Bucuria este semnul cã viata a reusit.


(Henri Bergson)

Foto: Carlos Alberto Bau

Nu pot sã cred cã universul inscrutabil
se învârte în jurul unei
axe de suferintã;
cu sigurantã strania frumusete a lumii
trebuie sã se sprijine undeva pe
bucuria purã!

Louise Bogan

Izvorul principal a toate este
„sufletul meu se bucură în Domnul..."

Frica de păcat nu ne mântuieşte de el.
Bucuria în Domnul mântuieşte.

Un sentiment de vinovăţie sau moralismul nu ne eliberează de această lume şi de ispitele ei.
Bucuria este temelia libertăţii în care suntem chemaţi sa rămânem.

Unde, cum şi când s-a denaturat aceasta tonalitate a creştinismului -

sau, mai degrabă,

unde, cum şi de ce au ajuns creştinii imuni la bucurie?

Cum, când şi de ce, în loc să uşureze oamenii suferinzi,
Biserica a ajuns să-i intimideze şi să-i înspăimânte?



(Alexander Schmemann)

Mii de draci mã furnicã vãzând cum este confundat crestinismul cu prostia,
cu un fel de cucernicie tâmpã si lasã,
ca si cum menirea crestinismului n-ar fi decât
sã lase lumea batjocoritã de fortele rãului,
iar el sã înlesneascã fãrãdelegile
dat fiind cã e prin definitie
osândit la cecitate si paraplegie.

Crestinismul neajutorat si neputincios este o conceptie eretica deoarece nesocoteste îndemnul Domnului (...)
....

Crestinismul e o transmutatie, nu a elementelor chimice, ci a omului. Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE (...) transformarea fãpturii.

Nicolae Steinhardt - Jurnalul Fericirii

Un creştinism leşinat - care pentru aceasta era un pseudo-creştinism, deviat de la direcţia iniţial imprimată - a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a secătui spiritul de puteri.
[...]
Au ajuns să facă din el o babă tremurătoare, iar el este chintesenţa bărbăţiei veşnic tinere!
[...]
Descoperirea şi dovedirea Spiritului ca forţă irezistibilă: poate exista un mod mai sublim de a-ţi direcţiona viaţa şi a o umple? Iată acel „sens al existenţei", pe care atîţia şi atîţia spun că îl caută, nebănuind că se află îngropat în ei înşişi, sub molozul bietului suflet...

George Bãlan - În cãutarea maestrului AICI

Bucuria este un cântec, o luminã, un schimb,
o strãlucire care traverseazã întreaga Biblie, din loc în loc,
de la prima pânã la ultima paginã.

Este comoara oricãrei fiinte vii, chiar cea mai lipsitã.

Orice bucurie îsi are rãdãcina în bucuria creatoare a lui Dumnezeu...

Aceastã bucurie fundamentalã a fost înscrisã în genele celulelor noastre.
Este "da" -ul în fata vietii,
cea mai înaltã victorie a omului asupra tuturor încercãrilor care îl apasã,
cel mai puternic mijloc de transformare.

Autenticitatea unei vieti spirituale se mãsoarã dupã gradul de bucurie care o locuieste.

Ea este deci culmea misticii si a oricãrei împliniri.

Nu existã decât o singurã datorie: sã fii fericit,
si o singurã trãdare: sã nu fii...



(Alphonse Goettmann)

Sursa animatie: de pe internet
(din pãcate nu am retinut-o)


Sufletul omenesc, spune Claudel, este ceva capabil sã ia foc.
Si totusi el nu este fãcut decât pentru aceasta.
Focul acesta poartã un nume,
se cheamã bucuria sau mai exact entuziasmul,
pentru cã vine de la Dumnezeu.
Acest foc îl invitã pe om sã-si trãiascã drama vietii în toatã intensitatea ei
si sã converteascã orice experientã
- cãlãtorii, întâlniri, succese, esecuri, iubire-pasiune, cãsãtorie -
în ocazie de a se maturiza. ...
Deviza acestei bucurii? Nu împiedica muzica.
Nu împiedica, sub nici un pretext, sã se împlineascã muzica vietii tale.





