| |
 Abatele
Pierre (1912-2007)
Biografie
Carti publicate(In Franta)
Fragmente din cartea "Doamne, de ce?"
www.abbepierre.org
Fragmente din cartea
"Doamne, de ce ?", Editura Humanitas, 2006.
Prefata
De ce atata suferinta
Pentru ce sa traiesti
Iubire si fericire
In fata suferintei:Budha si Isus
Geniul lui Teilhard de Chardin
Absenta si prezenta lui Isus
Euharistia inima comunitatilor crestine
Prefatã
La 5 august 2005, abatele Pierre şi-a
sărbătorit cea de-a nouăzeci şi treia aniversare.
Tânăr novice capucin la şaptesprezece ani, se rugase la Dumnezeu
să moară de tânăr, ca să-l poată vedea cât mai
curând. Atunci, un glas lăuntric i-a răspuns: „Vei rămâne!”
Ca pedeapsă pentru nerăbdarea lui? Asta numai Dumnezeu o ştie.
De curând, abatele Pierre a fost votat de telespectatorii
canalului France Television drept unul dintre
cei mai importanţi trei francezi din istorie(după generalul
De Gaule şi Marie Curie). Căci, dacă
fondatorul Mişcării Emmaus a intrat
deja în memoria colectivă, e în primul rând şi în primul rând
pentru că el este „răzvrătitul Domnului”, omul care, deşi
credincios, refuză să accepte sărăcia şi suferinţa
şi îşi închină viaţa încercării de a face lumea
noastră puţin mai omenoasă. Sunt însă convins că
şi pentru că este un om liber. Prin nenumăratele lui luări
de poziţie publice, abatele Pierre deranjează,
agasează, reevaluează, întreabă. Şi tratează
fără milă orice dogmă, orice instituţie. Inteligenţa
şi puterea lui de a se indigna sunt mereu treze. Spiritul lui critic,
care nu-l cruţă nici pe Papă, nici pe preşedintele
Republicii sau pe gânditorii la modă, îl face mereu auzit.
L-am întâlnit pe abatele Pierre pentru prima
dată acum cincisprezece ani, cu prilejul unei lungi convorbiri pentru
o carte pe tema reînvierii preocupărilor etice. Pe atunci, trăia
de mulţi ani retras la abaţia Saint-Wandrille.
N-a putut rămâne acolo multă vreme. Acaparat de membrii Comunităţii
Emmaus şi de solicitările presei,
abatele Pierre trăieşte astăzi
într-o garsonieră de la periferia Parisului, nu departe de sediul
Mişcării Emmaus.
Chiar de la acea primă întâlnire s-a născut între noi o adevărată conivenţă intelectuală.
Ne-am revăzut cu regularitate. Neaparţinând aceleiaşi generaţii
şi având experienţe foarte diferite, discutăm filozofie
şi religie, fără alt scop decât acela de a căuta adevărul
şi de a ne confrunta punctele de vedere. Pentru că făcusem
o teză de doctorat despre budism, abatele Pierre
mi-a pus adesea întrebări legate de această înţelepciune
care-l pasionează, mai ales că a avut, de mai multe ori, convorbiri
prieteneşti şi rodnice cu Dalai-Lama.
S-a întâmplat să fim uneori în total dezacord, de exemplu cu prilejul
afacerii Garaudy, dar aceste divergenţe
nu ne-au pus niciodată la încercare prietenia.
Uneori, convorbirile noastre au luat o întorsătură mai profesională.
În două rânduri , l-am ajutat să scrie cărţi: memoriile
sale (Memoires d’un croyant „Memoriile unui
credincios”, Fayard, 1997) şi un opusul
despre Fraternitate (Fraternité,
Fayard,1999). În urmă cu aproape un an
şi jumătate, fondatorul Mişcării Emmaus
m-a rugat să vin mai des pe la el, ca să discutăm anumite
chestiuni teologice care-l preocupau în mod deosebit. Tocmai descoperise
că Ioan-Paul al II-lea recunoscuse printr-un document oficial validitatea
teoriei evoluţioniste, iar această mic revoluţie îi stimulase
dorinţa de a relua vechea lui reflecţie asupra păcatului
originar, a răului şi a sensului aventurii umane. Mi-am dat
seama că, în ciuda sănătăţii lui şubrede
şi a lungilor lui momente de epuizare, abatele Pierrre
era într-o adevărată efervescenţă intelectuală.
