| |
Abandonarea – Cale de Viaţã
Parintele Alphonse
Goettmann
Participare
la energia creativa 
Ucenicul nu-si mai apartine siesi
O comuniune de destin cu Mântuitorul
Crucea - locul Prunciei duhovnicesti
Iubeste dificultatea
Fara Mine nu puteti face nimic
Doamne, orice ai face din mine Îti multumesc!
Descentrarea de sine in Dumnezeu
A fi nimic inseamna a fi totul
Frumusetea Celui vesnic prezent
Iesirea din infernul existential
Aflarea caii personale
Participare la
energia creatoare
Ştim, oare, suficient de clar că omul are o
„putere” asupra inimii lui Dumnezeu ? Că o anume atitudine a omului
declanşează puterea divină, îi dă curs liber şi
că atunci o noutate radicală, cu totul necunoscută, se
poate manifesta în noi şi împrejurul nostru? Această putere
este putere de vindecare şi de transformare care ne eliberează
de vechea noastră viaţă şi din toate închisorile eului
iar atitudinea care o declanşează se numeşte: Abandonare.
Abandonarea este cunoscută pentru capacitatea sa absolut revoluţionară
de către toate marile Tradiţii religioase ale umanităţii,
care au făcut din ea chiar baza demersului lor, un stil de viaţă
şi secretul adevăratei mistici, adică realizarea plenară
a omului. Este cunoscută sub mai multe nume: „non-acţiunea”
în înţelepciunea chinezului Tao, „detaşarea” în budism, „egalitatea
sufletului” în hinduism, „sfânta indiferenţă” la sufişti.
În creştinism o regăsim sub numele de ascultare, voinţa
lui Dumnezeu, încredere, Da, uitare de sine şi smerenie, iubirea
vrăjmaşilor până la martiriu, copilãria spirituală
etc. Mai exact, este vorba chiar de atitudinea fundamentală a lui
Hristos, pe care ne-o defineşte în esenţa ei când spune: „Mâncarea
mea este să fac voia Celui ce M-a trimis”(Ioan 4:34). Este o
afirmaţie pe care o repetă ca un laitmotiv de-a lungul vieţii
Sale pământeşti şi care va culmina cu maximul potenţelor
ei în abandonarea totală pe cruce: „Tată, în mâinile tale
Îmi dau duhul”.(Luca 23:46)
De aceea sfântul Pavel a putut spune despre Iisus că „Toate făgăduinţele
lui Dumnezeu, în El, sunt da.” (2 Cor. 1: 20). Hristos a venit să
ne facă această demonstraţie, nouă celor care nu mai
ştiam ce înseamnă a trăi. Nu există altă fericire
sub ceruri şi cel care se împărtăşeşte de această
fericire, prin ea, intră şi într-o înrudire reală cu Iisus:
„Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu,
şi sora Mea şi mama Mea” (Mc 3, 35).
Cuvântul „abandonare” este ambiguu şi te poate duce cu gândul la
toate pasivităţile sau quietismele de care e plină istoria
religioasă. În realitate, relaţia dintre om şi Dumnezeu
este o alianţă, o legătură de iubire în care a te
primi pe tine de la Celălalt este cea mai înaltă activitate.
In abandonarea totală în faţa voinţei divine vine clipa
în care, şi este o lege foarte importantă a vieţii duhovniceşti,
„omul nu mai este îndrumat de învăţători sau de Scriptură
ca altădată, ci de Însuşi Domnul”, cum spune Sfântul Siluan
Athonitul (+1938). Aşadar, este vorba, în primul rând, de o profundă
ascultare lăuntrică pentru sesizarea celor mai subtile intervenţii
ale Duhului pentru a le face pe toate numai sub impulsul Lui. Atunci inima
omului poate deveni un foc arzător mereu în acţiune, dar abandonat
fiind Altuia decât sieşi, toate faptele sale vor purta pecetea interiorităţii
şi a profunzimii. A fi centrat pe Sursă spune Meister Eckhart
(sec. XIII) înseamnă a participa la Energia Creatoare, act pur de
„naştere din veci”, care izbucneşte din propriul nostru Adânc.
Din acest adânc se primeşte omul pe sine în fiecare clipă, şi
acestuia i se abandonează dacă vrea, cu adevărat, să
trăiască. În acest fel, omul este după chipul lui Hristos
Care este Cel veşnic născut. Alipirea iubitoare şi abandonarea
totală în faţa a ceea ce numim bunăvoirea lui Dumnezeu
pe care le-a dovedit de-a lungul întregii Sale vieţi, îşi au
originea în legătura Sa ontologică cu Tatăl, în veşnica
Sa naştere ca Fiu. Iisus Se primeşte pe Sine de la Tatăl
fără încetare: „Cel ce M-a văzut pe Mine, l-a văzut
pe Tatăl” (Io 14:9). El este Fiu în vecii vecilor şi în
fiecare clipă a vieţii Sale pământeşti. În ce ne priveşte,
abandonându-ne, ne împărtăşim de chiar taina lui Hristos;
devenim fii cu Fiul şi, în această înfiere, Tatăl ne naşte
prin har aşa cum Îl naşte pe Fiul după fire. Este vorba
de o naştere continuă care solicită o atitudine de totală
receptivitate. Din această cauză, mult repetatul îndemn de a
veghea reprezintă aspectul cel mai original şi decisiv din învăţătura
lui Iisus. Ele sunt practic absente în literatura iudaică.
Întreaga viaţă a ucenicului este intensificată prin acest
„vegheaţi” şi prin menţinerea sa în stare de disponibilitate
permanentă. Cel care veghează este atent la Dumnezeu, a veghea
şi a te ruga sunt deci strâns legate. În acelaşi timp, această
pruncie duhovnicească, înseamnă extinderea iubirii noastre omeneşti
până la a nu mai voi să fim altfel decât în Dumnezeu.
Ucenicul nu-şi mai aparţine
sieşi
Ucenicul va fi condus spre această comuniune şi
intimitate extraordinară cu Tatăl de Însuşi Iisus, Cel ce se află în ea. El, Fiul Prunc prin excelenţă,
Îl cheamă pe Dumnezeu Abba-Părinte
(Mc 14:36), bulversând o întreagă mentalitate în care, înainte
de venirea Sa, nimeni, niciodată nu L-a numit pe Dumnezeu „Abba”! Este un cuvânt întâlnit frecvent în viaţa
familială: „Abba” şi „Imma”
(tati, mami) sunt
primele cuvinte ale unui copil care gângureşte. Iisus
se adresează lui Dumnezeu ca un copilaş tatălui său,
cu aceeaşi simplitate intimă, cu aceeaşi abandonare încrezătoare.
