[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]
 


Basarab Nicolescu
Michel Camus

Rãdãcinile libertãtii
Editura Curtea Veche
- fragmente -


MICHEL CAMUS: S-a fabulat destul de mult īn legătu­ră cu izvoarele inspiraţiei şi cu creaţia consubstanţială scriiturii, care, fiind un rezultat al acţiunii mīinii, este (nu doar) un act corporal. S-a scris mult mai puţin despre actul de conştiinţă reprezentat de lectură, fără a cărei pri­vire, sens critic, arierplan subconştient sau experienţă nu poate exista scriitură īn sensul creator al cuvīntului.

Cum ar putea exista creaţie fără ca nuntirea dintre lectură si scriitură sau dintre viziune si acţiune să se re­alizeze efectiv? īn sīnul experienţei vii, ele sīnt de nedi­sociat. Chiar dacă nimeni nu poate şti „Cine?" este citi­torul din interiorul scriindului, se ştie din experienţă că nu există doar o scriitură a „lecturii" (īn sens de viziu­ne), ci īn aceeaşi măsură o lectură īn interiorul procesu­lui scrierii īnsuşi. Mīna-ochiului scrie ceea ce ochiul-mīinii īi inspiră.

Să luăm ca punct de plecare interogaţia asupra origi­nii Trezirii, care, la un moment dat, ne-a orientat viaţa, silindu-ne să luăm irevocabila hotărīre de a o īnchina căutării Sensului.

BASARAB NICOLESCU: īn cazul meu, sīnt obligat să mă īnclin īn faţa unei evidenţe: irevocabila hotărīre de a-mi īnchina viata căutării Sensului nu este consecinţa unei experienţe fundamentale. Această experienţă a venit mult mai tīrziu. „Irevocabila hotărīre" era deja prezen­tă īn mine, „genetic", chiar de la naşterea mea. īncă de cīnd am putut să-mi īntorc privirea spre mine īnsumi, pe la vīrsta de 4 ani, decizia a fost luată, ca să zic aşa, īn pofida mea, căci mi-a fost dată. Probabil că e ciudat, dar aşa este.

Toate actele mele, inclusiv greşelile şi rătăcirile mele, mi-au fost continuu călăuzite de această decizie irevo­cabilă, neclintită. La īnceput, m-a făcut să sufăr, fiindcă resimţeam această orientare inflexibilă ca pe o stranieta-te īn mediul īn care mă aflam. Calea unui exil plin de īn­cercări a fost, de altfel, consecinţa imediată a acestei decizii care nu-mi aparţinea propriu-zis. īn schimb, ex­perienţa fundamentală mai tīrzie pe care am evocat-o a limpezit deplin originea, natura si sensul acestei căutări a Sensului.

Pentru a o evoca (sau invoca) altfel decīt prin tăcere, singurul mijloc de abordare ar fi să mă refer la experien­ţa „morţii de sine", prezentă īn numeroase tradiţii. Am citit, desigur, multe mărturii privind această experienţă a „morţii de sine", care mi s-a părut īntotdeauna un mister insondabil, īnsă, retrospectiv, pot afirma că ceea ce am trăit nu a semănat īntru nimic cu multele idei si fantasme pe care le ţesusem īn timpul lecturilor mele. Mai īntīi de toate, o aneantizare deplină a tuturor func­ţiilor corpului, reduse la strictul necesar supravieţuirii fizice. Totuşi, īn acelaşi timp, īn mod paradoxal, nici un dezgust faţă de viaţ㠗 doar o indiferenţă totală, com­pletă. Pe urmă, cīteva săptămīni mai tīrziu, a apărut īn mine cel pe care-1 numesc martorul, prezenţă subtilă şi organică.  Dacă termenul „impasibilitate" are vreun sens, acest martor a fost pentru mine īncarnarea impa­sibilităţii şi a compasiunii, īn sfīrşit, după cīteva zile, īn 19 noiembrie 1989 spre orele 16, aproape de Notre-Dame, la Paris, s-a produs ceea ce īndrăznesc să numesc expe­rienţa mea fundamentală.

Voiam să-ţi spun că dacă precizez cu atīta exactitate această dată este pentru că o consider ziua adevăratei mele naşteri. Din această pricină, am mereu o tresărire de supriză si de amuzament atunci cīnd mi se vorbeşte de vīrsta mea biologică. Nu cred că se poate vorbi de o experienţă a iluminării, cu toate că lumina a jucat aici un rol important. Tot ce pot spune este că a fost vorba de o percepţie obişnuită, dar intensificată la un grad ini­maginabil. Această experienţă nu s-a mai repetat nicio­dată. Cam aşa stau lucrurile īn ce priveşte prima expe­rienţă conştientă de autotransformare.