Ajuns la amurgul vieţii, era chinuit de numeroase întrebări
esenţiale. L-am încolţit şi i-am propus să consemnez
roadele acestor discuţii. De-a lungul convorbirilor noastre, care
au avut loc în decurs de un an, într-un ritm aproape săptămânal,
s-a născut o cărticică. Am eliminat din ea propriile mele
întrebări şi puncte de vedere şi le-am păstrat numai
pe ale abatelui Pierre.
Astfel conceput, acest opuscul nu este nici un tratat, nici o mărturie,
ci se prezintă ca o înşiruire de scurte meditaţii asupra
credinţei creştine şi a sensului vieţii omeneşti.
Cartea abordează atât o serie de puncte fundamentale ale doctrinei
creştine, cât şi subiecte intime şi de o actualitate arzătoare,
cum ar fi sexualitatea şi căsătoria preoţilor, locul
femeii în Biserică, dreptul homosexualilor de a adopta copii sau
alegerea noului papă.
La antipozii oricărei limbi de lemn, aceste reflecţii constituie,
cred, esenţa preocupărilor spirituale şi teologie actuale
ale celui care a întemeiat Mişcarea Emmaus.
Nişte preocupări alcătuite mai mult din întrebări
decât din certitudini.
FREDERIC LENOIR
Frederic Lenoir este director al revistei Le
monde des religions.
(Prefaţa cărţii « Doamne, de
ce ? » de Abatele Pierre, Editura
Humanitas, 2006, trad.Valentina Ţîrlea)
PROLOG
De ce atâta suferinţă ?
Nu m-am vindecat şi nu mă voi vindeca niciodată de toată
povara de suferinţe care copleşeşte omenirea încă
de la începuturile ei. Se crede, după cum am aflat de curând, că
pe pământ au trăit optzeci de miliarde de oameni. Câţi
au avut parte de o viaţă dureroasă, câţi s-au chinuit,
câţi au suferit… şi pentru ce ? Da, Doamne, pentru
ce ?
Doamne, cât va mai dura această tragedie ? Catehismele tuturor
religiilor ne învaţă că viaţa are un sens. Dar câţi
bărbaţi sau câte femei, din toate zecile astea de miliarde,
îsi vor fi descoperit sensul ? Câţi au putut dobândi conştiinţa
unei vieţi spirituale, a unei speranţe ? Câţi alţii
au trăit, în schimb, aproape ca nişte animale, în frică,
în nevoia de a supravieţui, în lipsuri, în durere şi boală ?
Câţi au avut norocul de a medita asupra sensului existenţei ?
Am nouăzeci şi trei de ani, iar credinţa mea, care mă
hrăneşte de mai bine de optzeci de ani, se transformă pe
zi ce trece în întrebare. Doamne, de ce? De ce lumea? De ce viaţa?
De ce existenţa umană?
Pentru ce să
trăieşti ?
Sunt adesea întrebat : care este sopul vieţii ?
În ciuda acestei absurdităţi, am totuşi o certitudine care-mi
dă putere de când m-am întâlnit cu Dumnezeu în adoraţie, pe
vremea când eram tânăr călugăr capucin. Si atunci, tremurând,
cu inteligenţa scandalizată, dar cu convingerea inimii şi
a credinţei, răspund : scopul vieţii este acela de
a-l învăţa pe om să iubească.
A iubi înseamnă că atunci când tu, celălalt, eşti
fericit, şi eu sunt fericit. Iar dacă tu, celălalt, eşti
necăjit şi suferi, atunci şi pe mine mă doare. Atâta
tot. Aşa că spun : viaţa este puţin răgaz
dat unor libertăţi, pentru a învăţa să iubeşti,
cu certitudinea că trebuie să lupţi împotriva răului.
Sensul creaţiei : ca iubirea să răspundă iubirii.
Fără acest punct culminant în care două libertăţi
pot deodată să se dăruiască şi să se iubească,
întreaga creaţie ar fi absurdă.
