Debordez de bucurie
Parintele Alphonse
Goettmann
« Debordez de bucurie
în mijlocul tuturor necazurilor mele »
Omenirea fără Dumnezeu a căutat culmile înţelepciunii
din totdeauna. De la Socrate, modelul însuşi al înţelepciunii,
la Budha, acest Himalaya al impasibilităţii,
din Orient până în Occident, se ştie că s-a ajuns la
ea atunci când bucuria devine de netulburat şi când nimic, nici
o circumstanţă exterioară n-ar putea să o răpească
sau să o prejudicieze. A fi bolnav şi fericit, în pericol
şi fericit, pe moarte şi fericit, discreditat şi fericit,
spunea Epictet şi toţi stoicii(sec
I). În bucuria perfectă suntem fără duşmani în
această lume a inamiciţiei, frază celebră a
lui Budha, care exprimă bine Calea sa
extraordinară, împinsă într-un mod atât de enigmatic până
în pragul tainei.
Bucuria ne-fericită
Cel înţelept este invulnerabil, astfel este umplut de o bucurie
pe care nimic nu o mai poate tulbura. Dar care este această bucurie
care îl locuieşte? Experienţa însăşi a misterului
pe care pare a-l fi atins, îl împinge si îl plonjează într-o aşteptare
nedefinită. Nostalgia cea mai inefabilă se degajă din
surâsul lui Budha şi din gestul lui Socrate
bând cucuta… Iarnă a speranţei, căci inima omului nu
poate ajunge la plenitudine fără întâlnirea definitivă,
care este chipul lui Hristos, adevăratul chip al oricărei
bucurii. De aceea bucuria înţelepţilor, ca de altfel toate
bucuriile noastre ale tuturor, oricare ar fi gradul lor umil de împlinire,
sunt această prezenţă voalată a lui Hristos, fie
că o ştim, fie că nu.
Astfel putem vedea venirea lui Hristos la lucru, deschizându-şi
drum spre om prin toate bucuriile lui. Ele sunt toate un anunţ
al venirii Sale. Dar plenitudinea nu se realizează decât faţă
către faţă. Dacă bucuria este numai un sentiment,
atunci la ce bun? Această „ nefericire ” inerentă bucuriei
înţelepţilor, nu se rezolvă decât prin întâlnirea bucuriei
ca Persoană, ea este Cineva şi omul, fiecare dintre noi; nu
se poate realiza decât în relaţie cu El, intrând în bucuria Lui:
Intră în bucuria Stăpânului tău, spune Hristos
(Mt 25,21). În aceasta rezidă noutatea
fantastică a creştinismului pe care nu putea să o bănuiască
nici un înţelept al omenirii si pentru care bucuria, cu toate acestea,
era vestitorul inconştient, si pentru care fiecare din bucuriile
noastre astăzi încă este purtătoare.
De aceea Isus le cere ucenicilor săi să se bucure cu o mare
bucurie ale cărei motive sunt dincolo de om, pentru simplul fapt
că Dumnezeu există. Tocmai în această bucurie pură
a iubirii dezinteresate, oferită total şi fără rezerve,
se află salvarea omenirii
[1]. Dumnezeu îmi este mai intim decât eu însumi, pentru că
în Isus Hristos, El s-a unit cu trupul şi sângele meu şi,
coborând în tenebrele şi moartea mea, m-a iluminat prin bucuria
învierii Sale. Aici este salvarea mea, eliberarea mea definitivă.
Dar acum e vorba de a trăi aceasta plenar în fiecare clipă.
In această unică realitate se găseşte propovăduirea
primilor apostoli, ea este nucleul mesajului lor, ceea ce se numeşte
" kérygme "; ei nu aveau
nimic altceva de anunţat până la marginile pământului
(Fapte 1,8), dar tocmai în jurul acestui nucleu bascula istoria umanităţii
şi viaţa fiecăruia dintre noi.
Bucuria: un foc arzător
Sfântul Pavel este martorul cel mai fabulos al acestei
gigantice aventuri. Când, pe drumul Damascului, el cade de pe calul
său la vederea frumuseţii minunate a lui Hristos înviat, se
petrece înfiorarea totală a întregii lui fiinţe. Pavel înţelege
dintr-o dată, prin experienţă, că nu mai există,
de acum înainte, altă bucurie pentru el şi că viaţa
sa nu va avea alt sens de acum decât acela de a anunţa această
veste bună tuturor. Până la sfârşitul zilelor lui, martirajul
său la Roma, el va parcurge tot bazinul mediteranean pentru a proclama
peste tot această Evanghelie a bucuriei lui care nu este alta decât
Hristos în persoană.
