doua calitate spirituală,
care este „vigilența”.
În greacă este cuvântul „nepsis” care
poate fi tradus și prin sobrietate, atenție, meditație.
Când fiul risipitor s-a pocăit, se spune în textul Sfântului
Luca „că și-a venit în fire”,
că se „recuperează”, ca să spunem așa...
Omul neptic este cel care se întoarce
la sine, cel care își descoperă interioritatea, adică
inima sa profundă și acolo experimentează o plenitudine,
un sens, o putere pe care o numim „Agape” tradusă ca „iubire
necondiționată”.
A fi vigilent înseamnă a fi „prezent în
prezent”, adică prezent față de Sursa vieții,
aici și acum, și este atunci un dar de la Dumnezeu
în sensul de „dar”. Cel care trăiește cu adevărat
prezentul nu este îngrijorat: este în brațele Tatălui.
„În brațele Tatălui”, icoană a fiului risipitor,
Sf. Jean de Saint Denis (Jean Kovalevsky)
„Cel care rămâne mereu în prezența
aici și acum, în el Dumnezeu își zămislește
continuu fiul”, spune Maestrul Eckhart.(2) Pentru omul neptic,
momentul prezent este un sacrament. În mișcarea de pocăință
și în vegherea momentului prezent putem primi harul discernământului.
În greacă: „diakrisis”, care înseamnă „simțul
spiritual al gustului”. Discernământul ne permite să
ne orientăm și să distingem între diversele gânduri
și impulsuri care ne asaltează adesea. Așa practicăm
vegherea asupra inimilor noastre, de unde și „păzirea
inimii”. „Mai mult decât orice, veghează asupra inimii
tale”, spune cartea Proverbe. Să ne amintim că inima
este centrul spiritual al ființei umane și nu doar
locul emoțiilor și sentimentelor noastre. Este sanctuarul
interior, tronul lui Dumnezeu în noi. Păzirea inimii presupune
lupta patimilor, nu „împotriva” patimilor,
ci „cu” patimile.
Patimile sunt în mod
fundamental energii bune care au fost dezorientate de păcat.
Scopul luptei este de a le integra și de a le reorienta
în direcția justă. Acestea sunt energii vitale. Lucrarea
este o muncă de alchimist: transformarea plumbului în aur.
Acest ascetism revigorant ne conduce la ceea ce Evagrius Ponticus(3)
numește „apatheia”. Asta înseamnă că progresăm
de la instabilitate la stabilitate, de la imaturitate la maturitate,
de la frică la încredere...
Devenim capabili să iubim cu adevărat.
„Adâncimea omului constă în puterea sa
de a accepta necondiționat. El este liber de toate dorințele
sale și nimic din el nu poate opri puterea creatoare a
lui Dumnezeu, care îl face așa cum vrea El.” (Părintele
Alphonse Goettmann)(4)
Așadar, haideți
să începem cu începutul... Haideți
să exersăm intensitatea vigilenței constante
iar și iar. Această vigilență
este proporțională cu destinderea corpului.
Foarte adesea, corpurile noastre sunt niște închisori care
ne izolează de suflul revigorant al vieții și
ne încapsulează în noi înșine. Suntem invitați
să ne „relaxăm” așa cum am relaxa un prizonier...
Trupul și sufletul respiră împreună
și fiecare acțiune asupra trupului are o repercusiune
asupra sufletului și invers... În toate circumstanțele
„Stai drept și zâmbește” spunea Lanza Del Vasto.(5)
Această „demnitate” corporalã
a verticalității ne amintește de vocația
noastră primară: să conectăm cerul și
pământul și să devenim „pontifii” creației,
cei care celebrează venirea în fiecare clipă a împărăției
lui Dumnezeu și fac din creația noastră un nou
paradis.
Cu toată dragostea mea în Hristos!
Père Francis
Note:
1. Isaia din Scete, călugăr egiptean,
sfârșitul secolului al V-lea, părinte spiritual.
2. Teolog și filosof german (1260-1328),
principal reprezentant al mișcării spirituale catolice
numite misticism renanal.
3. Călugăr din secolul al IV-lea
care a trăit în deșertul egiptean; El a fost primul
care a sistematizat gândirea ascetică creștină.
4. Fondator al centrului spiritual din Betania,
Lorena (1935-2020).
5. El a fondat Comunitățile Arcei,
care se concentrau pe viața interioară și non-violența
activă. Discipol al lui Gandhi, care i-a dat numele Shantidas,
care înseamnă „slujitor al păcii” (1901-1981).
Originalul în francezã aici: https://www.centre-bethanie.org/post/lettre-n-222-de-la-pratique-spirituelle