Iubire şi fericire
Mi-am dat seama, de-a lungul vremii, că este important să facem
bine deosebirea dintre fericire şi iubire.
Chiar dacă este incomparabilă cu oricare alta şi produce
fericirea cea mai mare, bucuria care însoţeşte iubirea este
fragilă şi nu împiedică suferinţele. Faptul de a iubi
nu ne pune deci la adăpost de suferinţă. Aşa cum spunea
Fecioara Maria Bernadettei din Lourdes, « în viaţa asta îţi
făgăduiesc că te voi învăţa să iubeşti,
dar asta nu înseamnă că te voi învăţa să fii
fericită mereu. »
Toţi oamenii caută în mod natural fericirea. Dar a trăi
o viaţă creştină, autentică nu înseamnă
a căuta fericirea cu orice preţ. Ci a încerca să iubeşti,
oricare ar fi preţul pe care-l vei avea de plătit.
Spun acestea, pe deplin conştient de o rătăcire pe care
se cuvine s-o evităm şi în care au căzut mulţi creştini
pioşi : aceea a dolorismului. Lucrurile
stau invers decât am fost întruna învăţaţi – meritul nu
are nimic de a face cu dificultatea. Meritul se măsoară după
iubirea cu care este săvârşită o faptă, iar nu după
cât ne costă (ca în dolorism).
Dolorismul este o nelegiuire şi o caricatură
a vieţii creştine, care constă în a căuta suferinţa,
sau în a te complace în suferinţă, sub cuvânt că Isus a
suferit. Nu. Trebuie doar să acceptăm viaţa aşa
cum este, iar dacă nu putem evita o suferinţă, atunci mai
bine s-o acceptăm cu iubire, decât să ne revoltăm sau să
fugim de ea închizându-ne în noi înşine.
În faţa suferinţei :
Budha şi Isus
Sunt, din păcate, de acord cu constatarea fundamentală pe care
o face Budha : totul este suferinţă.
Condiţia umană înseamnã, în mod fundamental, suferinţă :
omul suferă moralmente. Suferă că nu posedă anumite
lucruri, apoi suferă că le-a pierdut sau pentru că se teme
că le-ar putea pierde. Suferinţa ne este hărăzită
tuturor.
Fiind însă creştin, voi trage alte concluzii decât Budha, Pentru
el, după câte am înţeles atât din lecturi cât şi din discuţiile
purtate cu prietenul meu Dalai-Lama, trebuie să faci totul ca să
nu suferi. Scopul vieţii devine atunci o asceză şi o etică
de viaţă exigentă, care, urmăreşte să suprime
principala cauză a oricărei suferinţe : dorinţa.
Pentru ucenicul lui Isus, calea este cu totul alta, el îşi propune
nu să elimine din viaţa sa suferinţa până la a-şi
suprima orice dorinţă, ci să reacţioneze la ea prin
împărtăşire şi dăruire. Dacă în urma confruntării
cu propria suferinţă sau cu suferinţa altuia ajungem în
comuniune cu ceilalţi, atunci apare lumina.
De câte ori n-am trăit această experienţă zguduitoare
la căpătâiul unui bolnav incurabil, al unui om disperat. Simplul
fapt de a fi în comuniune adevărată cu el îi aduce o lumină
care sublimează suferinţa. Suferinţa poate fi deci trăită
ca o trambulină spre împărtăşire. Ea este întotdeauna
un rău, şi nu trebuie niciodată căutată sau glorificată.
Dar acest rău poate duce la culmi de omenie.
Am aflat de curând că un psiholog de renume, Boris Cyrulnik, arăta,
legat de aceste lucruri, că anumite traumatisme profunde din copilărie
ar permite o îmbogăţire a finţei, putând fi deci considerate
« o nenorocire fericită », potrivit titlului uneia din
lucrările lui. Cred că este valabil pentru viaţă în
general : orice suferinţă depăşită înseamnă
o îmbogăţire a fiinţei, un progres în conştiinţă.
Geniul
lui Teilhhard de Chardin
Luând în discuţie
chestiunea atât de importantă a păcatului originar şi a
evoluţionismului, aş vrea să aduc un omagiu unui om care,
deopotrivă savant(paleontolog) şi călugăr(iezuit),
a jucat în cursul secolului XX un rol determinant în concilierea viziunii
creştine cu teoria ştiinţifică a evoluţiei. Este
vorba de Teilhard de Chardin.