Toate comunităţile pe care le fondează, adică
Biserica, sunt clădite pe această Bucurie. Nimic nu-l va putea
opri în pasiunea lui unică, nici închisoarea unde petrece numeroase
sejururi, nici supliciile de toate felurile care i se aplică, nici
pericolele fără număr pe drumurile şi mările
vremii sale, nici suferinţele, nici moartea pe lângă care
a trecut de multe ori; chiar când se crede devenit lepădătura
lumii şi rebut universal, bucuria lui nu face decât să
se fortifice şi să ilumineze existenţa sa, oricare
ar fi teribilele necazuri adesea. Pentru el Hristos a înviat şi
nimic altceva nu va mai avea ultimul cuvânt; orice rău este învins
definitiv: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui
Hristos ? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau
lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia ? In toate
acestea noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit
! Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa,
nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele viitoare,
nici puterea, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă
făptură nu vor putea să ne despartă de dragostea
lui Dumnezeu manifestată în Hristos Isus, Domnul nostru!
(Rom 8,35-39)
Tocmai prin această energie plină de putere care îl face
să trăiască pe el însuşi, Sfântul Pavel naşte
Bisericile. Ele sunt locul unde orice om poate, la rândul lui, să
experimenteze bucuria unei eliberări radicale, darul gratuit pe
care Dumnezeu vrea să-l facă fiecăruia., la fel ca şi
lui Pavel, de o noutate absolută. Pentru cel care acceptă
să cadă de pe calul lui şi să-şi lase toţi
dumnezeii falşi fără bucurie, există un înainte
şi un după: întreaga sa viaţă se organizează
în jurul acestei unice experienţe. Nu mai există, pentru el,
posibilitate de bucurie în afara acestei taine a Evangheliei:
Astfel deci, nimeni să nu se fălească dar cu oameni;
căci totul este al vostru… iar voi sunteţi ai lui Hristos
şi Hristos este al lui Dumnezeu (1Co 3,21).
In timp ce omul, atât timp cât nu este convertit în profunzime, se
dedă la o mulţime de lucruri, dependent şi înlănţuit,
adevăratul discipol este liber de toate, el aparţine numai
lui Hristos: nu există bucurie superioară acesteia; la această
slavă este chemat fiecare (2 Tes 2,14),
ea face din el, ca şi din comunităţi, cămine
de lumină unde ei strălucesc pentru lume, în sânul unei generaţii
ticăloase şi stricate. (Fil. 2,15)
Această bucurie este un foc arzător în inima Sfântului
Pavel (2 Cor 11,29) şi nu încetează s-o extindă, asemenea
focului, căci dragostea lui Hristos îl obligă (2 Cor
5,14). Pavel ,renaşte” când focul acesta se aprinde : Cum am
putea noi să mulţumim lui Dumnezeu îndeajuns pentru toată
bucuria cu care vă bucuraţi înaintea lui Dumnezeu ? (1Tes
3,8-9). Sfântul Pavel este îmbătat de bucuria lui Hristos care
îl umple, iar când reuşeşte să o comunice altora, atunci
ea este deplină: Faceţi-mi bucuria deplină prin acordul
sentimentelor voastre: aveţi aceeaşi dragoste, un singur suflet,
un singur simţământ… Aveţi în voi aceleaşi simţăminte
care erau şi în Hristos Isus.(Fil 2, 2-5). Aceasta merge atât de departe încât bucuria altora
primează faţă de a sa şi devine, pentru el, criteriul
oricărei bucurii: cea mai rea dintre nenorociri care ar fi putut
să i se întâmple lui Pavel ar fi fost să fie despărţit
de Hristos, ei bine, el preferă aceasta numai ca fraţii
lui să descopere, ei înşişi, pe Hristos. (Rom 9,3) Nebunie
