Creştinismul:
tradiţia încântãrii şi a binecuvântării

Pãrintele Alphonse Goettmann

Te-am creat pentru a învăţa secretul
lumii, secretul bucuriei Mele.
Stan Rougier

Ridicând capacul timpului
Inocenta sfântului si a copilului
Ei vor intra în Sion strigând de bucurie
Minunarea: anticiparea vietii vesnice
Binecuvântarea: impuls divin si forta vitala pe cale
A binecuvânta: o maniera de a trai potrivit Bibliei
Vocatia noastra profunda

Noi nu mai ştim cine este omul, nici care este sensul vieţii lui… Să o spunem dintr-odată şi într-un mod total anacronic vremii noastre: omul este făcut pentru a lăuda! Faptul că nu face aceasta explică extraordinarul tristeţii lui şi al absurdităţii vieţii lui… Că aceasta este dificil în asemenea condiţii, nimeni nu o contestă! Dar pomenindu-ne făcând aşa, „în pofida a orice”, poate fi chiar poarta de intrare în ea: ea se numeşte admiraţie, minunare. Contemporanii noştri, atât de departe de orice ritual sau celebrare, pot totuşi să constate că ei sunt avizi de o cu totul altă dimensiune decât cea obişnuită şi că nu încetează să o caute în muzee, la mare sau la munte, în lumea stranie şi neaşteptată, sau în euforia competiţiilor sportive… Trebuie cu orice preţ să întâlnim surpriza care să ne uluiască si să ne declanseze admiraţia.

Ridicând capacul timpului

Puţini cunosc mecanismul experienţei, important este ca ea să aibă loc, pentru a putea să ne bucurăm de ea. Dar a şti ce se întâmplă este poate şi mai important, căci aceasta deschide spre posibilitatea unei căi în care experienţa nu mai este un hazard ci o devenire constantă. Ceea ce se petrece, este o stupefacţie care pune fiinţa în suspans şi provoacă o ieşire din sine. Şi iată că dintr-o dată nu ne mai simţim posedaţi ca de obicei, o stranie şi necunoscută libertate ţâşneşte în locul eului posesiv; este ca şi cum am depăşi opacitatea acestei lumi, pentru a întâlni Realitatea care se exprimă prin toate realităţile. Suntem sesizaţi prin ceva ce nu putem sesiza… În această sesizare prin frumuseţe, vălul se ridică şi anunţă că omul este născut pentru o Bucurie fără limite. Este ca şi o chemare la o altă Viaţă, dar aceasta nu începe să picure decât dacă uimirea acestui om este mai puternică decât vechile lui frustrări, culpabilitatea sa, instinctul lui de critică viscerală şi alte sentimente care îl pun în mod constant în proces cu Dumnezeu…

Dacă forţa uimirii domină, clipa prezentă se deschide spre acest neaşteptat straniu, de care vorbea Platon, care nu este altceva decât eternitatea în inima timpului. Este un moment paradisiac, o scufundare spre influxul originar al creaţiei, punct de atingere a principiului Totului. Admiraţia-uimire ridică capacul timpului repetitiv şi ucigător, timpul crispării asupra non-fiinţei şi al vertijului aneantizării, pentru a lăsa să se întrevadă timpul-miracol, timpul sărbătorii care este adevărata sa substanţă. Această experienţă a Prezentului Absolut arată că există o graţie pentru a aboli opoziţia dintre eternitate şi timp. Ea este în fapt o întâlnire cu identitatea noastră cea mai interioară, misterul fiinţei noastre primindu-se de la Fiinţă, contactul conştiinţei noastre personale cu Conştiinţa transpersonală.