Mi-a fost prieten şi am ţinut foarte mult la el. Am auzit vorbindu-se
despre el prima oară pe când aveam vreo cincisprezece ani, când tocmai
se întorsese dintr-o lungă călătorie în China. Apoi, chiar
după evadarea şi fuga mea la Alger, un prieten mi-a dat o fotocopie
a cărţii lui, Mediul divin. De atunci, opera
lui nu m-a părăsit niciodată. De curând am citit-o în cvasiintegralitatea
ei, şi sunt, ca de obicei, pătruns de admiraţie în faţa
acestui amestec de ştiinţă, credinţă şi
misticism.
L-am întâlnit ultima dată cu puţin înaintea morţii lui.
Eram la Saint-Germain-des-prés şi războiul
abia se terminase. Locuiam într-un apartament la parter, între Les Deux Magots şi Le
Flore. În fiecare joi seara, primeam invitaţi la masă. Într-o
seară, l-am primit pe Teilhard împreună
cu Nikolai Berdiaev şi catolicul
Gabriel Marcel. A fost un fiasco total! Teilhard
avea să moară după câteva săptămâni mai târziu,
la New York, în ziua de Paşti aşa cum îşi dorise.
Încă din copilărie, Pierre Teilhard de Chardin era pasionat
de materie, şi nu o privea, aşa cum fac cei mai mulţi dintre
creştini, ca fiind în antagonism cu spiritualul. A ajuns un mare
savant, specialist în fosile şi în istoria Pământului şi,
în acelaşi timp, şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu. Tezele
lui curajoase, care încearcă să reconcilieze viziunea evoluţionistă
şi credinţa creştină, au avut parte de o primire foarte
proastă din partea Bisericii Catolice care s-a grăbit să-l
acuze de panteism. Cu toate acestea, Teilhard
s-a bucurat întotdeauna de sprijinul unor mari teologi ca părintele
De Lubac. Pentru Teilhard evoluţia
are un sens şi se desăvârşeşte în ceea ce el numeşte
punctul Omega: Cristos. Viziunea lui mistică este pătrunsă
de un lirism poetic care-i supără pe unii, dar la care eu unul
am fost întotdeauna sensibil. Cred că lucrurile ultime nu pot fi
spuse decât poetic.
Absenţa
şi prezenţa lui Isus
Multă
vreme m-am întrebat: „De ce n-a rămas Isus printre noi? De ce nu
continuă să facă minuni, să ne înveţe?” Ce succes
fabulos ar avea în epoca noastră mediatică! Mai mult chiar decât
orice papă, oricât de sfânt şi de charismatic! Dar tocmai, riscul
idolatriei, şi-aşa puternic cu un papă ca Ioan-Paul al
II-lea, ar fi fost prea mare. N-am mai fi într-o legătură interioară
şi intimă cu Cristos: l-am venera ca pe un idol exterior. Am
vrea să-l vedem, să-l atingem, să ne vindece… fără
ca asta să însemne că i-am şi asculta şi urma învăţăturile.
Sau, dimpotrivă, ne-ar impresiona prea tare şi ne-am teme de
el. Ca să intri într-o relaţie intimă, interioară,
afectuoasă cu Isus – şi, prin el, cu Dumnezeu – trebuie să
închizi ochii trupului şi să-i deschizi pe-ai inimii.
Iată probabil de ce Cristos înviat n-a rămas pe pământ
în chip vizibil. Şi iată de ce, după două mii de ani,
Isus nu ni se impune în mod vizibil şi radios, ci este ca în ceaţa
din dimineaţa de Paşti, când i s-a arătat Mariei Magdalena.
Sau ca pe drumul spre Emaus. Cei mai apropiaţi
ucenici şi prieteni ai lui nu-l recunosc, într-atât sunt de copleşiţi
de griji şi tristeţe. Apoi, la un moment dat, Isus rosteşte
un cuvânt – „Maria” - , face un gest – frângerea pâinii – , iar ochii
noştri îl recunosc.
