[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]


George Bãlan

În cãutarea maestrului
(Editura Institutul European, Iasi, 1999)
(fragmente)

DUPĂ UN SFERT DE VEAC...

Reflecţiile cuprinse īn acest volum sīnt, īn sensul cel mai exact al cuvīntului, ceea ce se cheamă literatură de sertar. Ele līncezeau īntr-un raft pe care-l vizitam extrem de rar - iar atunci numai din necesităţi domestice - sub un morman de alte manuscrise concepute īntr-o limbă pe care n-o mai practicam de peste două decenii, adică de cīnd īncepusem aşa-zisul exil. Sertarul le fusese soarta īncă pe vremea scrierii lor, cīţiva ani īnainte şi alţi cīţiva după 1970. Deşi īn bună parte solicitate de edituri şi redacţii de reviste, aceste gīnduri nu puteau să vadă lumina tiparului pentru motive ce se vor destăinui de la sine oricărui cititor atent, mai ales dacă n-a uitat īntunericul spiritual īn care au fost constrīnşi romānii să trăiască peste patru decenii.

Nepublicarea lor m-a făcut să sufăr mai puţin decīt s-ar crede. Aşternerea lor pe hīrtie fusese generos răsplătitoare prin experienţele interioare prilejuite, prin limpezirile şi cristalizările pe care le făcuseră posibile. Recitindu-le după atīta vreme, n-am găsit un singur rīnd care să nu fi fost expresia unei căutări autentice, īn foarte conştientă emancipare de ideologia care voia să pună stăpīnire chiar şi pe sufletele noastre. Era desigur principala cauză pentru care nu fuseseră acceptate. In unele din ele, ca eseurile dedicate lui Candid, această emancipare lua forme de-a dreptul furioase, iar ţinta acestei furii nu putea să nu fie recunoscută, oricīt de bine aş fi crezut eu că mă ascund īn spatele lui Voltaire. Citindu-le, George Ivaşcu, pe atunci director al „Contemporanului", zīmbi complicitar şi mi le resti­tui elegant, dīndu-mi să īnţeleg, cu humorul său de moldovean f mucalit, că nu ştiu pe ce lume trăiesc...

Era timpul ce urmase revenirii mele īn ţară după trei ani de studii īn capitala Rusiei, unde susţinusem o teză de doctorat, de asemenea total străină de exigenţele ideologice: Despre conţinutul filosofic al muzicii - o idee care avea să influenţeze decisiv toată evoluţia mea spirituală ulterioară (şi al cărei ecou străbate īntregul Pelerinaj muzical inclus īn acest volum). Autorităţile mă lăsaseră să plec la Moscova, īn ciuda comportă­rii mele care-mi atrăsese faima puţin măgulitoare de „copil teribil", tocmai cu speranţa că şederea acolo va avea un efect cuminţitor. Fusese o socoteală greşită. Mă īntorceam total şi definitiv eliberat de acea cenzură interioară, precum şi de ultimele resturi de servilism politic pe care le tīram cu un sen­timent de dezgust faţă de mine īnsumi. Mitul autorităţii, al oricărei forme de autoritate, se spulberase cu desăvīrşire pentru mine.

Şi totuşi maturizarea īncă nu se produsese. Căci mai nutream iluzia de a putea īnvăţa de la cineva arta de a gīndi şi trăi. Cum prima tinereţe se scursese numai īn compania unor falşi maeştri, īncercam să recuperez ceea ce nu putusem obţine de la viaţă la timpul potrivit, printr-o ucenicie plină de umilinţă pe līngă un adevărat maestru. Cea de-a doua tinereţe se apropia de sfīrşit, şi eu tot mă mai legănam īn iluzii adolescentine, īn această stare de spirit am īnceput ceea ce Balzac numea „căutarea absolutului" - titlul unui roman tacīnd parte din ciclul aşa-ziselor „studii filosofice". Deschis tuturor sugestiilor vieţii, redescoperită īn splendida ei diversitate după trezirea din beţia ideologică, mergeam īncrezător īn īntīmpinarea lor. Eram numai ochi şi urechi, vorbeam puţin dar īntrebam mult, şi mai ales ascultam. Atīt la Paris cīt şi la mănăstirea Sihăstria; atīt īn faţa interlocutorului intrat īn eternitate, cīt şi a celui īn carne şi oase; atīt cīnd cel ce mi se adresa era un călugăr abia ştiutor de carte, cīt şi atunci cīnd mă onora cu atenţia sa cel mai mare teolog al ţării, īncepeam să īntrezăresc dimensiunea transcen­dentă a existenţei şi căutam cu īnfrigurare acces la ea. īncetasem să mai văd īn spirit o emanaţie a materiei, cum fusesem cīndva īndoctrinat, presimţindu-i realitatea de sine stătătoare. Dar cum să ajung la o certitudine pe un tărīm atīt de unduitor şi inefabil? īntrebam conştiinţele departe văzătoare ale Occidentului; cerce­tam tradiţiile lăsate īn paragină ale propriei noastre spiritualităţi naţionale; īn fine; nu şovăiam īn a experimenta ceea ce ne venea dinspre Orientul īndepărtat ca moştenire" a unei īnţelepciuni multimilenare: disciplinele autodominării. Mă deschideam tuturor acestor surse de cunoaştere precum şi reprezentanţilor lor cu aceeaşi fervoare, aşteptīnd īncordat revelarea celui pe care destinul mi l-ar fi trimis ca maestru. Acesta īnsă nu a binevoit să apară. M-am amăgit de vreo două ori crezīnd că l-am īntīlnit, dar des-amăgirea s-a produs de fiecare dată foarte repede.

Era o amăgire īnsuşi gīndul de a īnvăţa ceea ce aspiram eu să aflu sub īndrumarea unui maestru. Căci timpul maeştrilor era demult revolut, iar omul modern a pierdut şi el de mult ingenuitatea şi docilitatea discipolului de odinioară: realităţi de care doar īntr-un tīrziu aveam să-mi dau seama. Şi totuşi, deşi nu m-a condus la acea ţară spiritual㠄a făgăduinţei" pe care mi-o imaginam īn neştiinţa mea, această căutare n-a fost zadarnică. Fără ea n-aş fi ajuns să descopăr că fiecare trebuie să-şi devină propriul maestru. Aceasta este īnsemnătatea experienţelor spirituale descrise īn acest volum şi prezentate sub forma a cinci pelerinaje.

Sankt Peter 16 decembrie 1997

DESPRE FUGA DE SINE şl ĪNTĪLNIREA CU SINE

„De-aş putea să-mi ridic o casă
Cīt mai departe
De mine"

(Marin Sorescu, Casa)

„... aceste fiinţe asemănătoare mie. nefericite cum sīnt şi eu. neputincioase ca şi mine. Ele nu m-ar putea ajuta īn ceasul morţii; voi muri singur. Trebuie deci să acţionez ca şi cum aş fi singur. Or, dacă aş fi singur, n-aş clădi case, nu m-aş īncurca īn ocupaţii tumultuoase, n-aş căuta stima nimănui, ci aş căuta numai să descopăr adevărul."