a iubirii celei mai gratuite care exprimă calitatea insondabilă
a bucuriei sale…
Cunoaşterea lui Hristos:
naşterea bucuriei
Ne găsim aici pe culmea la care poate tinde o fiinţă
omenească. Totul se întemeiază pe aceste trei cuvinte
ale Sfântului Pavel: Cunoaşterea lui Hristos ! Acesta este
binele suprem şi nimic nu poate subzista alături de aceasta…
Ar trebui să citim şi să recitim aceste fraze ale epistolei
către Filipeni care conţin chintesenţa
oricărei bucurii imaginabile, ar trebui să le păstrăm
asupra noastră, să le citim şi să le recitim, să
le scriem, pentru ca ele să devină litere de foc în inima
noastră, să le imprimăm suflului nostru până când
vor pătrunde în memoria ursuză a celulelor noastre iar, într-o
bună zi, se va produce o deschidere şi primele roade vor
ieşi, dintr-o dată, la iveală:
Toate aceste avantaje le-am considerat ca un dezavantaj din cauza
lui Hristos. Ba mai mult, de acum înainte consider totul ca un dezavantaj
din cauza superiorităţii cunoaşterii lui Hristos Isus,
Domnul meu. Din cauza Lui, am acceptat să pierd totul, le consider
toate ca pe un gunoi, pentru ca să-L
câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El. Să-L
cunosc pe El, cu puterea învierii Lui şi comuniunea cu suferinţele
Lui, să mă fac asemenea cu moartea Lui, ca să ajung,
dacă voi putea, la învierea dintre cei morţi…Imi
continui alergarea căutând să-l apuc,
întrucât si eu am fost apucat de Hristos.(Fil 3,7-12)
Această cunoaştere a lui Hristos fundamentează viaţa
şi moartea oricărui creştin. Aici se găseşte
de altfel sensul botezului său: cunoaşterea este o nouă
naştere în Hristos, inaugurată prin această taină
şi aprofundată fără încetare de-a lungul întregii
vieţi : de acum înainte, a trăi este Hristos (Fil
1,21). Mai mult, nu există nici o limită pentru această
cunoaştere care se deschide spre „dincolo”-ul
existenţei noastre, unde vom fi pentru totdeauna cu Domnul
(1 Tes 4,17). Or această bucurie definitivă
şi plenară, a cărei splendoare nimic n-o poate măsura,
nu este decât un avans îndepărtat, aşadar vag şi
fără consistenţă încă, dar care iradiază
chiar acum existenţa noastră şi o modifică în întregime.
De la venirea lui Hristos în istorie, fiecare clipă se deschide
spre o transcendenţă locuită, viaţa veşnică
a început deja, împărăţia cerurilor este în noi
(Lc 17,21). De atunci totul ar trebui să fie impregnat
de această formidabilă Realitate şi comportamentul unui
creştin n-ar trebui să se poată explica decât prin aceasta!
Altfel, el este ca şi ceilalţi oameni care nu au această
nădejde (1Tes 4,11). Bucuria noastră este făcută
dintr-o participare completă, spirituală şi corporală,
la slava lui Hristos înviat. Domnul schimbă trupul nostru smerit
pentru a-l conforma trupului său de slavă (Fil 3,21): nu mai există deci nici un gest care să
nu poată mărturisi aceasta; un gest conştient străluceşte
de această Prezenţă; numai în Hristos, într-adevăr,
avem mişcarea, fiinţa şi viaţa. (Fapte 17,28)
Dar pentru a intra în această bucurie desăvârşită,
trebuie bineînţeles să facem ucenicia ei. Această cale
este Hristos însuşi, El traversează patima şi moartea.
Ceea ce îl motivează pe ucenic este Hristos, nu bucuria, altfel
toată viaţa lui nu ar fi decât o impostură! A alege bucuria,
înseamnă să te alegi pe tine însuţi şi să hrăneşti
o subtilă autogratificare… A-L alege
pe Hristos înseamnă a intra cu El într-o relaţie necondiţională
în care eu îmi risc viaţa în întregime, oferind-o bunei Lui voiri.