Minunare … Şi Goethe avea dreptate să-i spună lui Eckermann că punctul cel mai înalt pe care poate omul să-l atingă este minunarea(uimirea), nimic mai important decât aceasta nu putea să i se acorde. Tocmai în uimire culminează admiraţia stupefiată. Dacă ea este atât de importantă, este pentru că ea face să coincidă contrariile şi devine un instrument de foraj făcând omul să treacă de la suflet la duh, de la psihic la ontologic, acolo unde tocmai alianţa eternităţii şi a timpului provoacă fulguraţia Clipei, unicul loc de întâlnire între Dumnezeu şi om.

Admiraţia-uimire este aşadar fără îndoială iubirea la punctul ei de izbucnire, acolo de unde este originară. Prin iubire, uimirea se înscrie în durată, unde fulguraţia ei devine o atmosferă de veselie nupţială capabilă să se prelungească indefinit. Aici mentalul tace şi, în locul conceptelor despre Dumnezeu care ne împiedică să-l întâlnim, uimirea ne pune în contact direct cu El.

Inocenţa sfântului şi a copilului

Recunoaştem în aceasta pe sfânt, pentru care uimirea a devenit o stare, ca şi la copil. Eliberat de eu, măştile şi ecranele culturale cad, apoi orizonturi infinite se desfăşoară în faţa privirii sale de simplicitate. Pentru el nimic nu este separat, toate trăiesc într-o imensă armonie, totul este în rezonanţă, ca şi cum o aceeaşi conştiinţă s-ar comunica prin intermediul reflectărilor multiple. De aceea, apropiindu-ne de un sfânt, trăim întotdeauna un şoc, de aceea şi un copilaş ne atrage cu aceeaşi putere: în apropierea lor descoperim că există o altă manieră de a exista. Uimirea lor constantă este golire de sine şi transfigurare prin lumina care îi locuieşte, adeziune totală la ceea ce este. Trecutul nu mai este, viitorul nu este încă, singur nemijlocitul clipei trăieşte, rezervor inepuizabil de speranţă şi bucurie.

Dar dacă uimirea deschide această poartă a eliberării interioare, demonii care o închid sunt judecata şi desconsiderarea. Aici lumea rămâne învechită, mereu asemănătoare ei însăşi, este o lume stinsă şi moartă; acolo, din contră, noutatea este cea care stă la însăşi rădăcina timpului prezent şi a elanului creator, sursă de descoperiri neaşteptate. Aici este Prezenţa şi Viaţa, acolo este absenţa şi plictisul. Tristeţea infernală este povara tuturor acelora care sunt încovoiaţi asupra lor înşişi, eul lor se interpune mereu în calea transparenţei bucuriei lor profunde. Ei sunt orbiţi de toate determinările care îi înlănţuie, şi nu văd eterna splendoare a lui Dumnezeu care curge în interiorul tuturor lucrurilor. Copilaşii şi sfinţii o văd pentru că ei nu-şi au centrul lor în ei înşişi, ei nu se privesc, iar lucrurile nu sunt pentru ei, obiecte de posedat sau oglinzi ale ego-lui, ci semne ale Creatorului şi deci ocazii de laudă. Atât este inima de smerită, atât de iubitoare încât îl caută şi îl găseşte peste tot pe Cel Prea Iubit.

Astfel această bucurie entuziastă provocată de uimire sau admiraţie oferă o lume nouă celui care se exersează la aceasta. Nouă, pentru că este o privire fără memorie nici proiectare, „deja văzutul” obişnuitului. Nouă, pentru că astfel lumea este mereu în stare de devenire şi ochii noştri o văd pentru prima oară: ea iese din acţiunea creatoare a lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu se repetă niciodată… Dar aceasta rămâne ascunsă orgolioşilor şi celor care judecă, pentru că ei nu sunt mişcaţi prin Duhul şi rămân în orbirea propriilor lor tenebre.