(Pascal, Cugetări)

Mă aflam īntr-un splendid oraş dintr-o ţară străină şi mă īndreptam, fascinat atras, spre o biserică a cărei monumenta­litate şi policromie, expresie a unei arte stinse, străjuia sfidător peste agitaţia din jur. Mă apropiam de ea nerăbdător să-i trec pragul, aşteptīndu-mă să descopăr īnăuntru frumuseţi şi mai spectaculoase. Dar, vai, deziluzie: transformată pe dinăuntru īn depozit (cum am constatat comitīnd indiscreţia de a privi prin gaura cheii) era inaccesibilă vizitatorilor. A trebuit să mă mărginesc atunci la contemplarea īndelungă a zidurilor exteri­oare, ceea ce, pe līngă satisfacţia estetică, mi-a prilejuit o neaş­teptată revelaţie de ordin, hai să-i zic, filosofic, īn imposibilita­tea de a pătrunde īn lăuntru, credincioşii scriau pe zidurile străvechi cele ce ar fi dorit să solicite dacă ar fi putut īngenunchea īn faţa icoanelor. Am pierdut peste un ceas - adică de cīteva ori mai mult decīt aş fi dedicat vizitării interiorului -descifrīnd (căci limba acelei ţări mi-era cunoscută) inscripţjiie cu doleanţe. Cele mai multe cereri erau banale cereri de reuşită la examene şi noroc īn dragoste, dar una a răscumpărat cu prisosinţă toată platitudinea acelor elanuri tară aripi spre ceruri: „Ajută-mă, Doamne, să fug de mine", scrisese mīna necunoscută īntr-un elan de data asta īnaripat, căci īşi luase zborul de pe solul unei prea evidente suferinţe, iar suferinţa este cel mai puternic propulsor spre īnălţimi. Am zăbovit īndelung īn faţa acestei incandescente inscripţii, al cărei autor, deşi fără vīrstă, fără sex, fără chip, fără profesie, nu-mi era prin aceasta mai puţin apropiat, dacă nu chiar familiar. Recunoşteam īn acest strigăt deznădăjduit o stare de spirit care foarte adesea, īntristă­tor de adesea, mi s-a impus ca dureroasă realitate psihologică pe parcursul īntīlnirilor cu oamenii, atunci cīnd măştile bunei dispoziţii cădeau şi inimile īncercau posibilitatea - din neferi­cire de atītea ori zădărnicită - a comuniunii.

Era rostită cu un laconism exhaustiv şi - de aceea -exploziv, toată disperarea atītora şi atītora care, īn tete-ā-tete cu ei īnşişi, atunci cīnd larma din jur a amuţit, se simt cuprinşi de o ameţeală ca īn faţa unui abis (căci, cum spunea Wozzeck, al lui Alban Berg, „īn om e o prăpastie şi-n ea aluneci dacă priveşti mai mult" II, 3). Smulgīndu-se funestei atracţii a abisului din lăuntru, aceştia īşi refuză, blestemīnd-o, propria companie, şi o caută pe a altora sau divertismentul care să-i scoată din ei. Dar asemenea evadări din sine nu sīnt posibile decīt temporar; permanentă, irezistibilă, necruţătoare fãcīndu-se uneori auzită peste cea mai asurzitoare larmă a mondenităţii, este această chemare a eului. Şi cīnd toate căile de scăpare par īnchise, cīnd fuge de la una la cealaltă, consumată sub semnul panicii, eşuează īn cea mai neagră neputinţă, neputinţă cu luciri sinistre, prinde a licări promiţător, cum ar fi spus Thomas Mann, „speranţa de dincolo de deznădejde, transcen­denţa disperării" (Doctor Faustus, XLVI). Atunci paşii se īndreaptă febril, accelerat spre edificiul monumental şi poli­crom pentru ca, īn smerenie udată cu lacrimi, sufletul - speriat de prăpastia din lăuntrul său şi simţind că nu mai poate rezista presiunii psihologice exercitate asupra lui de această groaznică vecinătate - să ceară, cu īnduioşătoare naivitate, imposibilul: eliberarea de sine īnsuşi, adică definitiva īnăbuşire a chemării interioare. Dar porţile hramului sīnt īnchise şi bietului descum­pănit nu-i rămīne decīt să caute īn buzunare un creion, īncredintīnd īndurerata sa cerere zidului mut, cu nădejdea că muţenia acestuia va deveni grăitoare īn ordinea transcendentă a lucru­rilor...

Īndepărtīndu-mă de acest loc al durerii şi speranţei şi mergīnd agale de-a lungul unui chei, meditam la această tristă condiţie umană, zilnic confirmată sub ochii mei de atīţia şi atīţia cărora azvīrlirea frenetică īn valurile ispitelor, agitaţiilor, aven­turilor generos oferite de civilizaţia modernă, le dă iluzia salvă­rii din prăpastia despre care vorbea Wozzeck. Ar īnsemna să fiu făţarnic şi să mă situez trufaş deasupra celorlalţi dacă n-aş recunoaşte că, nu numai din cele ce văzusem īnjur, dar şi prin experienţă lăuntrică - există cineva care să n-o facă? - deveni­sem conştient de această realitate spirituală contemporană.

Impresia acelei după-amieze de iulie īncă nu se stinsese cīnd īmi ieşi īn īntīmpinare cel despre care scriu aceste rīnduri. Mă aflam, continuīnd concediul īnceput printr-o călătorie peste hotare, la una din mănăstirile bucovinene şi nu vedeam o īnde­letnicire care să se potrivească mai bine blīndei atmosfere a ceasurilor de vecernie decīt răsfoirea Cugetărilor lui Pascal, luate īn raniţă deoarece constituie o carte ideală pentru excursie:  le poţi īncepe de la orice pagină, le poţi īntrerupe cīnd vrei, le poţi relua oricīnd. Nu mai avusesem de-a face cu Pascal din vrernea liceului; reţinusem de atunci că a fost mare fizician şi mistic şi, de asemenea, mi se īntipăriseră īn minte, integrīndu-se aparatului intelectual de uz curent, distincţia atīt de subtilă şi bogată īn consecinţe īntre spiritul de geometrie şi cel de fineţe; faimosul „pari" din care, neieşind cu nimic pierzători, putem īn schimb cīştiga nemurirea īn viaţa de dincolo; precum şj imaginea celor două infmituri, cel mare şi cel mic, īntre care pendulează derutat omul.

Luasem totuşi această carte nu numai din motive de comoditate, ci şi pentru că doi eminenţi filosofi romāni īmi atrăseseră atenţia asupra uimitoarei - ziceau ei - concordanţe dintre ideile pascaliene şi mentalitatea secolului nostru: D.D, Roşca relevīnd īntr-un eseu din Linii şi figuri aspectele prin care Pascal se arăta precursor al gīndirii moderne (dorul chinuitor de nemărginire, sentimentul relativităţii tuturor valorilor, atitudinea critică faţă de puterile inteligenţei, lărgirea noţiunii de raţional prin schiţarea unei logici a individualului, a contin­gentului, a dinamicului, graţie cărora să poată fi sesizat şi inefabilul din lucruri); Grigore Popa prin disertaţia publicată la Paris, īn 1938, despre Actualitatea lui Pascal, descoperită de domnia sa mai ales īn neliniştea metafizică generatoare de īntrebări exasperante dar fertile pentru spirit (de unde şi carac­terul creator al acestei nelinişti), īntrebări care, dezvăluind nefericirea condiţiei noastre, ne deschid şi porţile salvării spiri­tuale - toate acestea permiţīnd autorului să tragă o linie directă de filiaţie īntre meditaţia pascaliană şi existenţialismul kierkegaardian, a cărui actualitate nu mai trebuie dovedită.