Isus ni se oferă, dar nu-l putem recunoaşte decât lăuntric,
prin rugăciunea inimii. El continuă să vorbească şi
să lucreze în fiecare creştin care caută să-i calce
pe urme.
De fiecare dată când întâlnesc câte un bărbat sau te o femeie
greu încercaţi de viaţă, îl aud pe Isus chemându-i pe nume
şi încerc să le spun, cu glasul meu, cu privirea mea, cu mâinile
mele, ceea ce spune Isus cu atâta iubire: „Paul”, Jacques”,
„Francois”, „Nathalie”.
Creştinismul înseamnă o întâlnire între o persoană şi
altă persoană. Evanghelia care continuă. Nimic altceva.
Euharistia
– inima comunităţilor creştine
Isus a găsit
o cale extraordinară de a rămâne prezent printre noi în chip
tainic: prin sfinţirea pâinii şi a vinului, care devin pentru
credincioşi prezenţa trupului şi sângelui său.
Dintre toate tainele, Euharistia este taina prin excelenţă.
Este deopotrivă testamentul lui Isus şi actualizarea prezenţei
lui printre noi. Este taina care-mi spune cel mai mult
şi de care mă simt întotdeauna profund mişcat.
Euharistia este într-adevăr taina credinţei. În absenţa
credinţei, este o simplă bucăţică de pâine. Cu
credinţă însă, devine ceva capital. Există la creştini
mai multe moduri de a concepe Euharistia. Pentru catolici, Euharistia
înseamnă prezenţa, reală şi tainică, a lui Cristos.
Din punct de vedere teologic, vorbim atunci, cum o face şi sfântul
Toma de Aquino, de „transsubstanţiere”
– un cuvânt cam rebarbativ, care arată că substanţa pâinii
se transformă(prin cuvintele preotului) în substanţa lui Isus.
La polul opus, majoritatea protestanţilor consideră Euharistia
ca pe un simbol: „pâinea sfinţită nu mai este trupul lui Cristos,
ci simbolul prezenţei lui printre noi.
Personal, şi ca destui catolici sau protestanţi, mă aflu
pe o poziţie de mijloc. Nu „transsubstanţierea” mă preocupă,
ci doar PREZENŢA. Cred, fără să ştiu cum anume,
fără să încerc să-mi explic lucrul acesta pe cale
raţională, că, în chip tainic, hostia sfinţită
îl poartă în ea pe Cristos. Nu are importanţă cum.
Astfel, Euharistia le aduce uneori credincioşilor o prezenţă
sensibilă a lui Isus. Am simţit adesea acea iubire nemăsurată,
când mă rugam, ceasuri întregi, în faţa sfântului sacrament
expus în câte o biserică. Mulţi călugări şi călugăriţe
trăiesc din această iubire. Îmi amintesc că am vizitat,
în 1975, bidonvilul Tu Duc, de la Saigon. Trăiau acolo, în nişte
cocioabe, mai multe familii şi câteva călugăriţe.
O mamă a interpelat-o pe una dintre călugăriţe: „Cum
de eşti mereu cu zâmbetul pe buze, când n-ai nici bărbat, nici
copii?” Iar călugăriţa i-a răspuns spontan: „Pentru
că mă ştiu iubită de Cel pe Care-L iubesc.” Pentru credincioşi, această iubire,
această dragoste a lui Isus este deosebit de perceptibilă în
Euharistie.
Poate că Biserica nu are sens decât pentru că menţine prezenţa
euharistică. Asta este misiunea ei fundamentală. Mici comunităţi
creştine, izolate şi ascunse, au dăinuit secole de-a rândul
în unele ţări din Asia tocmai datorită prezenţei euharistice.
(Fragmente din cartea:
« Doamne, de ce ? » de Abatele Pierre,
Editura Humanitas, 2006, trad.Valentina Ţîrlea )
Biografie
Henry Grouès, numit Abatele Pierre, s-a nãscut
la 5 august 1912 la Lyon.
1931
Renunta prin act notarial la partea sa de patrimoniu familial si distribuie
ceea ce poseda mai multor opere de caritate. Intra la Capucini.
1938
Ordinare sacerdotala la 14 august.