Aceasta explică de ce Iisus, El cel literalmente posedat de Duhul, El Copilul prin excelenţă şi singurul adevărat Sfânt, trăia într-o stare de uimire permanentă. Neîncetat, El deschide anturajul lui către ceea ce îl depăşeşte şi caută să-l exerseze în privinţa admiraţiei: Priviţi crinii de pe câmp şi păsările cerului…Toate parabolele sunt poveşti absolut minunate care pun în evidenţă perspicacitatea nemaipomenită a acestei priviri contemplative! Adesea Iisus este emoţionat până în adânc, El tresaltă de bucurie sau exultă sub acţiunea Duhului. Credinţa centurionului sau a femeii cananeancă îl bulversează, caritatea femeii sărace îl cucereşte, faţă de copii El este plin de admiraţie, şi chiar în faţa cadavrului prietenului său cel mai bun, Lazăr, El aduce mulţumire pentru că este momentul de a se împărtăşi profund din iubirea nebună a Tatălui său căruia nimic nu-i este imposibil…

Ei vor intra în Sion strigând de bucurie

Tocmai această inocenţă a inimii suntem chemaţi să o regăsim. Uimirea ne eliberează de eul nostru, ne face să ne înrădăcinăm în duhul nostru şi ne menţine în contact cu Lumina voioasă [1] care este fondul ei. Acolo, vedem faţa acestei Lumini care este Iisus Hristos Însuşi, şi ne naştem pentru El, lăsând să trăiască în noi propria sa uimire. Este o comunicare a conştiinţelor care, în Iisus, ne face să participăm la viaţa trinitară. Nu există nimic mai înalt pentru om, este experienţa naşterii sale definitive. Viaţa lui în Dumnezeu este o eternă stare de uimire, un extaz de iubire, aşa cum o trăiesc între ei Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Reciprocitate totală într-o totală golire de sine.

Uimirea izbucneşte din clipa în care descoperim îmbrăţişarea conştiinţei noastre de către conştiinţa divină. În această intimitate respirăm Prezenţa sa. Pentru toţi misticii, acest contact cu Dumnezeu provoacă uimirea până la entuziasm; este cântarea nupţială a Creatorului în inima creaturii sale. Nu avem încotro deci decât să ajungem la această constatare extraordinară: uimirea nu este o stare trecătoare a sufletului, ci Tradiţie, Tradiţia iudeo-creştină în substanţa ei chiar. Faptul că secole de dolorism au risipit-o este fără îndoială una dintre cele mai reuşite lovituri ale Demonului date istoriei creştinismului! Acesta este, potrivit lui Alexandre Schmemann, de neînţeles fără bucurie: marea bucurie este contextul fundamental al creştinismului, din ea îşi trage şi reclamă semnificaţia tot restul [2] . Şi, de fiecare dată când creştinismul, în istorie, a pierdut bucuria, Tradiţia ca atare a încetat să existe: instituţiile „pure şi dure” au preluat frâiele… Dar acestea aduc vidul şi nu mântuiesc pe nimeni! Numai bucuria liberă, necondiţionată şi dezinteresată este capabilă să transforme lumea [3] .

Hristos îi naşte el însuşi pe ucenicii lui la această Tradiţie a uimirii şi a bucuriei atunci când, a doua zi după Înviere, le insuflă Duh Sfânt (Io 20,22). Este Duhul vieţii şi al bucuriei anunţate prin profeţi, dar care este vărsat acum în plinătate peste toţi oamenii.

Isaia nu încetează acest subiect de-a lungul tuturor textelor sale; este bine să le recitim şi să ne impregnăm de ele:

Pustia şi ţara fără apă să se bucure, pustietatea să se veselească şi să înflorească…să salte de bucurie şi să scoată strigăte…Ei sunt cei care vor vedea slava Domnului, splendoarea Dumnezeului nostru… Cei pe care i-a izbăvit Domnul se vor întoarce, ei vor intra în Sion strigând de bucurie, purtând cu ei o bucurie veşnică. Bucuria şi veselia îi vor însoţi, durerea şi plânsetele vor înceta