Īn acele momente de dulce reverie crepusculară eram īnsă departe de a-mi pune asemenea probleme, şi mai puţin decīt la orice m-aş fi putut gīndi că voi scrie vreodată ceva despre gīndi-torul francez. Nu căutam decīt o destindere, şi cu acest gīnd nepretenţios deschisei volumul, mai mult īntīmplător decīt intenţionat, la capitolul despre Mizeria omului. Este capitolul īn care se descriu disperările cc-1 cuprind pe omul obligat sa rămīnă cu sine īnsuşi, aplecat asupra interiorului său. Căci. spune Pascal, „ este pentru el un chin insuportabil să fie obligat  a trăi cu sine şi gīndind la sine... toată grija sa este de a se uita şi de a lăsa acest timp atīt de scurt şi de preţios să se scurgă fără reflexie, ocupīndu-se de lucruri care-l īmpiedică să gīndească... E de ajuns să-l obligi a se vedea si a fi cu sine, pentru ca să-l faci nefericit". Parcurgeam aceste gīnduri despre plictiseală, nelinişte, deşertăciune şi moarte cu un sentiment nu mai puţin devorant decīt cel pe care-l īncerci pătrunzīnd īn lumea infernală a lui Dostoievski sau Kafka. Tabloul care se contura īn faţa ochilor minţii căpăta culori din ce īn ce mai sumbre, iar gīndul că lectura lui Pascal ar putea aduce destindere, īncepea să se dovedească tot mai puţin īntemeiat. Omenirea īnchipuită ca gigantică temniţă cu tot atītea celule cīte suflete există, īn fiecare din ele trăind un eu care nu se poate suporta (nu este oare „izolarea" pedeapsa cea mai grea pentru un deţinut?) şi care, simţind că scrutarea solitară īn propriilc-i adīncuri devine mortal de īnnebunitoare, īncearcă disperat evadarea.

Unde să fugi cīnd alături e o altă celulă cu un alt deznădăjduit, visīnd şi el o evadare aceste fiinţe asemănătoare mie, nefericite cum sīnt şi eu, neputincioase ca şi mine" şi care „nu m-ar putea ajuta īn ceasul morţii"); cīnd totul e o temniţă gemīnd de aceeaşi spaimă a singurătăţii, de aceeaşi oroare de sine, de aceleaşi suferinţe şi neputinţe? Intervin atunci imaginaţia şi autosugestia, care dau bietului individ turmentat iluzia evadării: se va deda jocului, de la cel mai naiv la cel mai riscant, de la vīnătoarea de iepuri la aventura politică, aceste īndeletni­ciri smulgīndu-1 contemplaţiei neliniştitoare a abisului. „Nu că ar exista o sursă de fericire īn ceea ce poţi dobīndi prin aceste jocuri sau că şi-ar imagina fericirea sălăştuind īn banii cīştigaţi la joc sau īn iepurele fugărit. Dacă aceştia le-ar fi oferiţi, i-ar refuza. Căci ei caută nu această folosire moale şi liniştită, care ne lasă să ne gīndim la nefericita noastră condiţie, ci tumultul care ne abate de la asemenea gīnduriSituaţie de care nu e deloc scutit nici acela care, azvīrlindu-se mai īndrăzneţ īn apele īnvolburate ale iluziei evazioniste, reapare aruncat de acestea pe un nu ştiu ce tron de vremelnică şi exterioară glorie, servind drept obiect al unei invidii sau admi­raţii cu totul nejustificatc. Căci vanele satisfacţii şi avantaje ale unei asemenea reuşite nu sīnt niciodată īn măsură a umple vidul lăuntric pe care, īn condiţii ca acestea (şi mai ales după aproape iminenta degringoladă!), omul īl simte poate şi mai chinuitor. Faceţi această īncercare - propune Pascal cu intenţii polemice foarte transparente īn această epocă de splendoare imperială a „regelui-Soare": „ lăsaţi un rege pe de-a-ntregul singur, fără nici o plăcere a simţurilor, fără nici o grijă īn cuget, fără companie, pentru ca să se gīndeasca la sine īn voie, şi veţi constata că un rege care ia act de sine este un om plin de mizerii, şi care le simte ca orişicare altul. De aceea se evită cu grijă asemenea situaţii şi niciodată de lingă un rege nu lipsesc persoanele care veghează ca divertismentul să urmeze treburilor... şi se īngrijesc ca regele să nu rămīnă singur şi obligat să se gīndeasca la sine, ştiind că va fi nenorocit, cît e el de rege, dacă gīndirea va trebui să se īndrepte īntr-acolo ". O, indiscutabil că, de la amatorul obscur de distracţii cine­getice şi pīnă la superbul cap īncoronat, toţi īşi doresc īn mod sincer liniştea, o visează ca pe un bun suprem, ca pe un liman rīvnit al rătăcirilor, īn virtutea „acelui secret instinct... care-i face să-şi dea seama că fericirea sălăşluieşte īntr-adevăr īn linişte, iar nu īn tumult". Dar iată că după ce ai căutat liniştea luptīnd īmpotriva unor obstacole, şi mai ales „ dacă le-ai īnvins, liniştea devine insuportabilă; căci te gīndeşti fie la mizeriile pe care le ai, fie la cele care te ameninţă. Şi cīnd s-ar vedea la adăpost din toate părţile, plictiseala n-ar īntīrzia să iasă din fundul inimii, unde are rădăcini naturale, şi să umple spiritul cu veninul său ". Astfel īncīt ancorarea īn liniştea şi īmplinirea jinduită repune pe ordinea de zi problema singurătăţii, a abisu­lui, a fantomelor ce ies din el, a evadării. Şi iarăşi azvīrlire īn divertisment, īn aventură, īn agitaţie... şi iar etc., etc. Un infer­nal cerc vicios.