Nu găsim aici o ultimă cheie pentru acest text atât de rău
înţeles: „Adevărat zic vouă: de nu vă veţi
întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în
Împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul
acesta, acela este cel mai amare în Împărăţia cerurilor.”
(Mat. 18:3-4) ?
Trebuie să devenim ca şi nişte prunci pentru a putea spune
ca Iisus: Abba (Rom. 8,15; Gal. 4,6). Aici e toată taina,
pentru că această adresare aparent copilărească ne
descoperă relaţia unică a lui Iisus
cu Tatăl şi atestă însăşi taina misiunii Sale
mântuitoare (Mat.. 11, 27), misiune la care ucenicul este chemat să
participe intrând în Împărăţie. Atunci, ucenicul Îl va
„cunoaşte” pe Tatăl aşa cum Îl „cunoaşte” Iisus
şi această „cunoaştere” îl va introduce într-o comuniune
de viaţă şi iubire cu Tatăl, într-o relaţie personală
cu El, prin unirea cea mai desăvârşită cu Iisus şi primirea destinului Acestuia ca pe propriul
destin: Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte,
şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a
trimis pe Mine.” (Mat.. 10, 40); „Cel ce vă ascultă pe
voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă
de voi se leapădă de Mine, iar cel ce se leapădă de
Mine, se leapădă de cel ce M-a trimis pe Mine.” (Luca. 10,16)
A deveni prunc însemnă, aşadar, să-ţi recunoşti
pe deplin condiţia de fiu şi să-l primeşti pe Tatăl
aşa cum Îl primeşte Iisus. Aceasta
înseamnă să fii întru toate asemenea Celui ce este, în mod absolut
şi unic, Fiul. Nimeni nu a trăit într-o dependenţă
atât de iubitoare şi totală faţă de Tatăl, nimeni
nu a fost atât de sărac şi de copil ca El. Întreaga Sa viaţă
atârnă de Tatăl. In faţa lui Dumnezeu, El a luat întotdeauna,
în mod firesc şi pe faţă, atitudinea celui care primeşte
totul, inclusiv de a fi cel ce este. Este atitudinea celui care se sprijină
în întregime pe un Altul.
Viaţa lui Iisus ni se înfăţişează
ca ilustrarea cea mai sugestivă a cerinţelor sale pentru ucenicul
care vrea să-i împărtăşească destinul. Ca şi
Iisus, ucenicul va trebui să se abandoneze
fără nici o rezervă în mâinile Tatălui. Fără
să se îngrijească de îmbrăcăminte sau hrană (Mat.
6, 25), ucenicul îşi trăieşte ziua cu Dumnezeu ca păsările
cerului şi crinii câmpului (Mat. 6, 25) cu o încredere care înfruntă
atât situaţiile cele mai tragice, ca focul unei prigoane (Mat. 10,
28-31; Luca 12, 4-7) cât şi smerita viaţă de zi cu zi în
care nu poate sluji la doi stăpâni (Mat. 6, 24 ; Luca 6, 13).
Cel care a intrat în această comuniune de viaţă şi
iubire cu Iisus faţă de Tatăl,
nu-şi mai aparţine (Luca 9, 62). Inima sa nu se mai poate împărţi
(Mat. 19, 21; 6;21). Nehotărâtul care ezită şi crede că
poate sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona în acelaşi timp, n-a înţeles chemarea lui
Dumnezeu şi rupe comuniunea. Iisus vrea
să mobilizeze toate energiile ucenicului Său căci nu sunt
decât două posibilităţi: a trăi sau a muri. Intraţi
prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată
este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află.
Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care
duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află.
(Mat. 7:13-14).
Aşadar, totul se joacă pe o singură carte, aceea de a-L
avea pe El ca unică preocupare (Mat. 22, 37), de a face totul pentru
El, de a nu acţiona decât pentru a-I fi plăcut Lui şi de
-L lua pe El ca unic martor a tot ceea ce faci. (Mat. 6, 1).
O comuniune de destin cu Mântuitorul
Toate Evangheliile mărturisesc despre această
semnificaţie absolut centrală a persoanei lui Iisus. Numai într-o
legătură foarte strânsă cu Iisus recunoaşte ucenicul
planul mântuitor al lui Dumnezeu. Evanghelia exprimă această
legătură prin cuvântul „urmare” care nu este un termen nou,
ci unul deja consacrat. Încă în Vechiul Testament ucenicul îşi
„urma” învăţătorul. Dar ceea ce este radical nou în „urmarea”
lui Iisus, este felul de a trăi această relaţie. In timp
ce în Vechiul Testament, Tora era nodul relaţiei dintre ucenic şi
învăţător, în Noul Testament Iisus însuşi este Tora.
Ucenicul participă la evenimentele care se declanşează
în preajma lui Iisus şi împreună cu El. În felul acesta, ucenicul
intră în comuniune de viaţă cu Învăţătorul
său şi devine, acolo unde se află în clipa respectivă,
fie şi în cotidianul cel mai banal, împreună răspunzător
cu El de o nouă dinamică a istoriei.
În limba greacă, cuvântul „a urma” exprimă într-adevăr
un raport absolut şi exclusiv de slujire. E vorba de a împărtăşi
viaţa lui Iisus, funcţia sa mesianică, de a-şi dobândi
şi a-şi aprofunda mereu conştienţa faptului că
sunt chemat şi trimis chiar acolo unde mă găsesc aici şi
acum. Această conştienţă, percepută concret şi
experimentată din toată inima, fie că ucenicul curăţă
cartofi, sau spală vasele, sau predică mulţimilor, cuprinde
încetul cu încetul întreaga fiinţă şi devine sursa unei
bucurii pe care nici o împrejurare n-o va mai putea umbri. „A-l urma”
pe Iisus este atunci un act de credinţă în cuvântul celui care
cheamă şi trimite (Mc 3:14), un act în care clipa prezentă,
oricare i-ar fi conţinutul, este locul unde se exersează încrederea
şi abandonarea.
Dacă prin opacitatea banalului şi mantia grea a grijilor noastre,
poate izbucni o asemenea bucurie, este pentru că ucenicul care devenim
descoperă puţin câte puţin dimensiunea non-condiţionată
a Învăţătorului său. Ucenicul este liber în cel mai
înalt grad atunci când urmarea lui Iisus, însoţirea cu El, este singurul
motiv pentru care face ceva. Mai întâi, ucenicul este liber pentru că
se rupe de trecutul care îi întunecă inconştientul şi-l
apasă cu toată greutatea impunându-i mereu ce să facă.
