[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]




Fragmente selectate din volumul
Preotul Profesor Alexander Schmemann
PENTRU VIAŢA LUMII.

Sfintele Taine şi Ortodoxia,
Editura BASILICA a Patriarhiei Române
Bucureşti 2012
trad. pr.prof. Aurel Jivi

Alte fragmente din scrierile lui Alexander Schmemann pe site aici

VIAŢA LUMII

 

„Omul este ceea ce mănâncă.” Cu această afirmaţie, filosoful materialist german Feuerbach a crezut că a pus capăt tuturor speculaţiilor „idealiste” despre natura umană. De fapt, însă, el exprima, fără să o ştie, cea mai religioasă idee despre om. Pentru că, mult înainte de Feuerbach, aceeaşi definiţie a omului a fost dată de Biblie. În relatarea biblică despre Creaţie, omul este prezentat mai întâi ca o fiinţă înfometată, şi întreaga lume, ca hrană a sa. … Omul trebuie să mănânce pentru ca să trăiască; el trebuie să primească lumea în trupul său şi să o transforme în propriul sine, în trup şi sânge. El este, într-adevăr, ceea ce mănâncă, şi întreaga lume apare ca o atotcuprinzătoare masă de ospăţ pentru om. Şi această imagine a ospăţului rămâne în tot cuprinsul Bibliei imaginea centrală a vieţii. Este imaginea vieţii de la crearea ei şi, la fel, imaginea vieţii la sfârşitul şi împlinirea ei: „… ca voi să mâncaţi şi să beţi la masa Mea în împărăţia Mea”.

Am început cu această temă, aparent secundară a hranei – secundară din punctul de vedere al marilor „teme religioase” ale vremii noastre -, pentru că însuşi scopul acestui eseu este să răspundă, dacă este posibil, la întrebarea: despre care viaţă vorbim, ce viaţă predicăm, proclamăm şi vestim atunci când, în calitatea noastră de creştini, mărturisim că Hristos a murit pentru viaţa lumii? Care este viaţa care constituie atât motivaţia, cât şi începutul şi ţelul misiunii creştine?

Răspunsurile care s-au dat urmează două modele generale. Există aceia dintre noi pentru care viaţa, atunci când este discutată în termeni religioşi, înseamnă viaţă religioasă. Şi această viaţă religioasă este o lume în sine care există separat de lumea seculară şi de viaţa ei. Este lumea „spiritualităţii”, şi în zilele noastre ea pare să dobândească tot mai multă popularitate. Chiar şi standurile de carte din aeroporturi sunt pline cu antologii de scrieri mistice. Misticismul elementar este titlul uneia dintre ele. Pierdut şi derutat de zgomotul, graba şi frustrările „vieţii”, omul acceptă cu uşurinţă invitaţia de a intra în sanctuarul lăuntric al sufletului său şi de a descoperi acolo o altă viaţă şi de a se bucura de „ospăţul spiritual” aprovizionat din plin cu hrană spirituală. Această hrană spirituală, crede el, îl va ajuta. Îl va ajuta să-şi redobândească pacea sufletească, să rabde cealaltă viaţă, pe cea seculară – să accepte necazurile ei, să ducă o viaţă plenară şi evlavioasă, să-şi păstreze zâmbetul, toate într-un mod profund, religios. Şi astfel misiunea constă aici în convertirea oamenilor la această viaţă „spirituală”, în a-i face „religioşi”.

Există o mare varietate de accente şi chiar de teologii în cadrul acestui model general, de la populara redeşteptare a credinţei, la interesul sofisticat pentru doctrine mistice ezoterice. Dar rezultatul este acelaşi: viaţa „religioasă” o face pe cea seculară – viaţa mâncării şi a băuturii -  irelevantă, o lipseşte de orice înţeles real, cu excepţia celui de a fi un exerciţiu de pietate şi răbdare. Şi cu cât „ospăţul religios” este mai spiritual, cu atât mai seculare devin reclamele luminoase de neon: „Mănâncă”, „Bea”, pe care le vedem de-a lungul şoselelor noastre.