(Emmanuel Godo)

De la acel "Bucurã-te!", vestea adresatã Mariei,
pânã la întâlnirea pe drumul spre Emaus,
când inima ucenicilor devine "arzãtoare",
primul si ultimul cuvânt al Evangheliei
este BUCURIE.





(Stan Rougier)

Bucuria e cel mai mare mister sufletesc…
Nu o simti nicaieri si e în tine.
Durerea vine din afara, pe calea vazduhului si a intemperiilor,
se hraneste cu spatii, se adapa cu timp.
Bucuria vine dinauntru si-ti umple fiecare celula cu osanale.
Bucuria e fara motiv lumesc si e cel mai înalt extaz al omului.

Durerea e un val, bucuria – marea…



(Vasile Voiculescu)

Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit.
Sunt si pricep ca sunt si mi-o si spun. Si lumina parca e mai luminoasa decât lumina si parca ea vorbeste si-mi spune cine e. visul mi se pare a dura mult, mult de tot.
Fericirea nu numai ca dureaza încontinuu, dar si creste mereu;
daca raul nu are fund, apoi nici binele nu are plafon...

Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înseala, criteriul definitiv este buna dispozitie.
Numai starea de fericire dovedeste ca esti al Domnului.
Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului ci jinduitorul dupa diavol.
Ascetul artagos nu e autentic.

Crestinul e liber, asadar fericit.
Acesta si este sensul genialei si inspiratei fraze a lui Kierkegaard:
contrariul pacatului nu este virtutea, contrariul pacatului este libertatea.


(Nicolae Steinhardt)

Schema, fixarea, încremenirea, adică orice formă de viaţă devenită permanentă, este moartea omului adevărat.

Omul adevărat nu se opreşte la nici o schemă, la nici o formă încremenită de viaţă. Viaţa lui este un protest zilnic şi neîntrerupt faţă de cotidian. Un protest interior, esenţial. Nici o schemă nu-l poate revendica ca fiind al ei.

Cei mai mulţi oameni au devenit sclavii schemei înainte chiar de a ajunge să conştientizeze datoria de a lupta cu ea. Astfel n-au cunoscut niciodată drumul căutării neîntrerupte, adevărata formă a vieţii care e libertatea.

(Christos Yannaras)

Sursa animatie: http://www.HippoStudios.co.uk
Trebuie ca niciodată să nu ne odihnim
până când nu devenim
ceea ce din toată eternitatea
în Dumnezeu am fost.

Meister Eckhart

Sursa foto:www.centre-bethanie.org

„Eu nu am nici o nostalgie”, spuse el, "pentru că sunt  acasă.”
Pentru mine aceasta a fost o revelaţie.
Suntem acasă.
Peste tot unde se întinde cerul suntem acasă.
În orice loc al acestui pământ suntem acasă atunci când purtăm totul în noi.
M-am simţit adesea - şi încă mă simt – asemenea unei nave care a îmbarcat o încărcătură preţioasă;
se desfac ancorele şi nava înaintează în largul mării, liberă de orice piedică;
face escală în toate ţările şi ia peste tot la bordul ei ceea ce este mai preţios.
Trebuie să fim propria noastră patrie.

Etty Hillesum – Une vie boulversée, Editions du Seuil, pag. 212

Iubesc sã trãiesc...

Meister Eckhart

Sursa foto:www.centre-bethanie.org

Viata si moartea, suferinta si bucuria, bãsicile picioarelor învinetite,
iasomia din spatele casei, persecutiile, atrocitatile nenumarate,
totul, totul este în mine si formeaza un ansamblu puternic,
îl accept ca pe o totalitate indivizibila si încep sa înteleg din ce în ce mai bine –
pentru propriul meu folos, fara a o putea explica înca altora –
logica acestei totalitati. (…)

Viata este frumoasa si plina de sens în absurditatea ei,
cu conditia sa stim sa înlesnim un loc pentru tot
si sã o purtãm întreagã în noi în unitatea ei;
atunci viata, de o maniera sau alta, formeaza un ansamblu perfect.