Acum ascultă chemarea: „Vino după Mine şi lasă
morţii să-şi îngroape morţii lor” (Mat. 8:22)
şi nu uită că „Oricine pune mâna pe plug şi se
uită înapoi nu este potrivit pentru Împărăţia lui
Dumnezeu (Luca 9, 62), adică pentru inima sa. Căci inima
ucenicului este locul Împărăţiei şi, ca urmare, a
Însuşi Împăratului ei,
Apoi, ucenicul este liber pentru că se supune legii Altuia şi
nici măcar moartea nu-l mai condiţionează, pentru că
el acceptă de la început riscul martiriului din iubire pentru Cel
pe Care Îl urmează şi Căruia i s-a abandonat definitiv:
Dacă vrea cineva să vină după Mine, spune Iisus,
să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi
urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va
pierde, iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. (Mat.
16, 24-25).
Şi, liber este ucenicul pentru că a părăsit totul:
noua sa condiţie este de a fi non-condiţionat, dobândind prin
asceză detaşarea sub toate formele ei; pentru el nu mai există
nici un fel de lanţuri şi nici un fel de dependenţe. Iisus
i-a spus lui Levi care şedea la vamă: „Vino după Mine”
şi acesta „lăsând toate, s-a sculat şi a mers dup El.”
(Luca 5:27-28).
…Nimic mai radical şi total decât acest „lăsând toate”. În aceste
„toate” intră chiar şi gândurile, preocupările şi
grijile personale, ca să nu mai vorbim de patimi…Acolo, în lăuntrul
său, se dă adevărata bătălie: libertatea lăuntrică
este adevăratul nume al sărăciei, ataşarea de lucruri
nu face decât să dovedească posedarea sinelui de către
sine însuşi.
Crucea: locul prunciei duhovniceşti
Aşadar, în orice moment şi orice ar face, ucenicul
ştie că este în slujire şi, încetul cu încetul, această
cale îl cuprinde încetul cu totul şi îl transformă în iubirea
lui Dumnezeu. Orice clipă este cea mai bună ocazie pentru a
iubi şi pentru a se înrădăcina mai mult în această
iubire, care nu este niciodată motivată de vreun merit al obiectului
ei. E o iubire fără graniţe, necondiţionată şi
nu se poate explica din afară, culmea ei fiind iubirea de vrăjmaşi
şi de tot ceea ce e contrar. Culmea iubirii este, aşadar, şi
o supremă libertate. Vom reveni aici mai pe îndelete.
A trebuit să ajungem până la această identificare şi
la această unică iubire pentru a putea intra cu Iisus în chiar
inima clipei în care Şi-a dezvăluit calitatea Sa de Fiu: crucea.
Acolo, cu adevărat, este „ceasul” Pruncului care S-a lepădat
de toate pentru ca, prin El, să strălucească în lume iubirea
şi slava Tatălui. (Ioan 17, 1-5). Crucea este „locul” prunciei
duhovniceşti: Dacă nu vă veţi fi precum pruncii,
nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. (Mat. 18:3),
ceea ce este sinonim cu: dacă vrea cineva sa vină după
Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi
urmeze Mie. (Mat. 16:24-25)
Aşadar, „a-Lurma” pe Iisus sau „a intra în Împărăţie”
înseamnă pentru ucenicul devenit ca un prunc, înainte de toate să
împărtăşească profund suferinţele mântuitoare
ale Domnului său. „Să-şi ia crucea” înseamnă să
fie gata să moară, să-şi abandoneze propria viaţă
(Luca 14, 26), să bea paharul pe care l-a băut Mântuitorul (Marcu
10, 39). Cel care nu se află în atitudinea de prunc, aşa cum
am meditat-o aici, este incapabil de acestea fiind stânjenit de personalitatea
şi de lucrările sale, de propriul său eu care este principalul
său vrăjmaş. Invitaţi la ospăţul Împărăţiei:
Cel dintâi a zis: ţarină am cumpărat şi am nevoie
să ies ca s-o văd, te rog iartă-mă. Şi altul
a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i
încerc, te rog iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat
şi de aceea nu pot veni! (Luca 14(18-20).
Fiecare are un pretext foarte valabil în ochii oamenilor, dar tocmai prin
acestea se aruncă în nefericirea sa. Motivul pentru care trăieşte
şi vrea să fie fericit nu este în Dumnezeu, eul propriu rămâne
central, acesta decide totul şi nu se primeşte pe sine decât
de la sine însuşi.
Cel care, dimpotrivă, ştie să primească şi să
se abandoneze Împărăţiei ca un prunc este apt de îndată
„să-L urmeze pe Iisus până la capăt”; abandonarea culminează
cu Patima Domnului, actul cel mai evanghelic cu putinţă! Acolo,
purtându-şi crucea, ucenicul începe împreună cu Hristos, marşul
înspăimântător printr-o mulţime care urlă acoperindu-l
cu jigniri şi respingându-l fără milă din comunitatea
omenească. Aceste insulte şi mai ales această respingere
a societăţii sunt pentru el pecetea adevăratei atitudini:
aceea a pruncului, a sărmanului, a prigonitului din Evanghelie. Abandonat
de toţi, dar mai mult ca oricând unit cu Dumnezeu, într-un ultim
elan, la fel ca Slujitorul Cel desăvârşit pe care Îl întrupează,
se abandonează pe sine însuşi în mâinile Tatălui care îl
primeşte şi îl naşte în plinătatea fiinţei sale
de fiu al lui Dumnezeu: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi te-am
născut (Ps. 2,7, Fapte 13, 33)
Iubeşte dificultatea
Nici un om nu poate ocoli această extremă aventură,
fie el bogat, debordând de sănătate şi copleşit de
darurile vieţii, sau, dimpotrivă, victimă a sorţii,
batjocorit de viaţă şi târât în mizerie. Drama este înăuntru,
oricare ar fi circumstanţele exterioare, şi criza apare, pe
măsura maturizării fiecăruia. Atunci, omul fie o refuză
aruncându-se într-un infern satanic de nedescris: „Omul cel mai bogat
din lume, omul cel mai trist din lume!” titra un ziar de seară; fie
acceptă inacceptabilul într-o abandonare absurdă după înţelepciunea
omenească (1 Cor 2, 13) dar plină de iubire, adeverind adevărul
spus şi de o veche cântare liturgică: „căci prin cruce
intră bucuria în lume".
Iată-ne în strânsoarea legilor Vieţii care îl caută pe
om. Ea cere jertfirea întregii existenţe pentru ca aceasta să
fie în acord cu gândul lui Dumnezeu, o abandonare lucidă a oricărei
iniţiative personale pentru a lăsa întreaga iniţiativă
lui Dumnezeu, o recunoaştere a lui Dumnezeu ca Dumnezeu şi sprijinirea
totală pe El. Acesta este sensul Patimii ca „ucenicie” a adevăratei
atitudini, atitudinea pruncului faţă de Tatăl său.