Dar există şi cei pentru care afirmaţia „pentru viaţa lumii” pare să însemne în chip firesc „pentru mai buna viaţă a  lumii”. „Spiritualiştii” sunt contrabalansaţi de către activişti, cu siguranţă ne aflăm astăzi departe de optimismul simplu şi euforia „Evangheliei sociale”. Toate implicaţiile existenţialismului cu neliniştile lui, ale neo-ortodoxiei cu concepţia sa pesimistă şi realistă despre istorie au fost asimilate şi li s-a acordat consideraţia cuvenită. Însă credinţa fundamentală despre creştinism, ca fiind mai întâi de toate acţiune, a rămas intactă şi de fapt a dobândit mai multă tărie. Din acest punct de vedere creştinismul a pierdut pur şi simplu lumea. Şi lumea trebuie recâştigată. Misiunea creştină, deci, constă în a ajunge din urmă viaţa, care a luat-o pe căi greşite. „omul „mâncător” şi „băutor” este luat foarte în serios, aproape prea în serios. […] Cărţilor despre mistică şi spiritualitate le corespund, în acest plan, cărţi despre „Religie şi viaţă” (sau societate, sau urbanism, sau sex…). Şi totuşi întrebării de bază nu i s-a dat răspuns. Care este această viaţă pe care noi trebuie să o redobândim pentru Hristos şi să o facem creştină? Care este, cu alte cuvinte, ţelul final al tuturor acestor fapte şi acţiuni?

Presupunând că am atins cel puţin unul dintre aceste ţeluri, ce am „câştigat” atunci? Întrebarea poate părea naivă, dar nimeni nu poate acţiona în mod real fără a cunoaşte nu numai înţelesul acţiunii, ci şi pe cel al vieţii înseşi în numele căreia acţionează. Omul mănâncă şi bea, omul luptă pentru libertate şi dreptate, pentru a fi viu, pentru a avea plenitudinea vieţii. Dar ce este aceasta? Ce este viaţa vieţii înseşi? Care este conţinutul vieţii veşnice? Într-un final, în cadrul unei analize finale, noi descoperim în mod inevitabil că, în sine şi prin sine, acţiunea nu are sens. Atunci când toate comitetele şi-au îndeplinit misiunea, când toate documentele au fost distribuite şi toate ţelurile practice realizate, ar trebui să urmeze o bucurie desăvârşită. Dar de ce ne bucurăm? Dacă nu ştim pentru ce, rămâne aceeaşi dihotomie între religie şi viaţă, pe care am observat-o şi în soluţia „spiritualistă”. Fie că „spiritualizăm” viaţa noastră, fie că „securizăm” religia noastră, fie că invităm oamenii la un ospăţ spiritual, sau pur şi simplu ne alăturăm lor la unul secular, viaţa adevărată a lumii, pentru care ni se spune că Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său cel Unul Născut, (Ioan 3:16), rămâne în mod iremediabil dincolo de cuprinderea noastră.

...

„Spiritual” contra „material”, „sacru” contra „profan”, „supranatural” contra „natural” – acestea au fost, timp de secole, singurele tipare şi categorii inteligibile ale gândirii şi experienţei religioase.

… nicăieri în Biblie nu găsim dihotomiile care pentru noi sunt cadrul evident al tuturor abordărilor religiei. În Biblie, hrana pe care omul o mănâncă, lumea din care trebuie să se împărtăşească pentru a trăi îi este dată de Dumnezeu şi îi este dată ca şi comuniune cu Dumnezeu. Lumea, ca hrană a omului, nu este ceva „material” şi limitat la funcţii materiale, diferită. Deci opusă funcţiilor specific „spirituale” prin care omul este legat de Dumnezeu. Tot ceea ce există este darul lui Dumnezeu pentru om, şi totul există pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut omului, pentru a face din viaţa omului comuniune cu Dumnezeu. Este iubirea divină devenită hrană, devenită viaţă pentru om. Dumnezeu binecuvântează tot ceea ce El creează, iar în limbaj biblic aceasta înseamnă că El face din întreaga creaţie semn şi mijloc al prezenţei şi al înţelepciunii, al iubirii şi revelaţiei Sale. „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul”. (Ps. 33,8)

…A numi un lucru înseamnă a arăta înţelesul şi valoarea pe care i le-a dat Dumnezeu, a-l cunoaşte ca venind de la Dumnezeu şi a-i cunoaşte locul şi funcţia în cosmosul creat de Dumnezeu… În Biblie, a-L binecuvânta pe Dumnezeu nu este un act „religios” sau „cultic”, ci chiar un mod de viaţă….