De acum înainte, aceste profeţii sunt realizate pe deplin în persoana lui Iisus Hristos care le împarte ucenicilor lui propria sa bucurie (Io 15,11). Acum bucuria, a cărei inseparabilă cheie este uimirea, exprimă, acolo unde se găseşte, Darul Duhului lui Iisus. Acolo unde este Duhul acolo este bucurie, acolo Duhul îşi pune pecetea sa asupra Tradiţiei pentru a o autentifica (Ga 5,22; Rm 14,17)

Uimirea: anticiparea vieţii veşnice

Zămisliţi prin acest Suflu al lui Iisus, ucenicii vor zămisli, la rândul lor, în acelaşi Suflu, Biserica, şi pentru ea un viitor cu totul nou. Biserica este locuinţa Duhului, ea nu naşte, nu trăieşte şi nu are valoare decât prin bucurie.

Începând cu Rusaliile, o singură realitate domină conştiinţa exultantă şi uimită a Apostolilor: Iisus Hristos a înviat dintre cei morţi! Nimic nu întrece această bucurie pe care ei o insuflă tuturor celor pe care îi întâlnesc. Este suficient să citim Faptele Apostolilor şi Epistolele pentru a ne împărtăşi din dinamismul exploziv al uimirii lor care îi impulsionează să exprime această bucurie… până la marginile pământului, chiar şi în suferinţă şi martiriu” (Co 7,4, Fil 2,17 următ.)

Binecuvântat fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos care, după îndurarea sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Iisus Hristos din morţi … În această gândire tresăltaţi de bucurie inefabilă şi plină de slavă (1 P 1,3-8).

Sfântul Petru este atât de plin de această uimire încât o trăieşte ca pe o anticipare a slavei divine încă de pe acum. De aceea Tradiţia nu se „vorbeşte” prin discursuri, ci se comunică, ca orice viaţă, prin contagiune. Cuvântul care interpretează experienţa, şi din cauza aceasta se interpune, a ucis adesea teologia în Occident începând cu secolul al XIII-lea. Există cuvântul care speculează şi există cuvântul care mărturiseşte. Acesta din urmă nu vorbeşte decât din prea-plinul inimii, este izbucnire a Verbului care locuieşte în el, lavă arzătoare de bucurie şi uimire; acestea vin din cerul interior şi îl trezesc pe celălalt la aceeaşi Realitate. Este un foc care se propagă prin transmitere imediată: Privindu-l pe Iisus care trecea, Ioan spune: „Iată pe Mielul lui Dumnezeu” … şi cei doi ucenici l-au urmat… Apoi Andrei spune lui Simon… Filip spune lui Natanael…(Io 1,35-51).

Când un om este cuprins de uimire, el este dintr-odată liber de orice condiţionare, liber de posesia de către sine însuşi, aşa cum am spus, dar şi liber de spaţiu-timp, este o non-stare. Cel care se uimeşte se întemeiază în Fiinţă; este un discipol în comunicare directă cu Stăpânul, fie că acesta trăieşte sau este mort demult. Receptivitate totală în care distanţa dispare. Este adevăratul secret al Tradiţiei creştine, altfel este o transmitere moartă, o ştiinţă arheologică a unui trecut obscur şi împlinit, pentru că a fost acum 2000 de ani! Pe de altă parte, euharistia nu confirmă aceasta cu putere? În tot cazul efortul pedagogic al Apostolilor este cu totul prezent… Realitatea este că nu există pedagogie de loc: Apostolii trăiesc din această plenitudine şi ea nu calculează. Numai când aceasta se pierde e nevoie de metode, de instituţii şi de manuale!