Dar această „Patimă” este conţinutul real al clipei de
faţă, această clipă în care mereu suntem puşi
la încercare, „încercaţi” ca metalul prin foc, pentru a ne fi verificată
tocmai autenticitatea atitudinii noastre. „Care este viaţa vieţii
tale ?” spunea Sf. Augustin (sec V): a curăţa cartofi poate
fi un loc mort, o corvoadă sau o datorie, dar poate fi şi locul
unei întâlniri de la persoană la persoană. Noi nu ne abandonăm
unei fatalităţi, ci Cuiva. Atunci, după ce mi-am curăţat
cartofii eu nu mai sunt cel dinainte. Experienţa Prezenţei căreia
mă abandonez prin fiecare gest conştient mă conduce de
la a face la a fi. Tânărului bogat, bogat de sine însuşi,
care-L întreabă pe Iisus: Ce să fac ca să moştenesc
viaţa veşnică? Iisus îi răspunde: Du-te, vinde
averea ta (ce posezi te posedă)… După aceea vino şi
urmează-Mi (Mat. 19, 16-30) In locul lui „a face” sau a „exerciţiilor
spirituale”, Iisus propune o atitudine: lui „a avea” îi opune „a fi”,
în mijlocul a toate, chiar a curăţirii de cartofi, El pune relaţia
de iubire, o iubire care nu există decât prin fapte (1 Ioan 3, 18)
dar, importante nu sunt faptele în ele însele, ci felul în care le trăieşti.
O faptă nu devine „slujire” decât într-o nevăzută faţă
către faţă.
Pentru a afla, dincolo de vălul cotidianului, Faţa Celui Preaiubit,
ucenicul este gata să „vândă” tot ceea ce poate fi obstacol
în calea acestei întâlniri. El refuză să se lase „posedat” de
tot ce nu este Prezenţa însăşi. Dar, cum Ea este în interiorul
a toate, totul, chiar ceea ce este dificil sau ostil poate fi întâmpinat
cu Iubire. In loc să refuze dificultatea sau să i se împotrivească,
ucenicul o ia în braţe ca pe „crucea” sa, i se supune cu totul, aşa
cum a făcut şi Învăţătorul său, şi
numai atunci vălul aparenţelor devine din ce în ce mai transparent,
sfârşind prin a se sfâşia, aşa cum s-a sfâşiat catapeteasma
Templului în Vinerea Sfântă (Mat. 27, 51). Iisus ne arată singura
manieră adevărată de a înfrunta dificultatea, oroarea suferinţei
şi chinurile morţii: abandonându-ne lor cu iubire. Doar această
atitudine sfâşie vălul şi deschide accesul la Sfântul Sfinţilor
al cărui templu este acum orice lucru şi orice eveniment. Când
iubim o dificultate, ea nu mai este aceeaşi, şi, pe măsură
ce ne dăruim ei, ni se dăruieşte şi ea nouă pentru
a ne povesti taina ei ascunsă şi pentru a ne arăta pasul
următor pe Calea noastră cea necunoscută.
Fără mine nu puteţi
face nimic (Ioan 15,5)
Este vorba, bineînţeles, de o iubire mereu în lucrare,
o iubire care nu are nimic tern sau sentimental; ea angajează libertatea
fiecăruia până la capăt. Conform faimoasei axiome care
rezumă minunat maniera în care se conjugă lucrarea omului cu
lucrarea lui Dumnezeu, „Trebuie mai întâi să facem tot ceea ce se
poate ca şi cum totul ar depinde numai de noi, şi apoi să
aşteptăm totul ca şi cum aceasta depinde numai de Dumnezeu”.
Este o abandonare activă, dar cu totul gratuită şi liberă
de rezultate, extraordinară sinergie în care omul, încercat fiind,
îşi poate dovedi iubirea clipă de clipă. Şi tocmai
prin aceasta, el se simte sărac şi „slugă netrebnică”
(Luca 17, 10). Pe această Cale, întotdeauna, singurul toiag de pelerin
este rugăciunea. Libertatea noastră lucrătoare şi
deplin dăruitoare nu are, în realitate, altă sursă decât
Dumnezeu: fără Mine nu puteţi face nimic, spune
Domnul (Ioan 15,5). Datorită rugăciunii permanente omul nici
nu va deznădăjdui în dăruirea sa totală de sine, şi
nici nu va risca să-şi ia propria osteneală prea în serios.
In abandonarea încrezătoare pe care o va exprima negreşit rugăciunea
sa, el va descoperi curând că bucuria este criteriul cel mai bun
şi că rugăciunea de mulţumire şi laudă ajunge
direct în inima Tatălui, ca săgeata la ţinta sa…
Când vorbim de „rugăciunea permanentă”, nu e vorba neapărat
de cuvinte care ne-ar însoţi lucrarea. Cei care practică Rugăciunea
lui Iisus pot ajunge la punctul în care inima lor repetă în toate
circumstanţele: DoamneIisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă
pe mine, păcătosul; dar pentru ceilalţi, simpla conştiinţă
a Prezenţei sau identificarea simţită cu Hristos în timpul
lucrului permite rugăciunii să fie continuă. Această
„simţire a lui Dumnezeu”, după magnifica expresie a Părinţilor,
face ca Dumnezeu să fie prezent în mijlocul întregii noastre fiinţe
omeneşti. Cum spunea Teilhard de Chardin: „Fie ca umanitatea mea
să devină un câmp de experienţă pentru Duhul Sfânt”.
Este vorba de a fi înrădăcinat şi întemeiat în iubire în
orice moment, orice am face, pentru a intra prin plinătatea ei în
plinătatea lui Dumnezeu (Efeseni 3, 17-19). Pentru aceasta, momentele
forte ale zilei, rugăciunea de dimineaţă şi de seară,
nu sunt suficiente. Cel care doreşte unirea neîntreruptă cu
Dumnezeu trebuie să se dăruiască unei asceze riguroase
şi unei pedagogii, altfel nu se întâmplă absolut nimic! Rugăciunea
cea mai încercată şi cu cele mai bogate roade în toate tradiţiile
universale este „invocarea” regulată. La început, trebuie să
ne găsim ritmul propriu. De exemplu, la fiecare oră, sau la
fiecare două ore ale zilei, fără ca neapărat să
ne oprim din activitate, să ne luăm câteva secunde pentru a-I
încredinţa lui Dumnezeu ceea ce facem şi pentru a ne abandona
în mâinile Lui, pentru a-I oferi conducerea, pentru a-I mulţumi…
Vom începe, bineînţeles, prin a ne exprima în cuvinte simple: cele
care vin spontan din inimă sunt cele mai frumoase rugăciuni
şi ating inima lui Dumnezeu. Dar foarte curând aceste rugăciuni
scurte devin o atitudine tăcută, cea a abandonării, o dispoziţie
constantă a inimii care apelează la Dumnezeu în toate ocaziile,
cum spune Sfântul Apostol. Pavel. Treptat vom ajunge până la a ne
obişnui să trăim şi să facem totul în Dumnezeu,
să ne simţim în suflarea Sfântului Duh şi să deschidem
lucrării Lui în noi.
