[ Pagina de START ]

Imagini din Venetia - iunie 2017

Ceva despre atmosfera Venetiei se poate ghici din rândurile de mai jos scrise de un "amoureux" de Venetia, istoricul de artã Jean Clair, în calitate de curator al expoziţiei dedicate lui Roger de Montebello, la Muzeul Correr, Venetia, 2017,
 expozitie intitulată Portrete din Veneţia şi alte portrete

Paznicul melancolic

Un text scris de istoricul de artã Jean Clair

În cele ce urmeazã am tradus doar preambulul prezentãrii - despre Venetia si atmosfera ei.

Baudelaire spunea că forma Parisului se schimba mai repede, vai, decât inima unui muritor. Dar nimic, mai spunea el în melancolia sa, nu se schimba, când îşi amintea cu fidelitate, palatele, schelele, blocurile de piatră, vechile cartiere…

La Veneţia, forma nu se schimbă deloc. Totuşi, ea a făcut să se nască şi o melancolie atât de profundă încât a fost aleasă, se spune, nu pentru a muri aici, ci pentru a se retrage cel puţin dintr-o lume care se schimbă prea repede. De aceea, la sfârşitul secolului al XIX-lea, ea va găzdui câteva din minţile cele mai fine din cultura noastră: poeţi, muzicieni, filosofi şi pictori, germani, francezi, englezi, americani…

Apa, prezentă peste tot, este cea care îi garantează  acea dublă virtute, narcotică şi funerară: de a nu se schimba, de a conserva şi de a hrăni, prin însăşi permanenţa sa, o melancolie şi mai puternică decât cea care îi permitea lui Baudelaire să păstreze în minte forma unui Paris frivol şi schimbător. Apa care urcă, odată cu acqua alta, şi care acoperă temeliile sale, şi apa care coboară din cer sub formă de ceaţă şi înghite cu blândeţe terasele şi campanilele sale, de jos cât şi de sus, apa estompează Veneţia, aşa cum se estompează  un desen. Şi totuşi apa coboară din nou, ceaţa se risipeşte, şi Veneţia renaşte, mai minerală şi mai conturată decât înainte.

Tocmai această Veneţie a ales să o fixeze Roger de Montebello: ce rămâne din mirajele ei, o bandă mică de piatră, dură, minerală, între două zone de indecizie, de o geometrie riguroasă, ordonată, de o simetrie impresionantă, asemenea unei arhitecturi de Palladio. Poate pictura - labilă, aproximativă, fluidă şi spontană - să se plieze, şi ea, unui astfel de exerciţiu?

Dar poate că şi mai mult, în unele din peisajele sale: visul de piatră la care visa, înaintea lui, Baudelaire pentru a evoca frumuseţea, se arată aici, dezvăluit în tablourile sale, drept ceea ce este în fapt: o marmură, un calcit, un mineral cristalizat care, printr-o anume proprietate surdă, tinde să se dezvolte într-adevăr ca un cristal, cu muchii ascuţite, cu faţete, cu reflexe. Montebello nu îşi imaginează ceea ce poate să pară la prima vedere a fi fantezii formale. Din contră, el presimte acolo un principiu care face ca piatra cea mai dură la Veneţia nu numai să se afirme asupra apelor, ci chiar să crească asemenea unui cristal, şi să se apropie de această altă industrie al cărei maestru este Veneţia: sticla.

Mai mult decât Baudelaire poate, Rilke, în Caietele lui Malte Lauris Bridge, cred, a ghicit natura acestui vis de piatră: „Sub Veneţia cea moale şi opiacee a reveriilor turistice şi a străinilor somnolenţi […], se află cealaltă Veneţie, reală, lucidă, casantă ca şi sticla, în nici un caz provenind din vise.” Imaginile dedublate ale lui Montebello, când pictează aceste arhitecturi vitroase, evocă aceste miraje.

Altceva, totuşi, face din ea sejurul unor solitari, astăzi ca şi ieri, de oameni care nu vin să caute aici distracţia, nici răgazul, nici rătăcirile gustului, ci, din contră, departe de mulţimi şi de lumini, retragerea şi meditaţia. Două lumi se întâlnesc şi se opun aici, mai mult decât oriunde. Şi această polaritate este mai întâi poate cea a topografiei sale singulare, a geografiei sale, a planimetriei sale, care opune două aspecte inconciliabile, poate, şi două populaţii care nu se întâlnesc deloc.

Veneţia este oraşul în care se încâlcesc, în ochii vizitatorului descumpănit, calli-le, rii-le, campo-urile, fondamenta-le, rive-le, care se întind între mici canale şi zidurile locuinţelor, salizade-le, o întreagă toponimie stranie şi precisă, ce decupează la nesfârşit un spaţiu. Oraş labirint, nu se întrevede aici nici un Minotaur, dincolo de o intrare sau de un portic, ci doar o solitudine, mereu reînnoită sau mulţimea, tot mai apăsătoare. Dar şi o Veneţie panoramă, cetate panoptică îmbrăţişând orizontul de la înălţimea campanilelor sale care îi străpung ţesătura, la înălţimea cărora ne urcăm pentru a descoperi stupefiaţi imensitatea lagunei. Privirea trecătorului solitar şi rătăcit contrazice privirea veghetorului atotvăzătoare şi glorioasă. Ce poate face pictorul, singur în atelierul său, pentru a fixa această viziune duală, cu două priviri incompatibile?