A urmat experienţa scrierii Teoremelor poetice [ Titl. orig.: Theoremes poetiques; trad. rom. de L. M. Arcade, ed. Cartea Romānească, Bucureşti, 1996. (N. trad.)], pe care o văd ca pe o consecinţă a experienţei evocate, īntr-adevăr, totul s-a petrecut ca şi cum zăgazurile unui izvor, ascuns īnainte, se deschiseseră dintr-odată, lăsīnd valuri de informaţie să se reverse peste mine, īn mine, prin mine. Aceast㠄lectură din interiorul procesului scriiturii" a fost o experienţă fascinantă, uimitoare şi hrănitoare. Printr-o schimbare de rol a cărei natură nu o cunosc, eu sīnt cel ce a devenit martorul de care vor­beam mai sus. Ca şi cum scriitura ar fi devenit īntrupa­rea luminii simţite, trăite, atinse, prezente dincolo de cuvinte, ca īn experienţa de la Notre-Dame. Dar tu?

M.C.: Revelaţia unei căi de lumină īn noaptea lipsită de drumuri a fost abruptă, īnsă īnaintarea — să-i spu­nem alchimic㠗, extrem de lentă. Cīnd, din cauza lip­sei de distanţare interioară, nu eşti deloc conştient de stările tale de conştiinţă, cum īncă mai eram eu pe la 20 de ani, trăieşti īntr-un fel de nelinişte sau indispoziţie permanentă. Visezi treaz. Trăieşti fără să ştii īn limburile lumii si ale sinelui.

Din sentimentul de insatisfacţie se naşte o dorinţă vagă de altceva, obscura nevoie de a răspunde la che­marea necunoscutului. Mai puţin o nevoie de revoltă, cīt o nevoie de ruptură. Visam să-mi schimb sufletul, identitatea, viaţa, să schimb lumea. Calea exilului mi s-a părut cea mai riscantă şi cea mai exaltantă īn acelaşi timp.

Cīnd vaporul grecesc īncărcat cu imigranţi a rupt parīmele de pe cheiul din Dunkerque ca să o ia peste mări spre Americi, am simţit cum se rupe cordonul ombilical ce mă lega de trecut şi de romanul lui de familie. O tăietură de bisturiu definitivă. Făcută de cine? Cu siguranţă nu de mine. Ci de fulgerul unei intensităţi inte­rioare, de acceptarea cu jubilare a singurătăţii; o singu­rătate hrănitoare, īnrădăcinată misterios īn adīncurile fiinţei, īn preajma vīrstei de 23 de ani, īn octombrie 1952, această călătorie lentă de vreo zece zile, pīnă īn portul Quebec pe rīul Saint-Laurent, a fost celebrarea unei eliberări. Prima experienţă fundamentală de deta­şare sau de „moarte de sine", via negativa, iară alt īnce­put decīt imensitatea unui continent necunoscut.

B.N.: Observ că exilul ne uneşte. Exilul meu dintr-o ţară totalitară era unul fără īn­toarcere. Lăsam īn urma mea o carieră universitară deja trasată, o imagine de sine bine constituită, puternice tradiţii de familie, īnrădăcinate deopotrivă īn cultura romānească şi cultura greacă.

Ajuns la Paris la 26 de ani, fără bani, fără prieteni, singur ca īn momentul naşterii sau al morţii, mă sim­ţeam ca un arbore căruia i se tăiaseră rădăcinile şi totuşi i se cerea să rodească, īnsă hotărīrea mea era fără drept de apel: o voce interioară īmi spunea că trebuie să-mi salvez sufletul cu orice preţ. īn asta constă poate decizia noastră comună, īn ciuda diferenţelor istorice şi perso­nale considerabile dintre exilurile noastre.

Astăzi, exilul meu īl resimt ca pe o adevărată cale iniţiatică. Cum poate continua să trăiască un arbore fără rădă­cini? Īntinzīndu-si noi rădăcini către cer. Arborele īşi regă­seşte sursa. Aşa s-a putut dezvolta fiinţa mea interioară.

Īnsă, iartă-mă: te-am īntrerupt.