…Fructul oprit este imaginea lumii care este iubită doar pentru ea însăşi, iar mâncarea este imaginea vieţii înţeleasă ca scop în sine… Omul a iubit lumea, dar ca scop în sine, şi nu ca transparenţă spre Dumnezeu. Şi omul a făcut acest lucru într-un mod atât de consecvent, încât aceasta a devenit ceva care pluteşte „în aer”. Este firesc pentru om să experieze lumea ca opacă, şi ca pătrunsă de prezenţa lui Dumnezeu. Pare firesc a trăi o viaţă care să nu fie mulţumire pentru darul lui Dumnezeu, care este lumea. Pare firesc a nu fi euharistic.

Lumea este o lume căzută pentru că s-a îndepărtat de conştiinţa că Dumnezeu este totul în toate. Acumularea acestei lipse de cinstire faţă de Dumnezeu este păcatul originar care vatămă lumea. Chiar şi religia acestei lumi căzute nu o poate vindeca sau răscumpăra, pentru că a acceptat restrângerea lui Dumnezeu la o zonă numită „sacră” („spirituală”, „supranaturală”), opusă lumii, care este „profană”. Ea a acceptat secularismul atotcuprinzător care încearcă să sustragă lumea de la Dumnezeu.

Dependenţa firească a omului de lume era menită să fie transformată în mod constant într-o comuniune cu Dumnezeu, în care se află toată viaţa Omul era menit să fie preot al unei euharistii, aducând lumea în dar lui Dumnezeu, şi prin această dăruire el urma să primească viaţa ca un dar. Dar în lumea căzută omul nu are puterea preoţească de a face acest lucru. Dependenţa lui de lume devine un circuit închis, şi capacitatea lui de a iubi este abătută de la ţinta ei. el încă iubeşte, este încă înfometat. El ştie că este dependent de ceva ce este dincolo de el. totuşi dragostea şi dependenţa lui se raportează doar la lumea în sine. El nu ştie că a respira poate fi comuniune cu Dumnezeu. El nu-şi dă seama că a mânca poate însemna a primi viaţă de la Dumnezeu, mai mult decât în înţelesul ei fizic. El uită că lumea, aerul ei, mâncarea ei, nu pot aduce viaţă prin ele însele, ci doar în măsura în care sunt primite şi acceptate pentru Dumnezeu, în Dumnezeu şi ca purtătoare ale darului divin al vieţii. luate în sine, ele pot produce doar aparenţa vieţii.

Atunci când vedem lumea ca un scop în sine, totul capătă o valoare în sine şi, prin urmare, pierde orice valoare, pentru că doar în Dumnezeu se găseşte înţelesul (valoarea) a toate, şi lumea este plină de sens doar atunci când ea este „sacrament” al prezenţei lui Dumnezeu. Lucrurile tratate doar ca lucruri în sine se distrug pe ele însele, pentru că doar în Dumnezeu au ele viaţă. Lumea naturii, separată de izvorul vieţii, este o lume muribundă. Pentru cel care consideră că hrana în sine  este izvorul vieţii. mâncarea este comuniune cu această lume muribundă, este comuniune cu moartea. Hrana în sine este moartă, este viaţa care a murit şi de aceea trebuie păstrată în frigidere, ca şi un cadavru.

… Omul a pierdut viaţa euharistică, el a pierdut viaţa vieţii înseşi, puterea de a o transforma în Viaţă. El a încetat să fie preotul lumii, şi a devenit sclavul ei.

păcatul „originar” nu constă în primul rând în aceea că omul „nu s-a supus” lui Dumnezeu; păcatul este că omul a încetat să fie înfometat de Dumnezeu şi numai de El, a încetat să-şi vadă întreaga viaţă depinzând de înţelegerea întregii lumi ca sacrament al comuniunii cu Dumnezeu. Păcatul nu a constat în aceea că omul şi-a neglijat datoriile religioase. Păcatul a constat în aceea că omul a cugetat la Dumnezeu în termenii religiei, adică opunându-L pe Dumnezeu vieţii. Viaţa neeuharistică a omului într-o lume neeuharistică este adevărata lui cădere. Căderea nu constă în faptul că el a ales lumea în locul lui Dumnezeu, că a stricat echilibrul dintre material şi spiritual, ci că a făcut lumea să fie materială, el care era menit să o transforme în „viaţă în Dumnezeu”, plină de sens şi de duh.