Cum această alegere este întotdeauna ambiguă din cauza condiţiei
umane, ea trebuie să treacă prin focul încercării, aşa
cum metalul este purificat pentru a deveni aur. A-L urma pe Hristos
şi a te identifica cu El, înseamnă deci şi comuniune
cu Hristos crucificat, înseamnă a accepta să fii, ca şi
El, persecutat, defăimat, condamnat la moarte şi să iubeşti,
în pofida a toate acestea, pe toţi cei care ne urăsc aşa,
duşmanii noştri… Viaţa ne ridiculizează în fiecare
zi, în mii de feluri, dar, acceptând-o aşa cum este, din cauza
lui Hristos, mai mult: împărtăşindu-ne ei pe deplin,
ne împărtăşim cu Hristos, care se găseşte în
ea. Împărtăşindu-ne suferinţelor lui Hristos prin
cele ale noastre, înseamnă să facem suprema cunoaştere,
bucurie uimitoare dincolo de orice şi aceasta chiar în mijlocul
condiţiei noastre celei mai tragice:
Suntem nebuni din cauza lui Hristos… În foamete, în sete, în lipsă
de îmbrăcăminte, maltrataţi şi alungaţi; suntem
epuizaţi muncind cu mâinile noastre. Suntem insultaţi şi
binecuvântăm, persecutaţi şi îndurăm, calomniaţi
şi consolăm (pe alţii). Am devenit ca şi gunoiul
acestei lumi… Purtăm totdeauna şi peste tot în trupul nostru
suferinţele morţii lui Hristos, pentru ca şi viaţa
lui Hristos să se arate în trupurile noastre… Suntem consideraţi
trişti, noi care suntem totdeauna bucuroşi. (1 Cor 4, 9-13;
2 Cor 4,10; 6,10).
La sursa oricărei bucurii
Totul se găseşte pentru sfântul Pavel în această expresie:
din cauza lui Hristos. Din cauza Lui, nu există încercare,
sau suferinţă care să nu fie preschimbată. Găsindu-L
pe El în inima suferinţei, suferinţa însăşi devine
agreabilă, chiar şi până la moarte. O, moarte, unde
îţi este boldul ?(1 Cor 15,55). Nu mai există obstacol
deci în calea bucuriei: din cauza lui Hristos şi prin El, bucuria
este posibilă în orice timp şi orice loc (Ef
5,20). Aceasta explică de ce sfântulPavel vorbeşte întotdeauna
despre suferinţă într-un mod pozitiv, ca despre locul unei
înalte experienţe:Pentru mine, să nu mă laud niciodată
cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Iisus
Hristos. (Gal 6,14)
Îmi găsesc bucuria în suferinţele pe care le îndur pentru
voi(Col 1,24) Filipenilor, Pavel le spune că este un har
care v-a fost dat, să suferiţi pentru Hristos. (Fil 1,29)>
Suferinţa nu este niciodată căutată pentru ea
însăşi, dar când ea este prezentă, departe de a elimina
bucuria, ea o fortifică mai mult, căci nicăieri Hristos
nu ni se oferă atât de mult ca în comuniunea crucii Sale; acolo
El ne face să intrăm în intimitatea Sa pentru care nu există
cuvinte s-o exprime… Suferinţa vorbeşte în tăcere şi
mărturiseşte despre apartenenţa noastră secretă
la Hristos: Eu port în trup semnele lui Iisus.
(Gal 6,17)
Omul care are această Cale devine o făptură nouă
într-o lume transfigurată (2 Cor 5,17). El este altoit pe
Hristos mort şi înviat (Rom 6,5) şi nu-şi mai aparţine
sieşi. Izvorul bucuriei lui este această
Înviere a Domnului său de unde se primeşte pe sine în fiecare clipă
pentru o cu totul altă viaţă: Dacă trăiesc,
nu mai trăiesc eu, spune sfântul Pavel , ci Hristos
trăieşte în mine. (Gal 2,20) Tocmai această bucurie,
a străfundurilor fiinţei lui, vrea Pavel să o împartă
cu toţi oamenii, acesta este miezul incandescent al Evangheliei
sale: Călcaţi pe urmele mele.(1 Cor 4,16)
Astfel, configurat la Hristos printr-o comuniune atât de intimă,
ucenicul se împărtăşeşte de bucuria lui Hristos
însuşi: intimitatea Sa proprie cu Tatăl! Hristos vrea să
ne introducă în această relaţie inexprimabilă
în care vom deveni împreună cu El fii înfiaţi (Ef.
1,5) A fi fii înseamnă, pentru noi, să fim născuţi
de către Bucuria care este Tatăl în persoană şi
care îl naste veşnic pe Hristos. Acolo se află Sursa noastră
de viaţă şi această Sursă se găseşte
în spatele oricărei vieţi, clipă de clipă, în cotidianul
nostru. Iată de ce atitudinea fundamentală a unui fiu care
vrea să se primească de la Tatăl este aceea a unei ascultări
constante: el îşi concentrează atenţia întregii fiinţe
asupra clipei prezente şi primeşte viaţa aşa cum
vine ea, pentru a fi în comuniune totală cu voinţa lui Dumnezeu,
aşa cum Hristos ne-a învăţat prin propria sa viaţă.