M.C.: Al doilea punct de reper l-am descris pe larg īn La mort ou la provocation absolue[Cahiers de L'Herne sur Raymond Abellio", 1979.]; este legat de lectura īn­tre patru ochi a cărţii Yeux d'Ezechiel sont ouverts. Acest roman iniţiatic, citit dintr-o suflare īn timpul unei sin­gure nopţi, m-a lăsat ca mort, īntr-atīt am fost de străbă­tut şi de ars pe dinăuntru de intuiţii fulgerătoare, īn trăirea lecturii, intensitatea conştiinţei īşi ajunge sieşi, fără un alt referent decīt ea īnsăşi. Vedeam limpede că drumul de urmat trebuia să fie operativ, nu doar speculativ sau conceptual. Nu era vorba de a filozofa, ci a practica. De a trăi dedublat, ca actor şi spectator al pro­priei vieţi, dintr-o singură bucată, īntīlnirea cu o carte atīt de violent revelatoare este o experienţă sinucigaşă. Mori ca să renaşti altul. Sau ca să admiţi c㠄eu" este īn­totdeauna infinit altul.

Al doilea punct de reper, un an şi ceva mai tīrziu, la Paris: descoperirea cărţii Chaque fois que l'aube paraīt, a lui Rene Daumal, mi-a deschis alte filoane spre alte mine de aur pe aceeaşi cale. La 24 de ani, luasem „hotă­rīrea irevocabilă" de a renunţa la orice carieră pentru a-mi consacra viaţa căutării — īntr-o primă etap㠗 a Sensului morţii.

Al treilea punct de reper: īncarnarea „Martorului" („eul" transcendental) īn 1961, cu puţin īnainte de īntīl-nirea mea cu Raymond Abellio si īntr-o vreme cīnd ci­team lucrarea lui, Assomption de l'Europe. Atunci cīnd am descifrat īnţelesul expresiei sale „inversiunea intensificatoare a inversiunii", am „văzut" plumbul transfi­gurat īn aur, ca să zic aşa. īn ce fel să datez ziua adevă­ratei mele naşteri, din moment ce viaţa mea a fost o suită de morţi si de naşteri pe Scara lui lacob a cunoaş­terii de sine infinite, căci aventura nu are sfīrşit?

Poţi să-mi povesteşti mai multe despre natura expe­rienţei tale din 19 noiembrie 1989, dezvăluindu-mi cum sau īn ce fel a schimbat ea viziunea ta despre moarte?

B.N.: Am fost străbătut de certitudinea că totul e fals. Această certitudine m-a marcat brusc şi pentru totdeau­na, ca pe o stofă imprimată şi, aş īndrăzni să afirm, luīndu-mă prin surprindere, īntr-o clipă, fulgerător, am īnţeles că moartea asta este: să trăieşti fără a fi conştient că totul e fals. Nu e vorba despre a conştientiza c㠄ceva" e fals — convenţiile noastre, imaginile noastre, repre­zentările noastre, faptele noastre, actele noastre. Nu, aici cuvīntul „tot" īnseamnă chiar tot.

Ciudat, nu am resimţit nici un vīrtej īn faţa acestei afirmaţii radicale, nici nu am făcut vreo judecată cu pri­vire la situaţia noastră insuportabilă. Dimpotrivă, m-a īncercat o bucurie nespusă īn faţa evidentei frumuseţi a lumii. Toţi trecătorii şi trecătoarele erau de o frumuseţe strălucitoare, ca şi tot ceea ce mă īnconjura — apropia­ţii mei, arborii, pietrele de la Notre-Dame, eu īnsumi. Şi mai cu seamă acea lumină stranie, lichidă ca mierea, mīngīind şi īnvăluind trecătorii, arborii, pietrele cu un­duirea sa.

Aceasta este, poate, sursa „singurătăţii hrănitoare" pe care o evoci. Singurătate care pe mine, īn starea mea na­turală de fiinţă aflată īn lume, nu mă mai face să sufăr.

Am fost mult timp intrigat de asemănarea cu ceea ce Rene Daumal descrie legat de amintirea sa „determinantă": un cerc originar, perfect, pur şi omogen, īn afa­ră de un singur punct, care se lărgeşte īntr-un cerc a că­rui circumferinţă e īmpinsă la infinit īntr-o mişcare perpetuă. Nu este vorba de o similitudine privind for­ma, ci sensul: acest punct şi acest cerc le-am simţit uni­te īntr-o aceeaşi mişcare unică, de includere, nu de excludere. Punctul singular, fiinţa mea, īmi apărea din­tr-odată solidar cu exteriorul, īn aparenţă indiferent la existenţa mea. Grozăvia situaţiei, īn planul gīndirii, fă­cuse loc dintr-odată, fără tranziţie, bucuriei fără mar­gini a experienţei. Evidenţa Absolută faţă īn faţă cu Evi­denţa Absurdă.