De îndata ce refuzam sau vrem sa eliminam anumite elemente,
de îndata ce ne urmãm bunul nostru plac si capriciul nostru
pentru a admite un aspect al vietii si a-l respinge pe altul,
atunci viata devine într-adevar absurda:
de îndata ce ansamblul este pierdut, totul devine arbitrar.

(E. HILLESUM, Une vie bouleversée, Paris, Seuil, 1985)

Un exemplu concret de viatã reusitã, de înviere la viatã: Marianne Sebastien si copiii diin Bolivia

Când o inimã nu mai este tristã,
ea are toatã puterea, toatã forta, toatã imaginatia
de a concretiza...
astãzi
o actiune justã pentru cei defavorizati.
spunea cineva în aceastã prezentare: Guvernul de Copii, aici:

https://www.youtube.com/watch?v=NoY35ZJbHmQ

Aceşti copii au reuşit.
Viaţa este aici, acum, în ochii lor care strălucesc, în zâmbetul lor, în acele zmeie înălţate pe cer, în acel moment unic, de neuitat.



Ceea ce văd eu în Bolivia, sunt persoane care trăiesc învierea, nu ca pe o istorie îndepărtată, ci astăzi chiar. Şi ştiu că aici, astăzi, noi suntem înviaţi.

Marianne Sebastien în interviul tradus AICI

Lumea în care trăim nu este o vale a lacrimilor
care ne ţine departe de culmile divinului,
ea este puntea care ne reuneşte cu ele.
Trebuie doar să rărim ceaţa conştiinţei
care ne ascunde vederea ei
şi să demolăm zidurile care ne barează drumul spre ea.



Claude Monet - Pont Japonais

Acesta este sensul cotidianului trăit ca exerciţiu.
Nu este nevoie de un timp special pentru aceasta. Fiecare clipă ne cheamă la conştientizare şi conformare. Şi nu există nici o acţiune, oricare ar fi scopul ei exterior, care să nu conţină pentru noi şansa de a avansa tot mai profund în adevăr. Orice am face: fie că mergem, că stăm în picioare sau aşezaţi, că scriem, vorbim sau tăcem, că atacăm sau ne apărăm, că ajutăm sau servim pe cineva, oricare ar fi munca noastră, - toate şi fiecare conţin în sine şansa de a fi îndeplinite într-o atitudine şi o poziţie care declară, restabileşte şi stabilizează tot mai mult contactul cu FIINŢA , şi serveşte astfel progresului spre transparenţa pentru transcendenţă.

K.G. Dürckheim – Vom doppelten Ursprung des Menschen, pag. 254

Lucrurile stau mai exact asa:

Bucuria este semnul cã Viata a reusit.
Suferinta nu dispare însã acolo unde "Viata a reusit",
ci e trãitã altfel: nu cu resemnare, ci fructuos.

Da, într-adevãr, Bucuria este semnul cã Viata a reusit!
Acesta nu înseamnã cã cel în care "Viata a reusit" devine un supraom, cineva pe care nu-l mai atinge nici o durere.
Din exterior poate sã parã, pentru un ochi superficial, cã omul nu mai suferã...
Suferinta nu dispare, însã, din viata sa, ci este trãitã altfel, în final fructuos.
Cred cã nici nu se avanseazã altfel pe aceastã cale fãrã capãt, adicã fãrã limite.