Cuvântul care mărturiseşte, care exprimă în afară această experienţă a profunzimilor intime ale unei fiinţe, plinătatea sa cea mai interioară, este binecuvântarea care culminează cu aducerea de mulţumire neîncetată. În uimire, cheie a cunoaşterii, omul descoperă încetul cu încetul că totul este har: el va binecuvânta totul deci, şi aceasta fără excepţie! Sfântul Pavel insistă în aceasta la timp şi în contratimp în scrisorile lui: Aduceţi mulţumire în toate lucrurile (1 Te 5,17-18). Dacă el face aceasta chiar şi în situaţii nepotrivite, este pentru că „a binecuvânta” în încercare, când nimic nu mai merge, în suferinţă şi în moarte, nu merge evident de la sine. Numai perseverenţa „în contratimp”, până la absurd şi la iraţionalul absolut, „des-coperă”, în sensul propriu de a înlătura învelitorile, una după alta, progresiv, prezenţa harului dincolo de toate. Această credinţă, care este cea revelată de Scripturi, mă face să binecuvântez totul în nevoie şi chiar în suferinţă; dar a continua în acest fapt neîncetat, a face din aceasta o atitudine faţă de şi în pofida a toate, deschide o cale în care Realitatea credinţei devine experienţă. Altfel spus: trebuie pătruns până în inima, în nucleul evenimentului în curs. Aceasta este Tradiţia, mereu actuală, prezentă ca un mare fluviu subteran, imuabil, şi care fecundează, dă sens la tot ceea ce se petrece ca efemer la suprafaţa istoriei.

Binecuvântarea: impuls divin şi forţă vitală pe cale

Instrumentul acestei străpungeri , în tot Vechiul Testament, este binecuvântarea care se dezvoltă foarte natural în rugăciune de mulţumire în Noul Testament, pentru că acum plinătatea harului şi a adevărului, Hristos, locuieşte printre noi (Io 1,17 şi 14). Hristos este Cel Binecuvântat, binecuvântarea în persoană, harul însuşi coborât, întrupându-se, în interiorul oricărui lucru şi eveniment: spaţiul şi timpul, istoria este templul lui. Dacă nu ne unim, clipă de clipă, cu acest „adevăr”, atunci aparenţele, suprafaţa vieţii nu încetează să ne mintă: trăim în iluzia şi tenebrele ignoranţei. Talmudul spunea deja: Cel care se foloseşte de această lume fără a binecuvânta profanează un lucru sfânt!

Încă de la prima literă din Biblie binecuvântarea este prezentă. Aceasta pentru a pune în evidenţă că tot ceea ce va urma, lumea întreagă, este construită pe ea! O frumoasă istorie ebraică povesteşte cum a creat Dumnezeu lumea, făcând să intervină cele 20 de litere ale alfabetului care au, fiecare, o funcţie specifică. Dar singura a cărei cerere a fost agreată a fost prima literă, litera Bet. Litera Bet i-a făcut următoarea rugăminte lui Dumnezeu: „Doamne al universului, creează lumea, te rog, prin mine, pentru ca toţi locuitorii lumii să te poată lăuda în fiecare zi prin mine aşa cum s-a spus: Binecuvântat să fie Domnul în fiecare zi pentru totdeauna. Amin, Amin!” Cel Sfânt, Binecuvântat să fie El, a acceptat îndată cererea lui Bet şi a spus: „Binecuvântat să fie Cel care vine în Numele Domnului.” Şi a creat lumea cu ajutorul literei Bet, aşa cum este scris:Bereshit, adică la început,Dumnezeu a creat cerurile şi pământul (Gn 1,1). Dintre toate literele alfabetului aşadar, lumea a fost creată prin Bet şi Biblia începe cu ea, pentru că este iniţiala lui Berakha, care înseamnă „binecuvântare” sau încă „admiraţie-uimire-laudă”. Un mod clar de a spune că lumea se sprijină pe Berakha: ea revelează identitatea lumii şi îi „descoperă” sensul numai aceluia care ştie să o pronunţe cu inima lui uimită. Cu cât intrăm mai mult în binecuvântare cu atât mai mult sensul lumii, al lucrurilor şi al evenimentelor ne iluminează [4] .