1941
Chiar a doua zi dupa prima razie de la Vel' d'Hiv, Paris, Abatele Pierre
primeste pe evreii scapati din primul val de arestari in zona libera.
1942-44
Clandestinitate :
participa la Rezistenta.
1943
Mai : Arestare de catre armata germana la Cambo-les-Bains (Pyrinei).
evadare, prin traversarea Spaniei si plecare din Gibraltar spre Alger.
17 iunie : prima intalnire cu Generalul Charles de Gaulle, la Alger.
1945-51
Deputat de Meurthe si Moselle.
Presedinte al Comitetului Executiv al Miscarii Universale pentru o Confederatie
Mondiala.
1949
Impreuna cu André Philippe, deputat, depune un proiect de lege
referitor la obiectiile de constiinta. Intreprinde constructia(adesea
ilegala) de locuinte pentru familiile fara adapost si il gazduieste la
el pe un om disperat, Georges: acest eveniment marcheaza intemeierea Comunitatii
Emmaus (Neuilly-Plaisance).
1954
O femeie si apoi un copil mor de frig in ianuarie si in februarie. Abatele
lanseaza un apel pe undele RTL: este "insurectia bunatatii"
la Paris si in provincie. Cu ocazia acestei ierni teribil de friguroase,
Abatele Pierre cere Parlamentului un miliard de franci care ii este refuzata
la inceput. Trei saptamani mai tarziu, Parlamentul adopta in unanimitate
nu unul ci zece miliarde credit pentru realizarea imadiata a 12 000 locuinte
de urgente in toata Franta pentru cei mai defavorizati.
Fondarea revistei "Faims et Soifs", a S.A. HLM Emmaüs,
a uniunii nationale de ajutor pentru cei fara adapost care va deveni mai
tarziu Confédération Générale du Logement
(asociatia locatarilor), ca si Asociatia Emmaus din Paris.
1969
Prima adunare generala a Emmaus International la Berna(Elveia), care adopta
Manifestul Universal al Miscarii Emmaus.
1981
Abatele Pierre este facut Ofiter al Legiunii de Onoare, cu titlul de drepturile
omului.
1984
Lansarea Bancii Alimentare in Franta, prin Emmaus, Ajutorul Catolic si
Armata Salvarii.
1985
C onstituirea Emmaus France care uneste toate componentele din Franta.
1987
Decembrie: Comandor al Legiunii de Onoare, pentru activitatea sa in domeniul
locuintei.
1988
Crearea Fundatiei Abatele Pierre pentru locuinte pentru cei Defavorizati.
1991
Rusalii:post la biserica Saint Joseph din Paris, alaturi de cei carora
li s-a refuzat "dreptul de azil" care fac o greva a foamei in
indiferenta generala.
2001
Acordarea insignelor de Mare Ofiter al Legiunii de Onoare de catre Presedintele
Republicii.
2007
Paraseste aceasta lume careia i s-a daruit cu atata dedicare la 22 ianuarie
2007 in varsta de 94 de ani.
Carti publicate
Mon Dieu, Pourquoi ? - tradusa in romaneste, Humanitas,
2006.
Petites méditations sur la foi chrétienne et le
sens de la vie
Plon - Paris - 2005
Le sourire d'un ange
Elytis - Paris - 2005
Je voulais être marin, missionnaire ou brigand :
carnets intimes et pensées choisies
Le Cherche Midi Editeur - Paris - 2002
Confessions
Albin Michel - Paris - 2002
En route vers l'absolu
Flammarion - Paris - 2000
J'attendrai le plaisir du Bon Dieu : l'intégrale
des entretiens
d'Edmond Blattchen
Alice - Paris - 1999
C'est quoi la mort ?
Albin Michel - Paris - 1999
Paroles
Actes Sud - Paris - 1999
Fraternité
Editions Fayard - Paris - 1999
Mémoires d'un croyant
Editions Fayard - Paris - 1997
Le bal des exclus
Fayard - Paris - 1996
Dieu merci
Editions Bayard/Centurion - Paris - 1995
Testament
Editions Bayard - Paris - 1994
Absolu
Seuil - Paris - 1994
Une terre et des hommes
Cerf - Paris - 1994
Salt la inceputul paginii |
|