Īncepīnd ca divertisment, lectura lui Pascal devenea pasionantă la modul zguduitor, pentm a culmina cu sentimentul revelaţiei. Aşadar, acelaşi „ajută-mă Doamne să fug de mine!". Aşadar, acesta nu e răul secolului nostru, cum crezusem īntr-o pornire excesiv de autocritică: şi pe vremea lui Pascal, adică acum trei sute de ani, şi probabil cu multe secole īnainte, oame­nii se temeau să rămīnă singuri cu ei īnşişi şi īşi dăruiau trupul, energia, atenţia, inteligenţa, sentimentele celor mai ridicole bagatele, numai să le umple timpul, să-i ferească de atracţia ameţitoare a hăului din lăuntru, să le permită a ajunge īn pragul deznodămīntului fără a-şi pune problema lui şi a īncerca fiorii inseparabili de o asemenea meditaţie (căci „divertismentul ne amuză şi ne face să ne trezim pe nesimţite īn faţa morţii"). Tragică autoīnşelare īnsă această fugă de sine a celor care, „ neputīnd vindeca moartea, nefericirea, ignoranţa, şi-au īnchipuit că, pentru a fi fericiţi, n-au decīt să nu se mai gīndeasca la aceste lucruri... Este īnsă o mizeră consolare, deoarece ea nu va vindeca răul, ci doar īl va ascunde pentru puţin timp, şi, ascunzīndu-l, īl īmpiedică pe om să se gīndească la o adevărată vindecare ".

Ce-l sperie la el īnsuşi pe eroul liric al lui Marin Sorescu frate bun cu autorul inscripţiei de pe zidul bisericii - ca să vrea cu atīta ardoare „să-şi ridice o casă cīt mai departe de sine?" Dacă problema e seculară - sau poate, cine ştie, milenară īnseamnă că tot atīt de vechi sīnt şi cauzele dorinţei de eva­dare, adică grozăviile care, īnsoţind introspecţia īn solitudine, o fac insuportabilă: Pascal ne poate servi drept călăuză prin īntunecimile lăuntrice, ca Virgil lui Dante. Ei bine, se fuge „rupīnd pămīntul" de acest abis din lăuntru, provocator de periculoase ameţeli, deoarece aproape de gura lui īnfricoşătoare apariţii spectrale sar īn ochii celui plecat să scruteze adīncurile.

E suficient să rămīnă puţin cu el īnsuşi, īncercīnd să-şi īnţeleagă rostul pe lume, pentm a se descoperi - cu un sentiment descura-
jant al singurătăţii şi absurdităţii sale - „ rătăcit īn acest colţişor
al universului, fără să ştie cine l-a azvīrlit īn el, ce a venit să facă aici, ce va deveni murind; īl apucă spaima ca pe un om care ar fi fost dus īn timp ce dormea īntr-o insulă pustie şi īngrozitoare, şi care s-ar trezi fără să ştie unde este şi fără a putea īn vreun fel să scape de acolo ", Nimic stabil, nimic sigur sub picioarele sale cīnd, luīndu-şi inima īn dinţi, īncepe timid să coboare printre negurile neliniştitoare: „Dorim adevărul şi nu găsim īn noi decīt incertitudine. Căutăm fericirea şi nu găsim decīt mizerie. Sīntem incapabili să nu dorim adevărul şi fericirea, dar ne dovedim incapabili şi de certitudine şi de fericire ". Descoperindu-şi īn puţinele momente de autocontem-plare trista condiţie (lapidar definită ca „ inconstanţă, plictiseală, nelinişte "), insul pascalian, dezgustat şi speriat de sine, va face clasica mişcare spre trăirea exterioară a vieţii, spre īnstrăinarea de sine. Dar vai, nici o minte lucidă nu poate găsi acolo reală satisfacţie, şi cu atīt mai puţin rezolvare a teribilelor probleme interioare, căci, orientată mereu spre viitor, spre evadare, spre himere, şi neancorīnd niciodată ferm īn realitatea prezentului, existenţa īntru uitare şi divertisment se dovedeşte inconsistentă şi deci incapabilă să ofere un punct solid de reazem:,.Prezentul nu ne e niciodată scop. Trecutul şi prezentul sīnt mijloacele noastre; numai viitorul ne este obiect. Astfel īncīt noi nu trăim, ci doar sperăm să trăim; pregătindu-ne totdeauna să fim fericiţi, e īn afara oricărei īndoieli că nu vom fi niciodată ". Ştim prea bine că există o singură realitate certă, consistentă, statornic㠗 iminenţa morţii, dar pe aceasta nu vrem s-o luăm īn consideraţie; ba tocmai ea este cea care ne alungă din noi, īndemnīndu-ne să ne ridicăm o casă a iluziilor cīt mai departe de prăpastia neliniştilor noastre; pentru ca, odată instalaţi īn această casă, să constatăm īngroziţi c㠄degeaba ne īntoarcem privirea de la această veşnicie care ne aşteaptă, ca şi cum am putea-o anihila negīndindu-ne deloc la ea. Aceasta dăinuie īn ciuda noastră, īnaintează... ".

Există īnsă şi oameni - şi aceştia fac mīndria speţei noastre, constituie elita ei spirituală - care, deşi zguduiţi de sumbra privelişte a abisului lăuntric, īşi domină teama şi ceea ce e filistin īn instinctul de conservare, şi īntreprind cumplita coborīre. Ei n-au făcut mai puţin decīt ceilalţi experienţa ameţelii şi n-au fost mai tentaţi mai puţin decīt ei de mirajul „casei" construite cīt mai departe de ei, īn mijlocul larmei amă­gitoare. Un sentiment mai dezvoltat al demnităţii umane le-a permis īnsă să-şi dea seama cīt de jalnică şi degradantă este situaţia celui ce-şi īnchipuie că obţine uitarea totală a mizeriei interioare „ ataşīndu-se de obiecte josnice şi ridicole, nedemne de silinţele sale, şi cu atīt mai mult de dragostea sa ", obiecte care īi procur㠄o fericire falsă şi imaginară"', un asemenea om este, īn ochii lor, „şi mai deplīnspentru īncăpăţīnarea sa de a căuta divertisment īn lucruri atīt de frivole şi josnice, decīt pentru mīhnirea pe care i-o produc nefericirile sale efective; iar divertismentele sale sīnt infinit mai puţin rezonabile decīt plictiseala sa ". Ceva mai multă bărbăţie a spiritului i-a făcut, de asemenea, să constate că frica se īnvinge nu fugind de ea, ci īnfruntīnd-o ferm. Antidotul unui rău poate fi găsit uneori tocmai īn trăirea lui exhaustivă - remediu aplicabil mai ales acestui sentiment al urâtului („l'ennui") care ne īncearcă atunci cīnd īn jur se face linişte şi īncercăm să coborīm īn noi īnşine. Şi astfel, spune Pascal, „printr-o stranie răsturnare a naturii omului, apare că plictiseala, deşi răul său cel mai sensibil, este īntr-un anumit sens cel mai mare bine al său deoarece īl impulsionează mai mult decīt orice să-şi caute adevărata vindecare; iar divertismentul, privit de el ca cel mai mare bine, este īn realitate cel mai mare rău al său, deoarece īl īndepărtează mai mult decīt orice de la căutarea remediului suferinţelor sale ".