acă Dumnezeu a făcut lumea prin cuvântul binecuvântător, este pentru că binecuvântarea este creatoare, ea face să se treacă de la non-fiinţă la fiinţă, ea este un dar de viaţă. În comentariul său literal al textului ebraic din primele capitole din Geneza, Annick de Souzenelle spune: Binecuvântarea este un impuls divin punând pe cel „binecuvântat” pe calea realizării sale şi dându-i puterea să ajungă la cunună… Binecuvântarea divină pune „sufletele de viaţă” pe orbita lor şi le dă impulsul vital al creşterii lor… Binecuvântarea este inseparabilă de actul creator. „Bara” înseamnă „a crea”, „Barok” înseamnă „a binecuvânta”: cele două verbe nu diferă decât prin litera finală; ele sunt unite prin rădăcina „Bar”… Prin binecuvântare Adam este deci pus pe calea devenirii sale. Forţa vitală îi este dată. Lui îi revine să-şi desfăşoare aripile dinamismului pe care i l-a conferit binecuvântarea lui Elohim [5] . De aceea tradiţia evreiască recomandă binecuvântarea lui Dumnezeu de o sută de ori pe zi, încă de la cea mai fragedă vârstă căci, dincolo de simpla rugăciune, este vorba de a învăţa un stil de viaţă, copilul construieşte astfel raportul lui cu lumea şi dobândeşte adevărata manieră de a deveni un om în această lume:

Copilul întinde mâna spre platoul cu fructe.
- Iudit, spune tatăl, ai rostit binecuvântarea?
- Nu, tată.
Iudit, de la înălţimea vârstei celor patru ani ai ei, se achită atunci, în ebraică, de această datorie elementară: „Binecuvântat să fii tu Cel Veşnic, Dumnezeul nostru, Rege al universului, pentru că ai creat aceste fructe şi ni le-ai dat!”
- Acum acest fruct este al tău, spune tatăl, adineauri îl furai de la Dumnezeu căruia îi aparţinea.

A binecuvânta: o manieră de a trăi potrivit Bibliei

„Binecuvântat să fii tu”, aceasta vrea să însemne: „Tu eşti sursa, toate sunt ale Tale şi Tu mi le oferi”, sau mai degrabă: „Tu Te oferi pe Tine însuţi prin tot ceea ce îmi dai!” Acesta este chiar sensul extraordinarei teologii a creaţiei prin care se deschide toată Biblia. În primele două capitole ale Genezei, Dumnezeu binecuvântează tot ceea ce face: El binecuvântează lumea, binecuvântează omul, binecuvântează ziua a şaptea, adică timpul, şi aceasta înseamnă că El umple tot ceea ce există cu iubirea şi bunătatea sa: El a văzut că ceea ce a făcut era foarte bun şi l-a binecuvântat. Când Dumnezeu îi cere apoi lui Adam să dea un nume lucrurilor, este pentru ca pentru totdeauna omul să aibă cu lucrurile un raport de recunoştinţă [6] , în dublul sens al acestui cuvânt: a recunoaşte Prezenţa lui Dumnezeu în toate şi a fi recunoscător pentru ea.

Încă de la origini, Dumnezeu îl invită pe om să facă din viaţa lui o celebrare, să experimenteze viaţa lui drept gratitudine şi adoraţie, pentru că esenţa tuturor lucrurilor care ne înconjoară, a timpului care ne învăluie sau a aerului pe care-l respirăm este dar al lui Dumnezeu. Această recunoaştere constantă este adevărata noastră Lucrare în mijlocul tuturor activităţilor noastre, ea face din viaţă o comuniune cu Dumnezeu: omul primeşte de la El lumea ca materialul unei euharistii universale. Omul, căruia Dumnezeu i-a dăruit această lume binecuvântată, îl binecuvântează deci pe Dumnezeu în schimb prin această recunoştinţă neîncetată.