Faptul de a se primi pe sine continuu de la Dumnezeu, de a voi acest lucru
din toată fiinţa lui, îl conduce pe ucenic la adevărata
smerenie. Cu cât voieşte mai mult să se abandoneze în felul
acesta Domnului său, cu atât trebuie să se simtă mic şi
sărac, slab şi încrezător în braţele Tatălui
(cf. Osea 11, 3). Atunci, rugăciunea sa ajunge să pună
în lucrare puterea Lui Dumnezeu: ”Smerenia iubirii este o forţă
teribilă, cea mai puternică din toate”, spune stareţul
Zosima în Fratii Karamazov a lui Dostoievski.
Dacă uniunea cu Dumnezeu poate fi continuă la adevăratul
ucenic, este pentru că el ştie în cine a crezut (2 Tim
1,12). Abandonarea sa este plină de bucurie şi de recunoştinţă,
pentru că inima sa se odihneşte fără nelinişte
sau îngrijorare, ştiind că „Domnul va purta de grijă”(Gen
22:8).
Doamne, orice ai face din mine,
îţi mulţumesc!
Conştiinţa vie că-I aparţinem lui
Iisus, că El este Stăpânul vieţii noastre şi că
El ţine frâiele destinului nostru, declanşează un aşa
sentiment de libertate în adâncul fiinţei noastre încât situaţiile
cele mai încâlcite se deschid de la sine, în mod misterios, în interiorul
şi în exteriorul nostru. Cel care practică în fiecare zi extraordinara
rugăciune a lui Charles de Foucauld : „Tată, mă abandonez
Ţie, fă din mine tot ce-ţi place. Orice ai face, eu Îţi
mulţumesc. Sunt gata pentru orice, accept orice” şi face din
aceasta o atitudine a inimii sale, se va simţi copleşit de o
nemăsurată destindere. In puterea sa de simplitate, această
rugăciune este fructul nu numai al unei vieţi de sfinţenie
dar şi chintesenţa oricărei mistici. Nu există drum
spiritual care să nu conveargă într-o zi sau alta spre acest
punct. Fiecare tradiţie o exprimă în felul ei şi fiecare
ucenic găseşte cuvintele care îi sunt lui proprii. Astfel putem
citi în binecunoscuta rugăciune a stareţilor de la Optina: „Doamne,
pregăteşte-mă şi susţine-mă în fiecare oră
a acestei zile. Oricare ar fi veştile pe care le voi primi, învaţă-mă
să le primesc cu o inimă liniştită, ferm convinsă
că ele sunt expresia voinţei Tale sfinte… Să nu uit niciodată,
în nici o împrejurare, că totul îmi este trimis de Tine…”
Acest tip de rugăciune, adică atitudinea profundă de abandonare,
deschide în noi un izvor de bucurie. De asemenea, demersul invers, exerciţiul
repetat şi perseverent al bucuriei profunde în orie împrejurare,
conduce la o şi mai mare abandonare. Vom reveni încă adesea
asupra acestui caracter necondiţional al bucuriei, chiar în inima
tragicului; este o afirmaţie atât de scandaloasă, la antipodul
atitudinilor noastre obişnuite, chiar la cei mai fervenţi, încât
nu se poate avansa decât cu paşi mici, săpând progresiv ca o
spirală care nu încetează să se întoarcă pentru a
găsi centrul taifunului. Uraganul poate fi oribil, energia dezlănţuită
de ciclon provoacă spaime terifiante înainte de a fi mortale; dar
în inima ciclonului se găseşte pacea imuabilă. Cel ce se
trage înapoi sau se revoltă rămâne la marginea care îl poartă
în violenţa agitaţiei. Cel care, dimpotrivă, se abandonează
total şi devine una cu tragicul însuşi, se situează în
centrul său: acolo nu mai există mişcare; când plonjează
acolo, devine liber de orice condiţie. Dar nu putem ajunge acolo
decât din treaptă în treaptă, de la o circumvoluţiune la
alta. Abandonarea are numeroase etape.
Descentrarea de sine în Dumnezeu
Rugăciunea de laudă şi de binecuvântare
este instrumentul de foraj, abandonarea este rezultatul. Dar, în această
activitate, trebuie uitată orice cronologie pentru că nu ea
marchează progresul, ci, mai degrabă unele semne. Mai întâi
va apărea relaxarea despre care am vorbit. Ea este semnul unei distanţări
care se stabileşte între noi şi emotivitatea noastră. Eliberarea
începe cu o breşă pe care o face în tirania propriilor emoţii:
este începutul morţii egoului. Atunci devine posibil un discernământ
între mişcările psihismului nostru instabil, emoţiile,
şi sentimentul adevărat care ţine de duhul nostru. Astfel,
omul care Îl laudă pe Dumnezeu din toată inima, în mijlocul
celor mai rele necazuri, trece de la suflet (psihism) la duh, părăseşte
agitaţia emoţională şi face experienţa unui sentiment
al Prezenţei căreia i se poate încredinţa şi abandona.
Este un pas extrem de important pe Cale, pentru că a lăuda şi
a binecuvânta în dificultate, înseamnă a-L
căuta pe Dumnezeu pentru El Însuşi şi a-i iubi pe ceilalţi
aşa cum sunt şi nu doar pentru nişte gâdilături psihice
pe care le putem avea. Cu cât va lucra această detaşare de sine,
cu atât va creşte omul în ataşamentul faţă de Dumnezeu
şi va descoperi o iubire non-condiţionată. Atunci va simţi,
dincolo de emoţii, ce este „mângâierea” Duhului Sfânt: Rază
de lumină… Izvor de haruri…Adăpostul celor prigoniţi… Dulce
răcoare…. Odihnă lucrătoare…(Cântările
Prin rugăciunea de laudă, încetul cu încetul, omul se desface
din centrarea pe sine însuşi. Trebuie timp ca să înţelegem
că sfinţenia nu se cucereşte cu forţa pumnilor noştri.