Calitatea şi profunzimea bucuriei noastre este în proporţie
directă cu această supunere care este ofranda absolută
a vieţii noastre lui Dumnezeu.
Aceasta, ne-ar fi, totuşi imposibil, daca n-am fi asistaţi
de puterea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este cel care ni-L face prezent pe Hristos şi ne deschide spre Tatăl,
prin El (Duhul) aşadar se comunică bucuria oamenilor. Iar
o viaţă „spirituală”, adică prin Duhul Sfânt, se
caracterizează prin bucurie, ea este marele semn al Prezenţei
Lui (Gal 5,22). Semn pentru noi înşine şi pentru alţii,
mărturie a unei vieţi autentice şi care îi însufleţeşte
pe cei care intră în contact cu ea. Cu adevărat omul nu caută
decât bucuria şi, tocmai prin aceasta, reconciliază Dumnezeu
lumea. De aceea când o adunare întreagă se întruneşte pentru
a celebra această bucurie într-o sărbătoare comună,
ea este semn pentru toată omenirea, plămădeala
unei creaţii noi la care sunt chemaţi toţi oamenii
(Ef. 1,1-15). Iată vocaţia Bisericii
!
Biserica-comunitate a lui Hristos şi a Duhului trăieşte
o asemenea celebrare, ea este unică în sânul omenirii, căci
numai Biserica are „capacitatea” bucuriei fără margini pentru
că Duhul Sfânt nu încetează să pună în ea taina
Prezenţei sale. Şi de aceea numai Biserica este capabilă
să primească geamătul tuturor oamenilor (Rom 8,22), care
nu-şi pot găsi refugiul decât în bucurie. Biserica este acest
laborator al devenirii în altceva, ea este mama noastră
care transformă suferinţa sterilă a fiecăruia:
Bucură-te, stearpo care nu mai naşti, izbucneşte în strigăte
de bucurie şi de veselie. (Gal 4,26-27) Naştere
fără sfârşit, căci Biserica este, pe pământ,
anunţarea Ierusalimului Ceresc unde exultarea va fi la desăvârşirea
ei: aceasta merge, deocamdată, din plinătate în plinătate
şi se va îndrepta dincolo de tot ceea ce am putea noi concepe…(Ef
3,19-21). Mai ales, să nu ne înşelăm: Biserica nu este
această Instituţie socio-politică la care judecata noastră
o reduce atât de des!
Singura mare nefericire
a omului
In această coerenţă nu vom fi surprinşi dacă
mesajul central al sfântului Pavel, vizavi de tragicul imens al condiţiei
umane, va fi de o claritate absolută: nu există decât o singură
mare nefericire, aceea de a nu-L cunoaşte
pe Iisus Hristos !
Pavel ne învaţă să privim toate realităţile
omeneşti din acest unic punct de vedere şi să descoperim
atunci cum aceasta transformă toate planurile noastre şi programele
omeneşti, cum se deplasează atunci radical nivelul deciziilor
noastre şi al problematicii noastre. Numai în această unică
perspectivă, înrădăcinarea în Hristos înviat, poate să
întrevadă omul ceva din sensul nefericirii imense ale unei omeniri
fără Dumnezeu. Dar cu El şi în El orice om este
chemat la fericire (Rom 4,9) şi aceasta încă de pe acum, fie
în faţa morţii, fie sub loviturile violenţei care se
abat asupra lui sau oricare ar fi evenimentele exterioare, viaţa
creştinului este întotdeauna o viaţă împărătească,
o viaţă de slavă şi nu de dezgust. Pentru Pavel,
totul se află în relaţia cu Dumnezeu. Dacă ea este inexistentă,
atunci omul este în „păcat”, sursa oricărei nefericiri şi
a morţii însăşi (Rom 5,12).
In Hristos, din contra, omul nu se mai defineşte, conform lui
Heidegger, ca fiinţă pentru moarte,
ci ca fiinţă pentru viaţa definitivă şi gloria
nepieritoare pentru totdeauna. Creştinul nu scapă condiţiei
umane, el trăieşte, ca oricare altul, în păcat şi
moarte dar, Hristos îmbrăcându-L cu Prezenţa
Sa eliberatoare, i-a smuls răului puterea sa de destin. De aceea,
unde păcatul s-a înmulţit, harul s-a înmulţit şi
mai mult (Rom 5,20), adică bucuria.