"Omul care a atins majoratul (maturitatea - al treilea nivel – când omul devine expresia fiinţei sale esenţiale) dovedeşte aceasta nu numai în afirmarea credinţei sale, ci prin forţa înrădăcinării sale în experienţa FIINŢEI dincolo de spaţiu şi timp, prin forţa sa atunci când suportă insuportabilul şi acceptă inacceptabilul. Ceea ce presupune şi forţa de a urmări, treaptă cu treaptă, transformarea sa. Doar cel care este înrădăcinat în profunzimea Fiinţei esenţiale poate suporta teama de a suferi a eului său. Pentru el o armonie scutită de suferinţă nu este singurul criteriu valabil, nici absenţa conflictelor valoarea cea mai înaltă. Cel care rămâne în spiritual va fi singurul capabil să suporte dezordinea lumii fără să simtă amărăciune din cauza aceasta iar suferinţa pe care totuşi o resimte va fi fructuoasă.

Este imatur cel care crede că poate învinge definitiv angoasa, tristeţea şi disperarea. Este major, din contră, cel care găseşte în pericolele permanente ale imperfecţiunii vieţii un mijloc mereu nou de a nu se identifica cu eul său anxios, trist şi disperat, ci de a-l dizolva la contactul profunzimii. El este atunci copleşit şi neîncetat transformat prin forţa profunzimii. Personalitatea sa este tot mai puternic marcată de Fiinţa sa esenţială, tot mai mult  dirijată de iubire şi transformată chiar şi în slăbiciunile sale. Sub semnul unei transparenţe crescânde, el poate atunci să dea expresie prezenţei ei în această lume. "

(K.G. Durckheim - La Voie de la Transcendance, pag.44)


Când un om îsi acceptã si suportã cu curaj suferinta,
- inclusiv în meditatie, zile întregi poate -
vine un moment când se simte ca trecând printr-un zid si
omul devine liber si deschis pentru ceva necunoscut pânã atunci.
(KGD)

8 martie 2020

Împãrãtia lui Dumnezeu...
Darul gratiei...

Împãrãtia lui Dumnezeu, asa cum o înteleg eu, este o împãrãtie a lui Dumnezeu pe pãmânt, în aceastã lume. Ea este conceputã ca o ordine în sânul dezordinii, si nu ca o stare în care lumea ar fi definitiv organizatã, adica ar deveni paradisiacã. Lumina lumineazã în întuneric. Tocmai pentru acest motiv lumina poate sã se manifeste în întunericul acestei lumi de aici. Noi nu avem dreptul sã spunem: dacã împaratia lui Dumnezeu nu este din aceastã lume, atunci noi nu avem nimic de a face cu aceastã lume, si trebuie sã ne refugiem într-o alta lume – mai ales NU aceasta!


Foto: Vincent Van Gogh - Noapte înstelatã

Noi suntem chemati sã purtãm în aceastã lume obscuraã si dezordonatã care este a noastrã „ceea ce nu este din aceasta lume”, si sã colaborãm astfel la întrepãtrunderea celor doua lumi, ai caror cetateni suntem. Dar nu realizãrile sociale pot genera aceasta. În orice loc în care suntem implicati în societate si în care suntem însãrcinati cu responsabilitate, binecuvântarea actiunii noastre depinde totdeauna de profunzimea si de maturitatea persoanei noastre. Realizarea împãrãtiei lui Dumnezeu pe pãmânt depinde exclusiv de relatia vie a fiecãrui om luat individual cu transcendenta.

Este vorba despre a fi mãrturie a celeilalte lumi în aceastã lume. Un grup, o institutie, societatea, nu pot fi martorii supra-mundanului în lume: numai individul poate fi martorul acestuia.

De aceea facem noi aici o muncã asupra noastrã însine. De aceea urmãm noi calea exercitiului; si, dacã reusim sã fim mãrturie în aceastã lume a împãrãtiei lui Dumnezeu, ne va fi dat sã experimentãm darul gratiei.

Karlfried Graf Durckheim – LE DON DE LA GRACE, ed. du ROCHER, vol 2, pag. 427

18 mai 2021