Este bine să ştim că, într-un fel sau altul, chiar inconştient,
noi căutăm mereu să adăugăm un cot la înălţimea
noastră. In tot ceea ce facem se amestecă o bună parte
a egoului; chiar şi atunci când pretindem că Îl căutăm
pe Dumnezeu, tot spre noi înşine ne întoarcem şi ne căutăm…
Acesta este motivul pentru care omul cu adevărat duhovnicesc nu se
încrede în marile asceze sau în mortificările eroice. Adesea,
acolo intră mult din natura noastră şi multă iubire
de sine! Omul este locuit de instinctul de posesiune: el vrea să
aibă parte de Dumnezeu, dar pentru a „se” realiza pe sine. Şi
aceasta, bineînţeles, sub paravanul rugăciunii, a faptelor bune…
şi a unei inocenţe inconştiente.
Un discernământ continuu şi mereu mai profund, ajutorul unui
Părinte duhovnicesc, oricât de indispensabili ar fi, n-ar fi îndeajuns
pentru a ajunge la ţintă, dacă n-ar fi iubirea răbdătoare
a lui Dumnezeu care sã ne tragã covorul de sub picioare
atunci când este nevoie… Intr-o zi ne trezim, purificarea şi-a făcut
treaba, şi noi începem să înţelegem, poate numai în creuzetul
unui eşec usturător, că singur Dumnezeu este. Nu se află
nimic la capătul eforturilor noastre şi totuşi trebuie
să ne dăruim total. Dăruirea de sine trebuie să fie
absolută, dar fără să aşteptăm nici un rod.
Iată dificultatea. Dumnezeu vrea să ne înveţe să pierdem
orice suport afară de El. Cel mai mic gând cum că am putea avea
şi noi vreun merit este un obstacol care face orice întâlnire cu
Dumnezeu imposibilă şi ne blochează calea.
A fi nimic înseamnă a fi totul
Ce să facem, sau mai degrabă, cum să fim
pentru ca eul nostru să nu se mai amestece în nici un fel şi
pentru ca Dumnezeu să poată fi cu adevărat Dumnezeu în
noi? Răspunsul ni l-a dat Hristos pe cruce, apoi a fost pus în practică
de toţi sfinţii de-a lungul timpului: este de a accepta să
fii nimic. Plecând de la nimic a creat Dumnezeu totul. Numai moartea,
trăită astăzi, deschide radicala noutate: învierea încă
de acum. Acolo unde nu există obstacol, nu mai există nici crize.
Cel care pune ştacheta la cea mai de jos treaptă a scării
şi consimte să fie nimic, devine liber de orice voire particulară,
se abandonează şi se cufundă în simpla şi curata voie
a lui Dumnezeu, devine cuprinzător ca întregul cosmos, logodit fiind
cu mişcarea lui creatoare. Starea de abandonare este acum o deschidere
fără limite, cea a devenirii clipă de clipă una cu
lucrarea lui Dumnezeu care face din ucenic ce vrea El şi îl duce
unde voieşte. Omul care acceptă deplin această realitate,
până la a nu mai avea nici o preferinţă şi se bucură
profund de tot ce i se întâmplă, într-o încredere absolută,
a găsit pacea şi fericirea dincolo de orice aşteptare.
Ceea ce, în tradiţia duhovncească,
se numeşte în mod curent „ascultare” culminează cu această
atitudine care, numai ea, îi dă omului acces la adâncimile tainei
propriei persoane, a creaţiei şi a lui Dumnezeu.
Când Dumnezeu poate fi cu adevărat Dumnezeu în noi, fără
nici un obstacol, Iubirea se desfăşoară la infinit, iar
când omul consimte să fie nimic, această imensitate de vid se
umple de această Iubire. E o descoperire extraordinară: a fi
nimic înseamnă şi a nu şti să iubeşti; ce orgoliu
subtil să te crezi capabil de iubire! Singur Dumnezeu ESTE Iubire
şi El îl întreabă pe om dacă vrea să-I
devină un vas ales (Fapte 9, 15). Să ne amintim de spălarea
picioarelor: Dumnezeu în genunchi în faţa omului pentru a-l chema
la această deschidere (Ioan 13). Să ne amintim, mai ales, de
Euharistie când omul asimilează Trupul şi Sângele lui Dumnezeu
şi devine Iubire prin har până în substanţa sa cea mai
carnală (Ioan 6, 53-58)! A-L lăsa pe Dumnezeu să fie Dumnezeu,
înseamnă a te lăsă iubit şi „aceasta este îndeajuns,
spune Sfântul Nicolae Cabasila (sc XIV), pentru a ajunge cel mai mare dintre sfinţi:
să-mi amintesc mereu în cursul zilei, în toate activităţile
mele, că sunt iubit de Iubirea nebună a lui Dumnezeu”. În abandonare,
egoul moare prin inaniţie, nu mai are nimic „de făcut”; omul
se poate naşte atunci pentru o cu totul altă fecunditate, cea
dumnezeiască. Într-un cuvânt, nu există decât o lucrare, aceea
de a ne deschide lucrării lui Dumnezeu: Effatta,
spune Hristos, deschide-te!(Marcu 7, 34). Cum o afirmă şi
Sfântul Irineu (sec II): „Propriu lui Dumnezeu
este să facă şi omului să se lase făcut”.
Aceasta înseamnă, aşadar, că omul nu se va dedica efectiv
decât acestei lucrări, că totalitatea fiinţei sale, gândirea,
voinţa, inima şi corpul, vor fi orientate la unison spre acest
unic obiectiv. Aceasta este adevărata convertire: o focalizare a
tuturor energiilor sale spre un singur punct, şi acest punct este
Prezenţa divină căreia omul i se oferă şi i se
abandonează. Este o Prezenţă de Iubire lucrătoare
şi omul, cu totul deschis şi receptiv, va recunoaşte îndată
„metoda” lui Dumnezeu, cum lucrează El prin toate şi în toate
mereu. Dificultatea în această Lucrare a omului, să nu uităm,
singura sa Lucrare, este deschiderea fără condiţii, fără
nici un amestec din partea egoului, acceptarea nudă a realităţii
momentului aşa cum este, în liniştea absolută a mentalului.
Esenţa abandonării este libertatea adevărată, în faţa
lucrului, a situaţiei, a evenimentului, a gândurilor… fără
nici o reacţie şi, ca urmare, fără nici un conflict.
Lipsa intervenţiei egoului, pentru a judeca – a iubi sau a nu iubi
– permite celui care practică abandonarea să meargă până
la capăt: să devină una cu ceea ce se întâmplă aici
şi acum.