Ne putem vindeca, prin urmare, de spaimele care ne scot din noi hotărīndu-ne īndrăzneţ să coborīm - īn ciuda lor, şi cu ele īn inimă - spre fundul misterios, īnfricoşător. Cei care o fac, găsesc curajul necesar īn presimţirea (aici se află de fapt punctul de pornire pentru ieşirea din marasm) că omul nu poate fi numai o „cloaca de mizerii", de felul celor mai sus descrise, că sub aceste neguri īnspăimīntătoare trebuie să se ascundă limpezimi reconfortante, surse de lumină capabilă a risipi bez­na. Cunoscīndu-şi condiţia, zice Pascal, omul se simte şi mai nenorocit, dar această conştientă a nefericirii sale funciare exprimă forţa şi măreţia spiritului său, mizeriile sale sīnt acelea ale unui „mare senior", ale unui „rege deposedat". Imaginii pascaliene a omului nu-i este deloc caracteristică monocromia pesimistă, ea este, dimpotrivă, violent brăzdată de contrastul īntuneric-lumină: micimea noastră īn univers constituie doar o faţă a condiţiei umane, reversul ei este o grandoare nu mai puţin funciară, grandoare care izvorăşte din capacitatea noastră de a īnţelege şi medita, de a privi lucrurile de pe tronul spiritului: omul e īntr-adevăr o biată trestie, dar o trestie gīnditoare, şi acest atribut e suficient pentru a-i conferi superioritate asupra lucrurilor şi vieţuitoarelor din jur, care, chiar cīnd l-ar distruge, i-ar rămīnc inferioare deoarece forţa lor distructivă e oarbă, iresponsabilă, īn timp ce el rămīne mare chiar şi prăbuşindu-se. căci este conştient că dispare: murind - atunci cīnd ştie să moară - el nu īncetează să fie rege! Ne aflăm, din momentul cīnd căpătăm deplina conştientă a mizeriei noastre, deja pe drumul care ne va conduce spre recucerirea „regalităţii" de care fuseserăm deposedaţi, spre regăsirea luminoasă de noi īnşine. Culminaţia lucidităţii īntru disperare coincide īn felul acesta cu īntrezărirea luminii salvatoare īn noapte, cu ceea ce Thomas Mann numea „speranţa dincolo de deznădejde, transcendenţa disperării".

Acest presentiment, această pregustare a măreţiei sale strălucitoare, ascunsă de tenebrele micimilor şi slăbiciunilor noastre, dă insului curajos şi lucid puterea să străpungă zona ameninţătoare īn această coborīre a sa care de fapt echivalează cu o ascensiune.,, Toată demnitatea noastră consta īn gīndire ",zice Pascal, şi tot el: „să ne străduim a gīndi bine, iată princpiul moralei". Străpungerea zonei ameninţătoare īnseamnă īnvin­gerea acelor slăbiciuni care ne īndeamnă să ne refuzăm gīndirii scrutătoare īn sine şi să ne azvīrlim īn braţele deşertăciunii fascinant mascate; īnseamnă īnfruntarea neīnfricată a acelor īntrebări şi nelinişti care ne asaltează cīnd ne aflăm īn propria noastră companie, cu privirile īntoarse spre noi īnşine, īnfrun­tare care ne va duce cu siguranţă la descoperirea unui statornic punct de sprijin spiritual, la un echilibru de nezdruncinat. Sīnt hărăziţi deprimantei „navete" īntre disperare şi divertisment doar cei care, şubrezi sufleteşte, nu se pot hotărī să īntreprindă dificila dar absolut necesara operaţie a regăsirii de sine - acest imperativ al imperativelor, de care omenirea lucidă a devenit conştientă cel puţin de la Socrate, primul european care şi-a īntemeiat gīndirea pe celebrul „Cunoaşte-te pe tine īnsuţi" (adevărata problemă fundamentală a filosofici!)

Am străpuns - să presupunem - negurile care-l īnspăimīntau pe contemporanul lui Pascal, dar nu mai puţin pe eroul nostru. Ce e dincolo de ele? Pe care certitudini se va sprijini şi odihni īn sfīrşit spiritul după ce a traversat infernalele vīrtejuri? Pentru Pascal, regăsirea de sine prin reintrarea īn sine e sinoni­mă cu revelaţia dumnezeirii, ascunsă īn adīncul sufletesc al fiecăruia, ca rămăşiţă a originii noastre divine (şi constituie baza ancestrală a acelui sentiment al grandorii umane care pulsează necontenit īn noi, chiar dacă nu-l simţim): e suficient īnsă s-o descoperim pentru ca, din rămăşiţă a unui paradis pierdut să devină piatră de temelie a unei noi existenţe. Kierkegaard, Dostoievski, Unamuno, Jaspers, Gabriel Marcel şi-au menţinut neşovăitor această credinţă īn īncercările lor de a găsi o ieşire salvatoare din „boala mortală", „angoasa", „teama şi cutremurarea", „sentimentul tragic al vieţii", pe care le-au trăit la cea mai īnaltă temperatură. Nu, zice curentul opus al celor refractari ideii de transcendenţă divină dar trecuţi şi ei prin iadul aceleiaşi experienţe: nu există acolo nici urmă de dumnezeire, este doar omul īn ce are el mai nobil şi mai puternic, mai esenţial şi mai pur, īn ceea ce are, dacă vreţi, suprauman pentru a īntrebuinţa termenul celui de la care, de altfel, īncepe această tradiţie: căci de la Nietzsche s-a autoīndumnezeit omul, īnvestindu-se singur cu o putere de creaţie şi rezistenţă morală care să-1 facă a refuza iluzia oricărui sprijin din afară, iluzie umilitoare pentru demni­tatea sa. Marx a dat un puternic imbold năzuinţei de reintrare a omului īn posesia propriei sale esenţe, fără ajutorul credinţei religioase, īnţeleasă de el ca opium, iar Camus şi Sartre au făurit expresia modernă a acestui eroic umanism ateu.

Bineīnţeles, pentru tradiţia pascalian-religioasă de gīndire, această glorificare nelimitată a omului este manifestarea de ridicolă trufie a unei „trestii" care, prin faptul că e „gīnditoare", n-a rămas mai puţin trestie, nu a devenit mai puţin fragilă. Dar nu deosebirile dintre cele două curente doresc să le subliniez īn cazul de faţă, ci apelul pe care ambele īl fac la noi pentru a protesta īmpotriva tuturor formelor de alienare, pentru a coborī curajos īn noi īnşine şi a descoperi acolo izvoarele cele mai rodnice de forţă morală şi acţiune umanitară, echiva­lente, sau aproape, cu īnsăşi esenţa fiinţei noastre. Este acea largă platformă de gīndire pe care spiritualismul lui Teilhard de Chardin, de cea mai curată tradiţie pascaliană, găseşte limbaj comun cu cel mai consecvent marxism contemporan, trecīnd şi unul şi celălalt, cum expresiv spunea Roger Garaudy, „de la anatemă la dialog". Ar fi păcat ca ele să-şi irosească forţele īn dispute asupra detaliilor de ordin dogmatic, permiţīnd unui al treilea să cīştige (de fapt, să ducă spre pierzare) sufletele oame­nilor: acest agresiv şi cinic pozitivism modern, care tratează umanismul ca pe o zdreanţă ridicolă („verbiaj anacronic', „rămăşiţă desuetă a romantismului etc."), care vrea să tehnici­zeze omul, dizolvīndu-l īn „obiecte" şi „structuri" pīnă la totala lui dezumanizare. Această viziune pretins scientistă a omului, expresie paroxistică a īnstrăinării (şi nu numai a omului de esenţa sa dar şi a filosofici de menirea sa) - iată realul adversar al curentelor care, privind īn mod diferit problema raportului dintre materie şi conştiinţă, īşi văd raţiunea de existenţă īn reumanizarea omului.