Binecuvântarea asupra a toate transformă viaţa într-o Viaţă Divină, prin aceasta omul este preotul creaţiei; puterea lui de a binecuvânta este capacitatea sa cea mai înaltă şi ceea ce îl distinge de celelalte creaturi. Există în actul de a binecuvânta o imitare a actului creator, este deci o iradiere de iubire şi de tandreţe divină pentru fiinţele cărora o adresăm, dar şi pentru lucrurile şi evenimentele pe care le binecuvântăm. Nimic nu mai este la fel după decât înainte, chiar dacă aparenţele rămân asemănătoare în exterior: aşa cum pâinea şi vinul pe altar devin prin binecuvântare la modul real corpul şi sângele lui Hristos fără a-şi pierde totuşi aparenţele!

Creându-l pe om după chipul lui, Dumnezeu a înscris în genele celulelor noastre această binecuvântare fundamentală, ea este fondul memoriei noastre care urcă până la Adam. A binecuvânta viaţa aşa cum este, înseamnă a ne bucura de ea deplin la cel mai înalt grad, înseamnă a coborî în această memorie care devine astfel conştiinţa vie a binecuvântării primordiale pe care Creatorul a depus-o pentru veşnicie în golul misterului persoanei noastre şi al existenţei noastre! Binecuvântarea îşi are deci rădăcina în bucuria creatoare a lui Dumnezeu. A creşte „de la chip la asemănarea divină”, care este singurul sens al vieţii, „programul” EiI; înseamnă a deveni noi înşine binecuvântare aşa ca Dumnezeu, care este „Cel Binecuvântat” în persoană. În profunzimile fiecărei fiinţe, Dumnezeu imprimă această vibraţie voioasă; fiecare cântă nota lui într-un mod unic şi se alătură imensei polifonii a universului. Nu există decât o singură mare vibraţie în univers, este bucuria, şi nu există decât o singură manieră de a trăi, aceea de a ne acorda acestei tonalităţi juste a creaţiei. Numai acest mare Da în faţa vieţii, o deschide pe aceasta spre Aventura care merită să fie trăită şi permite străpungerea spre dincolo tuturor riscurilor. „Fiţi după chipul Meu” vrea să spună: „Fiţi vii, fiinţe de comuniune şi de fecunditate, fiinţe de bucurie!” aceasta este scânteia primară a Iubirii creatoare care, prin toată istoria biblică, va căuta să adune oamenii pentru a-i duce până la consumarea Legământului, unde Binecuvântatul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, va fi totul în toţi.

De aceea binecuvântarea va fi urzeala tuturor etapelor Legământului dintre Dumnezeu şi oameni. Când aceasta va fi ruptă, prin Cădere, Dumnezeu o va reînnoi binecuvântându-l pe Noe şi pe copiii lui (Gn 9,1). Şi astfel istoria va fi scandată prin binecuvântarea lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, întregul Israel, Iosif, Samuel, Iov etc. Preoţii binecuvântează în numele Domnului; părinţii, regii şi legiuitorii la fel. Astfel acest mare fluviu istoric de bucurie şi de binecuvântare pregăteşte în surdină întruparea lui Mesia. Cu El, Iisus Hristos, istoria este locuită, cea mare şi cea mică, momentul banal şi ascuns: nu numai că totul este binecuvântat din nou, ca la începutul creaţiei, dar această binecuvântare este Prezenţa lui Hristos Însuşi.

De acum înainte „a binecuvânta” o fiinţă, un lucru, un eveniment înseamnă a-L întâlni în centrul acestuia pe Cel Viu şi a ne trezi la această Prezenţă, înseamnă a lega o alianţă între relativ şi Absolut. Acum, a binecuvânta este întotdeauna cheia pentru a deschide cerul în interiorul a toate; înseamnă a face transparent, tot ceea ce este efemer, dimensiunii sale de eternitate. A binecuvânta, înseamnă a dezlega profunzimea misterioasă a clipei prezente şi a ceea ce poartă ea, înseamnă a fora până la ţâşnirea sursei interioare, acolo unde orice lucru îşi are originea şi de unde se primeşte.