Dar, vestea cea bună adusă de creştinism este că Dumnezeu nu l-a părăsit pe om în exilul său, în starea primejdioasă a unei năzuinţe lipsite de sens. El l-a creat pe om „după inima Sa” şi pentru Sine, şi omul s-a zbătut în libertatea sa pentru a găsi răspuns la misterioasa foame din el. În acest moment al totalei neîmpliniri, Dumnezeu a acţionat în mod decisiv: în întunericul în care omul bâjbâia căutându-şi Paradisul pierdut, El a trimis lumină. El a procedat astfel nu ca într-o acţiune de salvare, pentru a-l recupera pe omul rătăcit: aceasta s-a făcut mai degrabă pentru împlinirea a ceea ce El a făgăduit dintru început. Dumnezeu a acţionat astfel pentru ca omul să-L cunoască cu adevărat şi să înţeleagă încotro îl mână foamea sa.

Lumina pe care a trimis-o Dumnezeu a fost Fiul său: lumina nestinsă care mereu a luminat întunericul vieţii dar care acum s-a văzut în toată strălucirea ei.

Înainte ca Hristos să fi venit, Dumnezeu îi făgăduise omului că Îl va trimite. El a făcut aceasta în chip major grăind prin proorocii lui Israel, dar şi îl alte multe chipuri prin care El a comunicat cu omul. În calitate de creştini, noi credem că El, care este adevărul atât despre Dumnezeu cât şi despre om, oferă pregustări ale Întrupării Sale în orice adevăr, chiar fragmentar. Credem, de asemenea, că Hristos este prezent în orice căutător al adevărului. Simone Weil a spus că o persoană care fuge de Hristos, dacă se îndreaptă spre ceea ce este adevărat, aleargă de fapt drept în braţele Lui.

Multe dintre adevărurile despre Dumnezeu au fost revelate de asemenea şi în lunga istorie a religiei, şi acest lucru este vădit pentru creştini prin referire la dreptarul adevărului, Hristos. În marile religii, care au dat formă aspiraţiilor umane, Dumnezeu face să cânte o orchestră care, departe de a fi deplin armonizată, produce totuşi uneori o muzică plină de profunzime.

Creştinismul este însă, într-un sens profund, sfârşitul oricărei religii

… De fapt, nicăieri în Noul Testament, creştinismul nu este prezentat ca un cult sau ca o religie. Religia este necesară acolo unde există un zid despărţitor între Dumnezeu şi om. Dar Hristos, care este atât Dumnezeu cât şi Om, a dărâmat zidul dintre om şi Dumnezeu. El a inaugurat o nouă viaţă, nu o nouă religie.

...

Acest eseu este scris de către un ortodox şi din perspectiva Bisericii Ortodoxe. Dar nu este o carte despre Ortodoxie aşa cum sunt scrise şi înţelese astăzi cărţile despre Ortodoxie. Există o abordare „apuseană” a Răsăritului, pe care ortodocşii înşişi au

Acceptat-o. astfel, Ortodoxia este prezentată, de obicei, ca specializată în „misticism” şi „spiritualitate”, ca un refugiu tuturor celor care sunt însetaţi în înfometaţi de „ospăţul spiritual”. Bisericii Ortodoxe i s-au desemnat locul şi funcţia de Biserică „liturgică” şi „sacramentală”, prin urmare indiferentă, mai mult sau mai puţin, faţă de misiune. Dar toate acestea sunt greşite. Poate că ortodocşii n-au reuşit să vadă implicaţiile reale ale „sacramentalismului” lor, dar înţelesul lui fundamental cu siguranţă nu este acela al evadării într-o „spiritualitate” atemporală, departe de lumea anostă a „acţiunii”. Tocmai acest înţeles adevărat ar vrea autorul acestor rânduri să-l descopere şi să-l împărtăşească cititorilor săi.

Însă existenţa unor biserici minunate, cu „slujbe de miezonoptică”, cu icoane şi procesiuni, cu o liturghie care pentru a fi săvârşită corespunzător are nevoie de nu mai puţin de 27 de cărţi liturgice voluminoase – toate acestea par să contrazică ce s-a spus mai sus despre creştinism, ca „sfârşit al religiei”. Este el astfel în realitate? Şi dacă nu, care este sensul tuturor acestora în lumea reală în care trăim şi pentru a cărei viaţă Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său?



fragmente selectate  din primul capitol al cărţii, capitol intitulat VIAŢA LUMII
 

Am impresia cã este postatã pe Internet pe SCRIBD prima editie a cãrtii...