Suprema datorie a filosofiei şi supremul merit pe care şi-l poate cīştiga īn faţa propriei sale conştiinţe constă azi, poate mai mult decīt oricīnd, īn determinarea oamenilor să se ocupe de ei īnşişi, de salvarea lor sufletească. Se simte nevoia unei răscoliri lăuntrice profunde, care să-i facă pe atīţia şi atīţia să treacă de la acel „Ajută-mă Doamne să fug de mine" la un „Ajută-mă Doamne să mă regăsesc" (eventual şi făr㠄Doamne"...), de la „De-aş putea să-mi ridic o casă cīt mai departe de mine" la „de-aş putea să-mi ridic o casă cīt mai adīnc īn mine". Cu nimic anacronizat, mai viu şi mai actual ca niciodată, Pascal poate fi un admirabil sfătuitor şi sprijinitor celor īnsetaţi de regenerare spirituală.


Fragmente selectate din capitolul PELERINAJ LĂUNTRIC

5

Eroarea cea mai gravă pe care o pot comite cei sincer doritori să se dedice spiritului este de a se speria şi a da īnapoi de īndată ce simt arsura reacţiei stīrnitc īnjur de atitudinea lor. īn loc să vadă īn răbufnirea de adversităţi o confirmare a dreptei lor păşiri pe calea spiritului, īşi īnchipuie că au călcat greşit, īndoielii īn justeţea orientării i se alătură atunci prompt prudenţa care nu īntīrzie să se prefacă īn teamă, ba chiar īn spaimă. Şi se refugiază atunci īn „oază", unde se pun la adăpostul unor onorabile exerciţii intelectuale sau al unor evlavii discrete, adăpost nu numai sigur, dar şi confortabil. Şi trăiesc acolo cu iluzia (dar trăiesc ci oare?) că de abia acum -adică după ce au fugit de pe cīmpul de luptă, unde fuseseră puşi ca apărători ai cerului pe pămīnt - de abia acum s-ar putea dedica cu adevărat celor spirituale. Ca şi cum liniştea stătută ar fi semnul distinctiv al autenticei īndeletniciri spirituale, iar nu tensiunea şi efervescenţa din care trebuie să se nască un alt fel de linişte - o linişte total necunoscută rumegătorilor de pseudomeditaţii solitare īn calmul spiritualmente atīt de sărac al oazei. E cu adevărat la īnălţimea cinstei de a fi fost chemat să slujească spiritul doar acela care rămīne neclintit atunci cīnd voinţa sa de a fi el īnsuşi, īntru puritate şi libertate, atrage asupra lui iminenta reacţie a celor ce slujesc forţe opuse spiritului. El ştie - şi de fapt la asta se şi reduce īnalta īnţelepciune - că violenţa unei asemenea reacţii, care uneori poate fi foarte spectaculoasă, n-are nici o consistenţă, soarta ei, la fel de iminentă, fiind īnghiţirea de către neant. Atītca dezlănţuiri ale prostiei şi răutăţii au trecut peste noi! N-ar fi rămas din ele nici cea mai mică urmă dacă oamenii ar fi stat neclintiţi acolo unde fiecare fusese chemat să străjuiască. Ei īnsă s-au lăsat uşor dislocaţi, ca nişte copii speriaţi de balauri fictivi, iar pe sufletele lor debile s-au īntipărit - ca nişte arsuri enorme, care desfigurează - urmele diabolicelor ofensive. Nu ştiau - sau uitaseră? sau n-au crezut? - c㠄ce e val, ca valul trece", şi că era suficient să vrea cu hotărīre pentru ca să fie realmente stīnci īn faţa acestor valuri ale istoriei. Inconsistenţa şi neantul ofensivelor diabolice pot, desigur, uneori, să producă ruperi -motiv de spaimă pentru conştiinţele şubrede, īnţeleptul o ştie şi pe asta, el nu-şi face nici o iluzie īn legătură cu securitatea fiinţei sale exterioare. Şi, totuşi, rămīne ca o stīncă de strajă la postul care i s-a īncredinţat, de reprezentant al cerului pe pămīnt. A nu rămīne acolo - o ştie prea bine! - ar īnsemna să trădeze spiritul. Căci, alături de libertate şi puritate, curajul e al treilea atribut major al acestuia.

Un creştinism leşinat - care pentru aceasta era un pseudo-creştinism, deviat de la direcţia iniţial imprimată - a făcut tot ce i-a stat īn putinţă pentru a secătui spiritul de puteri. L-a uns cu alifiile unei ipocrite smerenii, i-a jugulat forţa de a rezista ticăloşiei agresive, i-a luat īncrederea īn eficacitatea prezenţei sale şi īn incomparabila sa superioritate, i-a stins conştiinţa profetică şi apostolică: a făcut din el o cīrpă. Căci asta e azi ceea ce oamenii numesc spirit: o cīrpă. Pretutindeni i se aduc omagii, dar nicăieri nu domneşte. Omagierea nu lui i se adresează, ci unui surogat al lui. Căci el, cel adevărat, a fost de fapt alungat de oameni, care au pus īn locul lui un simulacru de spirit, pentru a-şi masca mizeria, şi presimţind că fără frīnele acestui simulacru, mizeria lor ar evolua catastrofal. Da, acest simulacru-cīrpă īndeplineşte măcar rolul de a īmpiedica o gravă criză să se transforme īn cataclism. Ce ar fi īnsă dacă la lucru s-ar afla nu acest reflex devitalizat, ci spiritul īn toată autentici­tatea şi plenitudinea lui, adică puritatea, libertatea şi curajul īnmănuncheate īntr-o forţă irezistibilă! Căci el e modest, dar nu ca o rudă săracă, e fremătător de iubire, dar nu muieratic, e īnţelept, dar nu temător, e paşnic, dar nu neputincios, e impersonal, dar nu lipsit de personalitate. Au ajuns să facă din el o babă tremurătoare, iar el este chintesenţa bărbăţiei veşnic tinere! Va putea spune că a simţit atingerea spiritului (şi ce revelaţie se poate compara cu aceasta?) doar cel care va găsi īn sine puterile capabile să-l facă biruitor peste toate cele care-i īmpiedică pe oameni să fie integral şi superior ei īnşişi şi să opună asaltului furibund al reprezentanţilor īntunericului luminoasa certitudine de a se şti una cu infinitul.