Din această Veneţie, altana este încăperea principală, dominând haosul străzilor şi al trecătorilor întunecate ale aleilor sale.


Un labirint protector la prima vedere, în care nimeni nu se aventurează fără să fi fost rupt în meandrele, în încurcăturile şi impasurile unui suflet a cărui imagine este oraşul, în care „eul” se reflectă mai bine decât oriunde. O vedere de sus, dominând cu o privire glorioasă confuzia lumii şi întrezărindu-i frumuseţile. Va fi vorba de a concilia aceste două „viziuni”.

„Această curioasă alură de înrudire, de sociabilitate şi de viaţă de familie care este pe jumătate în Veneţia […], oraşul dă impresia unui imens apartament colectiv, în care piaţa San Marco este încăperea cea mai împodobită, şi în care celelalte construcţii, palate şi biserici, joacă rolul de mari divane în odihnă, de mese de joc de societate, de motive decorative.”

Nu se pot mai bine descrie aceste două aspecte a priori inconciliabile pe care Veneţia le propune locuitorului permanent sau pasager. Henri de Regnier (Altana) a văzut bine această funcţie protectoare a oraşului lagunar: „Se pare că aici, într-un fel de stare de bine egoistă în care se trăieşte, s-ar suporta mai bine uitarea, ingratitudinea, nedreptatea, suntem ca într-un labirint în care tristeţilor le este mult mai greu să ne atingă.

Venetia este patria artelor, vechi si noi. Renasterea si Arta contemporanã coexistã într-o multime de spatii expozitionale.
Venetia este o bijuterie de bijuterii: plinã de biserici cu pereti si tavane acoperite cu fresce - opere ale unor artisti cunoscuti, cu sculpturi si ornamente,
plinã de expozitii permanente de artã (Galeria Accademia, Colectia Peggy Guggenheim, Correr), de palate care gãzduiesc colectii de artã (Ca'Pesaro, Ca'Rezzonico, Ca d'Oro si multe altele),
plinã de expozitii temporare de artã (vara aceasta: Philip Guston la Accademia, Mark Tobey la Guggenheim, Roger de Montebello la Muzeul Correr),
si gazdã a Bienalei Internationale de Artã Contemporanã (Giardini si Arsenale).

Canal Grande


Basilica San Marco

Piata San Marco

În dreapta Campanilla, una din ele; cealaltã se aflã pe insula San Giorgio.
În stânga Turnul cu orologiu.

Palatul Dogilor


Vedere din curtea interioarã a Palatului Ducal

Scara de Aur din palatul Dogilor





Puntea suspinelor - între Palatul Ducal si temnitã.

 

Pe falezã, seara, la ora când soarele stãtea tocmai sã apunã - Riva del Schiavone.



Canal Grande si Podul Rialto





Canale si strãzi din Venetia


Toate magazinele de lux au locatii în Venetia.














Poze fãcute la primele ore ale diminetii, cele cu strãzi pustii.

Biserica Santa Maria dei Frari
(cea mai cunoscutã dupã San Marco, imensã, frumoasã)


Palatul Venier care gãzduieste Colectia de artã Peggy Guggenheim











Ca Pesaro




Galeria Accademia


care gãzduieste vara aceasta si expozitia Philip Guston si poetii

Ghettoul antic si cel nou din Cannaregio, muzeul ebraic




Piata Rialto






Cele trei insule de vizitat: Murano, Burano, Torcello

Torcello
Leagãnul Venetiei, astãzi o insulã aproape nelocuitã, dar amenajatã pentru vizite turistice.

Pot fi vãzute o bisericã veche, un baptisteriu si multe ruine...

O carte recent apãrutã în Franta la Editura Albin Michel vorbeste tocmai despre acest subiect:
"Moartea lentã a insulei Torcello", detalii aici:http://en.calameo.com/read/00191867252763262e79f?bkcode=00191867252763262e79f&volume=0&wmode=transparent
Unde poate fi cititã si o Prefatã consistentã despre acest subiect.






Burano







Murano - arta sticlei - o minunãtie de frumusete...




Am vizitat si Bienala de artã - Giardini si Arsenale - cred cã va fi o paginã separatã.
Imagine din Giardini.

Pe lângã multe bizarerii de la Bienalã au fost si multe lucruri care mi-au plãcut.
Mi-a plãcut, de exemplu, foarte mult expozitia prezentatã de Pavilionul Rusiei,
atât filmul din spatiul audio-vizual cât si compozitia de alãturi Scene change din sute de figuri la care artistul, Grisha Bruskin, a lucrat câtiva ani...
Titlul expozitiei: THEATRUM ORBIS.


În timp voi completa pagina si cu alte informatii si impresii.