Vocaţia noastră profundă

Dacă noi putem spune toate acestea în toată obiectivitatea şi mai ales dacă o putem experimenta, este pentru că, cu Hristos Împărăţia lui Dumnezeu a sosit (Io 12,13). În El se găsesc ascunse toate comorile de înţelepciunii şi cunoaşterii (Col 2,3). El este în persoană expresia Slavei lui Dumnezeu şi a glorificării ei în toată viaţa sa, prin fiecare din gesturile sale şi prin fiecare din cuvintele sale, până în inima suferinţei şi a morţii, cel mai tragicul devine o binecuvântare a lui Dumnezeu prin Prezenţa sa:

Acum Fiul omului a fost glorificat
şi Dumnezeu a fost glorificat în El.
Dacă Dumnezeu a fost glorificat în El,
Şi Dumnezeu îl va glorifica în Sine Însuşi
şi îl va glorifica îndată (Io 13,31-32).

Aici se vede că darul de sine până la sacrificiu total al vieţii sale este binecuvântarea supremă, jertfa de laudă (Ev 13,15).

De aceea această manieră de a fi, de care nimic nu scapă, Hristos o transmite ucenicilor lui în ultimul lui gest înainte de a părăsi prezenţa sa vizibilă pe pământ: El a ridicat mâinile pentru a-i binecuvânta şi s-a separat de ei (Lc 24,50). Ucenicul, adică cel botezat, este deci purtător al acestei binecuvântări. Aceasta vrea să însemne că suntem chemaţi să binecuvântăm, să oferim altora ceea ce purtăm în noi, adică să vestim celor care ne înconjoară cuvinte care fac bine (bene dicere : „a spune de bine”), care comunică iubirea cu care Dumnezeu îi iubeşte. Este exact ceea ce ne spune sfântul Petru în prima sa scrisoare (3,9):

Nu întoarceţi rău pentru rău, nici ocară pentru ocară; dimpotrivă: binecuvântaţi căci la aceasta aţi fost chemaţi, ca să moşteniţi binecuvântarea

Să nu uităm că aceste cuvinte au fost adresate unor creştini în plină persecuţie, trăind situaţii dramatice. Prin aceasta sfântul Petru nu face decât să exprime el însuşi cuvântul lui Hristos al cărui purtător este:

Binecuvântaţi pe vrăjmaşii voştri, iubiţi-i!

Este vorba aici de o poruncă care nu este facultativă! Dacă noi suntem „chemaţi” să binecuvântăm, este pentru că aceasta este vocaţia noastră profundă. Noi intrăm împreună cu Hristos în misiunea sa răscumpărătoare: atunci când binecuvântăm are loc o eliberare care se operează în locurile cereşti. Ceea ce Dumnezeu are ca rezervă pentru persoana binecuvântată devine eficace. Este ca şi cum binecuvântarea face o breşă în masa de blesteme care atârnă deasupra capului nostru şi îi permite lui Dumnezeu să acţioneze. Toate cuvintele negative, criticile, judecăţile care au fost spuse în privinţa noastră ne reţin prizonieri. Binecuvântând, noi operăm un act de eliberare.

Binecuvântarea este deci o armă redutabilă, căci este un cuvânt de iubire şi de restaurare care vine direct de la Hristos Mântuitorul asupra persoanei pe care o binecuvântăm şi acest cuvânt este irevocabil. Pe de altă parte, atunci când binecuvântăm, privirea noastră asupra altora se schimbă. Noi primim Lumina lui Dumnezeu şi îl vedem aşa cum îl vede Dumnezeu, cu fermentul învierii în el. A binecuvânta astfel, înseamnă a transmite Viaţa, Viaţa Divină circulă de la mine la celălalt dar şi de la celălalt la mine: există o formidabilă reciprocitate în binecuvântare!