7

 Descoperirea şi dovedirea Spiritului ca forţă irezistibilă: poate exista un mod mai sublim de a-ţi direcţiona viaţa şi a o umple? Iată acel „sens al existenţei", pe care atīţia şi atīţia spun că īl caută, nebănuind că se află īngropat īn ei īnşişi, sub molozul bietului suflet pe care egoismul, pasiunile, materialis­mul nu contenesc să-l ruineze. Cel ce a declanşat īn sine clarviziunea şi a găsit vitejia necesară angajării īn marea ascensiune, trebuie să se ferească īnsă de primejdioasa ispită a īmbătării de această forţă pe care o simte ridicīndu-se īn el. Inconştient de rolul pe care trebuie să-l joace, spiritul se ofileşte; o hipertrofie a conştiinţei de sine, iminent tributară unui rafinat egoism, trădează īnsă nu mai puţin esenţa spiritualităţii. Căci virilitatea spiritului, cea īn virtutea căreia poate el juca rolul de suveran ce-i este din veşnicii hărăzit, īl pune īn contact cu forţele luminoase ale existenţei doar pe cel care, īn acest urcuş spre plenitudinea umană, nu numai că n-a pierdut, dar, dimpotrivă, şi-a intensificat puterea de a vibra, a iubi, a se dărui, a comunica. Dacă virilitatea unei existenţe identificate cu năzu­inţa spre lumea spirituală nu e aureolată de sensibilităţile, elevaţiile şi gingăşiile la care se gīndea Goethe vorbind despre „eternul feminin", ea s-a abătut de la impulsul primordial şi a apucat-o īntr-o direcţie care poate fi antagonică. Fără acest „etern feminin", indispensabil unui suflet complet, evoluţia spirituală poate lua formele cele mai dezastruoase. Umplut numai de conştiinţa forţei, pe care o exaltă cu frenezie, supra­omul de factură nietzscheană se prăbuşeşte inevitabil īn cel mai subuman marasm, după ce trece de obicei printr-un delir megaloman şi inuman al puterii. Evoluţie care, īn forme mai mult sau mai puţin pure, mai mult sau mai puţin complete, se poate īntīlni mai des decīt s-ar crede. Ţin de ea toţi cei care au ştiut să se lepede de multe pentru a urca scara spre slăvi, dar nu şi de sine...

8

Din momentul īn care te-ai asigurat că nu eşti īn primejdie să  fii subjugat de egoismul deghizat īn conştiinţă a eului, şi că focul puterii de a iubi arde īn tine cu flacără mare, ai nu numai dreptul, dar chiar datoria de a face ca rostirea de sine a spiritului să aibă loc cu pregnanţă şi forţă, adică aşa cum se potriveşte regeştii lui meniri, īmi este cu neputinţă să-mi īnsuşesc modul de a fi al celor care, īn numele modestiei şi smereniei (virtuţi ce īntr-adevăr merită veneraţie!), cultivă o atitudine de rudã săracă şi pricăjită īn casa sau la masa celui ce-şi etalează grosolan obtuzitatea. Aceştia suportă umilinţa nu din forţă interioară, ci din sfială - o sfială care (şi exemplele, vai, abundă!) nu pregetă, la nevoie, să īnalţe imnuri obtuzităţii insolent lăfăite: la cīţi oameni de aşa-zisă creaţie refuzul - īn principiu lăudabil - de a se opune forţei prin forţă, nu a evoluat spre o estompare a conştiinţei spirituale de sine, pentru a degenera īn prostituţie intelectuală! Or, spiritul va rămīne o vorbă goală  cītă vreme cei ce se reclamă de la el nu fac efortul - moral, psihic şi fizic - necesar, pentru a-l prelungi pīnă īn voinţă, pīnă īn act. Spiritul nu este o abstracţie intelectuală, o speculaţie. Cine crede aşa nu a ajuns nici la periferia īmpărăţiei lui. Trăieşte cu adevărat īn spirit numai acela care se decide să acţioneze conform porun­cilor lui. Pentru cavalerul spiritului atitudinea de ruda săracă este incompatibilă cu demnitatea īmpărăţiei pe care o reprezintă. Faptul că insolenţa şi agresivitatea sīnt străine esenţei lui nu-līmpiedică a păşi cu conştiinţă şi fermitate de adevărat stăpīn. Căci nu e el cel nepoftit, intrus sau tolerat, ci acela despre care spuneam că īşi etalează grosolan obtuzitatea. Or, īn faţa gălăgiosului şi neruşinatului spectacol, el n-are voie să uite că e soldat, că are o misiune, şi să se lase cuprins de un brusc acces de modestie, care nu e īn fond decīt o laşitate travestită, īnaltele adevăruri nu pot fi desigur ţipate īn pieţe (aceasta e grava eroare a atītor pretinşi revoluţionari ai veacului nostru), dar ele trebuie, īntr-o formă sau alta, energic puse īn faţa celor ce cred că totul le este permis, inclusiv profanarea sanctuarelor. Rostirea iradiantă a adevărului şi apărarea lui eroică: iată singurul mod de a exista compatibil cu grandioasa obīrşie a oricărei autentice spiritualităţi. Că deasupra unei asemenea atitudini se ridică - ameninţător - umbra morţii, īnţeleptul o ştie prea bine. Dar n-are altcum. Alegīnd drumul spiritului el era conştient că unul din atributele majore şi sine qua non ale acestuia este curajul absolut. Şi care este reversul curajului dacă nu capacitatea autojertfirii? Iată punctul īn care cea mai energică manifestare a conştiinţei de sine īntīlneşte cea mai generoasă şi mai ardentă uitare de sine. Şi cum uitarea de sine pīnă la autojertfire nu este decīt manifestarea non plus ultra a puterii de a iubi, putem spune că suprema bărbăţie se dovedeşte a fi aproape una şi aceeaşi cu „eternul feminin" īn forma lui supremă.

9

A trăi īntr-o senină intimitate cu gīndul morţii, fără ca această intimitate să aibă ceva maladiv - iată cea mai īnaltă verificare a capacităţii de a trăi īn spirit. Căci īn adīncul adīncurilor acestuia, ideea de moarte este cea care-l īntīmpină prietenos pe căutătorul viteaz. N-a izbutit a se contopi cu ea? Înseamnă că n-a avut curajul să meargă pīnă la capătul ascensiu­nii sale interioare, īnseamnă că nu s-a īnrădăcinat īn spirit. De fapt, cu ideea de moarte are a face īncă de la īnceputul acestei ascensiuni, adică din momentul cīnd īşi dă seama ca, pentru aprinderea luminii din lăuntru, amăgitoarele străluciri din afară trebuie să se stingă pentru el una după alta. Dacă nu se decide să facă şi să lase a muri făptura ţesută din rīvniri, agitaţii şi egoisme cu care pīnă atunci se identificase, va fi cu neputinţă să se nască acel fiu al cerului, a cărui imagine a răsărit īmbietor, ca un ideal, īn străfundurile sufletului său. Urcuşul autodesăvīr-şirii spirituale nu este altceva decīt o moarte progresivă pentru toate cele ce-i desfătau sau tulburau natura inferioară, o lungă agonie ale cărei chinuri le īndură susţinut de senzaţia īnvierii īntru spirit, la rīndul ei īn necontenită amplificare. O asemenea familiarizare cu moartea nu poate să nu culmineze īntr-o acceptare neumbrită de nici un fior, calmă şi surīzătoare chiar, a plecării definitive şi totale de aici (mă refer bineīnţeles la plecarea materială, căci despre cealaltă nici nu poate fi vorba: mai ales plecīnd fizic dintre pămīnteni devine spiritualmente prezent cel ce a trăit īn toată plenitudinea conştientei lui).