Bucuria şi suferinţa coexistă deci în acelaşi om,
precum lumina şi tenebrele (Ioan 1,4-5), dar depinde de om să
lase să triumfe bucuria care îi este câştigată prin Hristos,
mai mult: ca suferinţa însăşi să se transforme în bucurie ! Aici, ucenicul primeşte
lecţia supremă de la Maestrul lui, pentru care toată
viaţa a fost pregătire în acest sens, am spus-o deja: nu există
în final altă bucurie posibilă decât aceea de a se lăsa
crucificat în patima şi moartea lui Hristos: este acceptarea totală
a inacceptabilului cotidian, a detaliului nesemnificativ, inconvenientul
obişnuit cum spune admirabil Véronique
Nahoum, până la situaţiile cele mai infernale. A
îmbrăţişa ceea ce ni se întâmplă, a le primi cu
iubire, a ne ajusta deplin clipei, asemenea lui Hristos pe cruce, înseamnă
a face să coboare lumina în cele mai întunecoase tenebre şi
bucuria în mijlocul suferinţei. Această ajustare bucuroasă
la situaţie, clipă de clipă, pare uneori absurdă
pentru ochii noştri, nebunie şi scandal, dar înţelegerea
noastră însăşi, judecata acestui veac trebuie
crucificată pentru a descoperi că există o altă
înţelepciune decât aceea a celor „inteligenţi” !
Ceea ce este nebunie pentru lume, iată ce a ales Dumnezeu pentru
a reduce la tăcere pe cei înţelepţi … (1 Cor 1,17-31)
Numai această acceptare deplină a ceea ce ni se întâmplă
şi pe care vrem să o primim de la Dumnezeu, ne eliberează
de orice bucurie iluzorie şi verifică autenticitatea sentimentelor
noastre… Dacă Hristos este Viaţa (Ioan 14,6), nu suntem
în comuniune cu El decât fiind una cu viaţa pur şi simplu,
aşa cum se prezintă ea. Adâncimea oceanului există atât
în valuri şi furtuni cât şi în apele liniştite. Bucuria
ucenicului nu este o evadare din condiţia tragică a existenţei
omeneşti, ci comuniune cu totalitatea, cu orice apăsare
a istoriei, ca loc unde se trăieşte Moartea si Învierea lui
Hristos, transformare neîncetată a morţii în viaţă.
Departe însă de a fi o emoţie pioasă care n-ar face decât
să-l trădeze pe om şi pe Dumnezeu.
Prin întruparea lui Hristos, Dumnezeu adoptă condiţia umană
până în cele mai îndepărtate cotloane ale ei pentru a pune
în ea bucuria Învierii cu preţul propriei sale morţi. Comuniunea
omului la această bucurie se înscrie deci în aceeaşi logică,
hristologică, care este o victorie asupra
tuturor forţelor contrare. Bucuria este o cucerire şi deci
o luptă; fără această luptă, într-adevăr,
viaţa n-ar avea nici o savoare. Dar nici o clipă omul nu poate
pune mâna pe ea; bucuria îi va scăpa mereu printre degete, căci
ea rămâne o taină de eternitate inepuizabilă, transcendentă
oricărei experienţe religioase. Cel mai adesea, nu există
bucurie decât în credinţa simplă în prezenţa Celui Înviat.
Aici este exerciţiul (asceza) la cel mai înalt nivel care constă
în a trăi bucuria în orice timp şi în orice loc… Iată
de ce mă simt bine în slăbiciuni,în defăimări,în
prigoniri şi strâmtorări îndurate pentru Hristos (2 Cor
12,10).
Independent de orice exaltare emoţională şi prea uşor
euforică, noi trăim o bucurie dureroasă, cum o
numesc Părinţii deşertului. Prin ea învăţăm
dezbrăcarea de omul vechi (Col 3,9) care riscă mereu
să se fixeze asupra bucuriei ca asupra unui bine. Bucuria necondiţională,
practicată în mijlocul necazului, se numeşte iubire. Iar iubirea
îşi ajunge ei însăşi: ea este. Astfel, devenit liber
de bucuria însăşi,omul se naşte pentru Dumnezeu...
Acest articol a fost publicat in revista Le Chemin,
nr.30, 1996.
Originalul în limba franceză se găseşte pe site-ul:
www.centre-bethanie.org.
Reprodus cu aprobarea părintelui Alphonse Goettmann.