Frumuseţea celui veşnic
prezent
Instrumentul alegerii este lauda şi mulţumirea,
„lucrare” pasivă în cel mai înalt grad. Această lucrare permite
omului nu numai să accepte inacceptabilul, adică să practice
o ascultare de multe ori ambiguã, ci să meargă în întâmpinarea
inacceptabilului, să-l aleagă în mod liber, tăind astfel
orice ambiguitate, orice dependenţă şi încetând să
mai fie sclav sau victimă a „sorţii”. Mulţumirea conduce
la abandonare şi abandonarea, la rândul ei, deschide spre mulţumire,
pentru că starea necondiţionată este beatitudine, bucurie,
revărsare divină. În atitudinea de abandonare, de receptivitate,
schemele memoriei noastre anterioare nu mai funcţionează încarcerând
realitatea, ci totul e nou, perceput pentru prima oară şi totul
se desfăşoară liber, preschimbat în iubire şi frumuseţe.
A „fi nimic” vrea să spună că nu mai există eul
care se interpune, se proiectează şi reduce totul la mica sa
dimensiune. Există numai ceea ce este şi frumuseţea de
a trăi în eternitate. Raportul nostru cu spaţiu-timp se transformă
complet: nu mai există trecut şi viitor, ci doar prezenţă
la prezenţa în această clipă, o uimire în faţa realităţii
imediate care absoarbe conştiinţa într-o experienţă
directă.
În general noi nu trăim decât în şi prin aparenţe, înhăţaţi
de suprafaţa lucrurilor şi evenimentelor, fără nici
o comunicare cu adâncul: suntem în mecanismele exterioare ale funcţionării,
acţiunea-agitaţie, „a face”. În lucrarea de mulţumire,
din contră, suntem în gratuitate, în laudă şi bucurie,
permiţându-I astfel lui Dumnezeu să
fie Dumnezeu, spunem noi, adică ne deschidem lucrării Sale,
lucrării Harului, adică, Dumnezeu este Cel care lucrează
în noi în sensul literal al cuvântului. Atunci, vine ziua, şi sfinţii
stau mărturie, când omul este străbătut de Iubire din toate
părţile, înconjurat şi transformat de ea. Începând din
ziua aceea, omul acela nu-şi mai aparţine, devine el însuşi
sălaş al gratuităţii pure şi puterea lui Dumnezeu,
acea faimoasă dynamis tou
theou de care vorbeşte Sfântul Apostol
Pavel, l-a consacrat total, făcându-l capabil de cele mai mari nebunii
şi fapte eroice neaşteptate. Un părinte Kolbe,
de exemplu, în faţa camerelor de gazare de la Auschwitz,
îşi oferă viaţa în locul unui alt prizonier, tată
de familie. Poate că mai există şi aici ceva eroism, dar
ca el să transforme acest bunker al foamei
şi al morţii într-un loc în care toţi condamnaţii
cântă imnuri religioase, aceasta desigur înseamnă mai mult!
Pentru aceşti oameni cerul s-a deschis şi puterea Duhului Sfânt
a coborât peste ei, prin mărturia Părintelui Maximilian
(cf. Fapte 1:8)
„De ce, scrie Bergson, sfinţii au antrenat
după ei mulţimile? Ei nu fac decât să existe: existenţa
lor e o chemare. Ei se dovedesc a fi mari oameni de acţiune… Ce au
lăsat ei să curgă prin ei înşişi, este un flux
descendent care ar vrea ca, prin ei, să-i cucerească pe ceilalţi
oameni…, ei îl resimt ca pe un elan de iubire… Dumnezeu e Cel ce acţionează
în ei, prin ei… Pentru suflet, aceasta este o abundenţă de viaţă,
un imens elan, o putere irezistibilă care îl aruncă în cele
mai ample acţiuni. O exaltare calmă a tuturor facultăţilor
sale, îl face să vadă grandios şi, oricât de slab ar fi,
face totul cu putere… Un imens curent de viaţă îi cuprinde pe
aceşti oameni; din vitalitatea lor sporită se degajă o
energie, un curaj, o putere de concepţie şi de realizare extraordinare.
Să ne gândim la ceea ce au realizat, în domeniul lor de acţiune,
un Sfântul Pavel, o Sfânta Tereza, o Sfânta Ecaterina de Sienna, un Sfânt Francisc, o Jeanne
D’Arc şi atâţia alţii… („Cele
două surse ale moralei şi religiei”).
Ieşirea din infernul existenţial
„Şi atâţia alţii…” Da, toţi sfinţii,
din orice tradiţie, au ridicat vălul unui fel cu totul diferit
de a fi: Ieşirea din infernul existenţial este posibilă:
doar că drumul este strâmt, porţile sunt greu de forţat
şi frica, îndoiala, scepticismul sunt acolo, trăgându-ne în
jos şi mărginindu-ne în orizontalitatea animală. Dar, „dacă
oamenii întrevăd bucuriile infinite, puterile desăvârşite,
orizonturile luminoase ale cunoaşterii spontane, liniştea nemărginită
a propriei fiinţe care ne aşteaptă, ei vor părăsi
totul şi nu vor avea linişte până nu vor câştiga aceste
comori !”(Shri Aurobindo)
Dar, bineînţeles, nu le câştigăm prin forţa pumnilor
noştri şi, dacă drumul este dificil, este pentru că
ne coborâm braţele în faţa eroismului nostru imposibil. Ce au
făcut sfinţii, eu de ce să nu fac? „De ce ei şi eu
nu ?” scria Sf. Augustin. Atât timp cât acest strigăt nu este al
meu, cad în cursa rutinei satisfacţiilor mediocre. „A coborî braţele”
în faţa neputinţei mele de a deschide uşa, a spune cu încredinţare:
”nu voi ajunge niciodată… nu voi fi capabil să fac ca părintele
Kolbe” este chiar condiţia unei schimbări
radicale deoarece, atâta timp cât contează pe propriile forţe,
omul rivalizează cu Dumnezeu, Îl menţine la distanţă
şi se împotriveşte voinţei Sale. În schimb, eşecul
constant în faţa eforturilor inutile ne aruncă în braţele
lui Dumnezeu iar repetatele încercări ale orgoliului nostru rănit,
ne învaţă să-i lăsăm Lui conducerea în toate
şi în fiecare moment. Singur Dumnezeu este Viaţa, noi nu trăim
decât participând la Viaţa Lui. Atunci, secretul stă în a-I lăsa doar lui Dumnezeu conducerea, a-I încredinţa Lui toate manetele de comandă. Aceasta
înseamnă o lăsare desăvârşită a voinţei
mele în voia lui Dumnezeu. Altfel spus: să nu mai decid nimic prin
mine însumi. Decizia, până în cele mai mici detalii, dacă să
fac aceasta mai degrabă decât aceea, să mă scol sau să
mă culc la o anumită oră, să pronunţ un cuvânt
sau să dialoghez cu un gând şi, într-o bună zi, chiar pentru
cea mai mică mişcare lăuntrică, este locul în care
îmi exersez constant libertatea, locul în care fiinţa mea profundă
se angajează şi îşi făureşte o direcţie,
cea a devenirii mele.