17

La o percepţie nemijlocită a spiritului ca realitate te ridici poate mai ales atunci cīnd simţi īn tine energiile şi forţele care dau putere īntregii fiinţe să-şi păstreze verticalitatea (inclusiv pe cea fizică) īn faţa nenumăratelor provocări venite - aproape ceas de ceas - din partea giganticei armate de forte antispirituale care ne īnconjoară. Cu cīt eşti mai īnrădăcinat, mai stabil, mai inflexibil īn această conştiinţă a altarului lăuntric absolut inaccesibil vrăjmaşilor celor sacre, cu atīt te-ai apropiat mai mult de realitatea spirituală: acea realitate a cărei imagine din evocările pretins pioase ale teologilor şi cele pretins elevate ale filosofilor sau artiştilor, este doar o palidă presimţire a ceea ce este ca cu adevărat. Căci, īn adevărata realitate spirituală tensiunea trăirii interioare ajunge pīnă la o incandescenţă care se preface miraculos şi paradoxal īntr-o supremă seninătate, fără ca jăraticul şi flacăra să se stingă. Deseori găsim oare īn producţiile teologiei, filosofici, artei o asemenea contopire a extremelor sub semnul unei contemplaţii transcendentale pe care nimic să n-o poată zdruncina? Ceea ce autorii unor astfel de producţii numesc spirit este, de obicei, fie o emanaţie a afectivităţii mai mult sau mai puţin purificate, fie un rezultat al intelectului speculativ care - ambele - fac eforturi de a se ridica (sau coborī) īn zona energiilor şi forţelor primordiale; nici vorbă de o unire indisolubilă cu aceste energii şi forte ale spiritului, şi cu atīt mai puţin de o descindere fecundată a acestora īn lumea gīndurilor şi sentimentelor. Or, numai celui care a luptat din răsputeri cu sine īnsuşi pentru a anihila orice egoism, orice dorinţă, orice iluzie, orice frică, orice resentiment, numai aceluia īi dau energiile şi forţele spiritului verticalitatea de neclintit prin care să reziste inexpugnabil tuturor vijeliilor din afara şi din lăuntail său. Poate acesta să nu fi scris nici două rīnduri de teologie sau filosofic, poate să nu fi făcut nici cea mai mică īncercare artistică, el este infinit mai īn spirit decīt posesorii de impresionante palmaresuri culturale pe care o banală furtună īi smulge din centrul lor lăuntric. Căci el trăieşte īn permanenţă cu picioarele pe jăratic, iar puterea de a-i suporta arsurile o găseşte proptindu-şi fruntea de cer, īn timp ce aceştia, neavīnd curajul de a sta īn foc şi de a se lăsa īnconjuraţi de văpăi, nu simt nici nevoia unui ajutor, unei salvări, unei mīngīieri pe care numai un gest atīt de imens ca sprijinirea pe tării le-o poate da. Cine n-a acceptat existenţa infernală īnfruntīnd-o bărbăteşte, acela nu va putea cunoaşte nici sentimentul paradisiac adevărat. Dar cīnd nebuniei generale şi suferinţei otrăvite a mai tuturor le opui voinţa de a rămīne tu īnsuţi, cel ce te ştii īn esenţă mai presus de mizerii, simţi - sublimă răsplată! - ridicīndu-se īn tine ceva absolut inexprimabil, dar din care izvorăsc asemenea puteri dătătoare de o nouă şi altfel de viaţă - puteri transfiguratoare şi creatoare -, īncīt nu poţi avea nici cea mai mică īndoială că acest „ceva" ar fi real. Cam pe aici trebuie căutat spiritul. A merge prin lume purtīnd īn sine acest „alt plan de existenţă", care te face invulnerabil la lovituri, şi e pentru ceilalţi ca o făclie aducătoare de nădejdi. Căci deşi e invizibil, acest alt plan, atunci cīnd e trăit cu adevărat, devine extrem de vizibil şi extrem de eficient. O adevărată forţă.

18

Cel mai īnalt sens ce poate fi găsit prezenţei pe pămīnt: să străbaţi lumea şi viaţa păstrīndu-te neclintit īn „celălalt plan de existenţă", planul vieţuirii īntru spirit. „Sensul" tuturor strădaniilor tale va fi tocmai să-l īmpiedici pe marele provocator universal, omniprezent şi mereu pīnditor, de a te clinti din acest plan, căci numai cīt timp ai sentimentul viu al apartenenţei la lumea spirituală eşti puternic - pīnă la invincibilitate. Bine ferit şi cultivat īn pofida demonicelor atacuri īndreptate contra lui, acest sentiment devine el īnsuşi o pavăză īn faţa forţelor care ar vrea să te facă să te rostogoleşti īn mocirla turmei. Şi īnaintezi printre semeni cu această conştiinţă a īnaltei tale obīrşii şi destinaţii, inaccesibile celor ce vor să te facă s-o uiţi pentru a deveni asemenea lor. Cīnd planul invizibil al realităţii spirituale este cu fervoare trăit, el irumpe īn vizibil şi devine perceptibil chiar celor ce n-au īnc㠄al treilea ochi". Aşa să-ţi fie trecerea prin lume: iradiind o forţă spirituală care să le reamintească oamenilor că nu de aici sīnt, că nu lutul este esenţa lor, că supranaturalul sălăşluieşte īn permanenţă printre ei. A realizat īn mod profund joncţiunea cu lumea spirituală acela ale cărui vorbe, priviri, gesturi, acte devin expresia sensibilă a invizibilului revelat īn adīncuri. Simpla sa prezenţă să spună, inspirīnd un suprapămīntesc entuziasm: „Veniţi de luaţi lumină".

Sinaia - Sihăstria 25 septembrie - 17 octombrie 1970

POST-SCRIPTUM

şi totodată SCURT CUVĪNT DE ĪNCHEIERE

Această meditaţie, care alcătuieşte conţinutul ultimului „pelerinaj", a fost Jurnalul ţinut zi de zi īn toamna lui 1970 pentru a găsi curajul necesar suportării unei existenţe de hăituit: pribegeam şi mă ascundeam din mănăstire īn mănăstire pentru a mă sustrage unui val de urmăriri şi persecuţii pīnă cīnd ar fi urmat să vină, conform unui ritm propriu acelor timpuri de coşmar, vremea refluxului, īn fond, īnsă, toate pelerinajele care se succed īn această carte au fost īntreprinse din nevoia vitală de a găsi puncte de sprijin spiritual īn acei ani cīnd neguri grele apăsau sufletul şi conştiinţa acestui neam. Este totodată motivul pentru care, incompatibile cu mentalitatea domnitoare atunci, ele nu pot vedea decīt astăzi lumina tiparului.

Sankt Peter, 10 februarie 1998

(Fragmente din volumul:
George Bãlan - În cãutarea maestrului,
Institutul European, Iasi, 1999)