In fiecare secundă Viaţa mă cheamă la viaţă,
dar pentru a o trăi deplin trebuie s-O ascult şi să mă abandonez Ei. Pot s-O primesc cu recunoştinţă cu fiecare inspiraţie
şi să mă abandonez Ei cu fiecare expiraţie. Este o
minunată meditaţie. Primii creştini au formulat această
minunată frază: „părutu-s-a
Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte15, 28). Pentru ei a face,
indiferent ce, fără impulsul Duhului era o trădare. Dacă
Iisus este cu adevărat „Domnul” pentru mine, este pentru
că viaţa mea este Împărăţia Lui în care El îşi
poate exercita domnia, adică are toate drepturile. Aşadar, în
mine nimic nu trebuie să-i fie străin, totul în mine este de
la El şi prin El şi întru El (Rom 11, 36) şi eu voiesc
să mă primesc de la El ca dintr-un Izvor sau ca pe aerul pe
care-l respir. In această coerenţă biblică Dumnezeu
îi spune lui Iosafat, îngrozit în faţa tragicului evenimentelor: „Nu
te teme… această luptă nu este a ta, ci a lui Dumnezeu”(2
Cr 20, 15). Aşa că, nu ne mai rămâne decât
să ne încredinţăm Lui în ascultarea credinţei,
(Rom 1:5 si 16, 26), să-I dăm lui
Dumnezeu cecul în alb! Ce eliberare!
Un bătrân eremit de pe o mică insulă grecească îmi
spunea într-o zi: „Ştiţi, duhovnicia mea, după 70 de ani
de viaţă ascetică, este foarte simplă: în fiecare
dimineaţă, iau o foaie albă de hârtie şi o semnez
jos spunându-I lui Dumnezeu: să scrii deasupra
tot ce voieşti Tu că eu am semnat deja şi la toate voi
spune „Da”!”
Aflarea căii personale
Rămâne la latitudinea fiecăruia să găsească
metoda şi modul său propriu pentru a exprima aceeaşi realitate.
Ştiu pe unii care, de cum sună deşteptătorul, spun
acest verset din Psalmul 40: „Iată, vin să fac voia Ta,
Dumnezeule!”. Este un lucru extraordinar pentru că ziua toată
îşi află aici adevărata tonalitate, abandonarea e pusă
în zorii tuturor lucrurilor, în adâncul germinaţiei lor încă
necunoscute… Şi când navigăm deja în largul mării, şi
valurile se agită, e de ajuns să reluăm acest act la fiecare
oră, în chiar mijlocul lucrului pe care îl facem, ca să păstrăm
cârma mereu în aceeaşi direcţie şi să ne bucurăm
din toată inima. Treptat, totul devine pentru om o atitudine înrădăcinată
şi întemeiată (Efeseni 3, 17)
care-l eliberează cu totul din tragicul existenţei şi va
întâmpina fiecare eveniment întocmai ca Hristos. Ne aflăm în starea
pură a Evangheliei. Această atitudine este intrarea în viaţa
mistică, adică în viaţa mişcată şi condusă
cu totul de Duhul Sfânt. Aici omul primeşte de la Dumnezeu, în fiecare
clipă, viaţa, mişcare şi fiinţa
(Fapte 17, 28). El se simte purtat de Viaţa lui Dumnezeu şi
în Voia Lui îşi află odihna.
Dar, odihna, abandonarea, nu înseamnă adormire! Este vorba, am spus-o
deja, de o lucrare de cel mai înalt nivel, o lucrare susţinută
printr-o permanentă şi intensă veghere, o „hotărâre
hotărâtă să şi moară pe cale (Sf. Tereza de Avilla),
o „îndârjire” de a merge până la capăt (sf.
Teofan Zăvorâtul). Nu vom face experienţa
lui Dumnezeu decât în măsura în care ne dăm Lui în întregime.
Cea mai mare parte a timpului abandonarea noastră este parţială,
veleitară, nu este axa vieţii noastre… Aici se află toată
diferenţa dintre un om pios, foarte fervent sau chiar excelent spiritual
şi adevăratul sfânt care nu mai are ego pentru că s-a lăsat
dezlegat în adânc de către Dumnezeu de tot ce nu este voia Lui curată.
Uitarea de sine a eului este punctul decisiv
în care se bifurcă drumul. Cei mai mulţi dau înapoi în faţa
acestui tainic holocaust care, totuşi, este singura uşă
a vieţii. Trebuie s-o repetăm, aici nu este vorba de vitejie
ascetică, ci de a-L lăsa pe Dumnezeu,
clipă de clipă, să fie Dumnezeu, de a ne încrede în lucrarea
Lui, fie că ne place, fie că nu: ”Doamne, fă cu mine ce
vrei Tu!”. Atunci efortul omului poate fi de o intensitate maximă,
lucru de altfel indispensabil, dar e un efort destins şi bucuros,
abandonat, care nu aşteaptă nimic de la sine, „inutil” ca eficacitate
şi absolut liber în faţa rezultatelor… Ţelul de atins este
cu neputinţă la oameni, dar cu putinţă la Dumnezeu
(Mat. 19, 26). Aşadar, de la El trebuie să aşteptăm
totul.
Sfânta Tereza de Lisieux folosea imaginea copilaşului
care-şi ridică picioruşul ca să urce pe o scară,
la capătul căreia se află mama lui. Dar, zadarnică
osteneală, el cade de fiecare dată încă de la prima treaptă…
şi mama lui, în braţele căreia se abandonează convins
de neputinţa lui, îl urcă plină de compasiune. În felul
acesta, efortul omului are totuşi câteva roade: epuizarea pretenţiilor
de a-L cuceri pe Dumnezeu, descentrarea de sine
şi prăbuşirea de pe piedestalul orgoliului său. Este
ceea ce zice un Părinte al Deşertului, abba Moise: „Posturile şi privegherile nu au alt rezultat
decât acela de a-l aduce pe om la deplina smerenie. Dacă sufletul
rodeşte fructul acesta, inima lui Dumnezeu se va întoarce cu milostivire
către el şi-i va trimite puterea Lui cea sfântă”.
Articol apărut în revista Le Chemin,
nr. 38 - 39, 1998.
Originalul în limba franceză se găseşte pe site-ul:
www.pagesorthodoxes.net
Traducerea în româneste Maica Siluana Vlad
Reprodus si tradus cu aprobarea Părintelui Alphonse Goettmann
Salt la inceputul paginii |
|