Īmi dau seama cītă dreptate avea Jean Carteret cīnd spunea că moartea este poarta bucuriei, făcīnd distinc­ţia — capital㠗 īntre „muritul" ca „absenţă a prezen­ţei" şi „moartea" ca „prezenţă a absenţei". Tocmai această prezenţă a absenţei m-a făcut să īnţeleg că totul e fals. Şi zic c㠄moartea de sine" este această conştienti­zare bruscă şi totală că totul e fals (inclusiv noi) şi că ea este această conştientizare a morţii ca „existenţă fără de­venire", conform lui Jean Carteret. De aceea prefer să datez a doua mea naştere īn măsura īn care, tot conform lui Jean Carteret, există o devenire a naşterii.

In mod paradoxal, pentru mine, conştiinţa că totul e fals e dublată de o angajare totală īn viaţă, mai precis, cu viaţa, printr-un soi de pact pe care l-am īncheiat cu ne­cunoscutul. „Naşterea este trecerea spre toate posibilele; moartea este trecerea spre unicul imposibil" — iată cuvinte vii, la fel de vii ca experienţa īnsăşi.

M.C.: Văd īn formularea ta „certitudinea că totul e fals" o metaforă radicală. Un mod pe jumătate magic de a evoca experienţa iluminatoare a viziunii ivite la un ni­vel subtil al realităţii si īntoarse către acela al realităţii sensibile, altfel spus: la un nivel esenţial către un nivel existenţial. Acest totul e fals s-ar putea răsturna īn „totul e adevărat", īn sensul īn care tot ceea ce e cu adevărat fals echivalează cu tot ceea ce e cu falsitate adevărat. Aşa cum o mănuşă īntoarsă īşi schimbă mīna, sensul cuvintelor este mereu reversibil, īn timp ce sensul sen­sului nu este niciodată.

B.N.: Axioma mea fundamentală totul e fals merită cīteva precizări preliminare.

Noi funcţionăm īn mod natural prin gīnduri, senti­mente si instincte. Trei căi de cunoaştere care, din nefe­ricire pentru noi, se confundă şi se separă fără īncetare. De pildă, gīndirea noastră poate afirma şi nega orice, atunci cīnd este separată de sentimente şi de corp. Pen­tru ea, adevărul nu există. Totul este un raport de forţă pentru a impune un punct de vedere sau altul.

Este tocmai poziţia relativismului radical, atīt de pu­ternic astăzi nu numai īn lumea academică, ci şi īn cea politică si īn viaţa socială. Pentru acest curent de gīndire, atīt de reprezentativ pentru ceea ce se numeşte post-modernitate, totul este construcţie socială: filozofia, ştiinţa, poezia, cultura, religia. Dacă totul este construcţie so­cială, nimic nu este adevărat, toate-s otova. Or, afirmaţia „totul e fals" este o afimare a adevărului şi ea nu poate să fie decīt refuzată violent de relativismul radical. Gīndi­rea se poate īndoi de toate, īn afară de ea īnsăşi! Dacă to­tul e fals, īnseamnă că īnsuşi relativismul radical e fals, că gīndirea abandonată sieşi nu poate fi decīt falsă. Se poate spune la fel şi despre sentimentele sau instinctele lăsate īn voia lor: se vor īnvīrti mereu īn cerc, la infinit, īn vecii vecilor.

Cu ale cuvinte, axioma mea fundamentală oferă o metodologie a īndoielii: să nu accepţi nimic fără să verifici tu īnsuţi. Aici īncepe, după mine, procesul alchimic: cum să echilibrezi gīndurile, sentimentele şi instinctele ca să poţi funcţiona, īn sfīrsit, ca o fiinţă unificată? Să creezi astfel un receptacul pentru receptarea realului ca atare.

....

B.N.: Cu aspectul politic al trezirii ne aflăm īn chiar centrul demersului transdisciplinar. Desigur, expresia asta poate surprinde si şoca, dacă e rău īnţeleasă. Ar tre­bui, deci, s-o explic puţin.

Nu plec de la consideraţii sofisticate sau ezoterice, ci de la o evidenţă pe care toată lumea o poate īnţelege: dacă nu va mă exista specie umană, nu va mă exista nici trezire!

Or, specia noastră se află chiar īn acest punct de bi­furcare: evoluţie sau dispariţie. Decalajul dintre desco­peririle tehnico-stiinţifice si mentalităţile noastre este atīt de uriaş, īncīt o cădere īn neant este pur şi simplu previzibilă. Pericolul dispariţiei totale de pe Terra a sub­ţirii noastre pelicule organice creşte tot mai mult. Care ar putea fi remediul acestei situaţii? Au fost īncercate tot felul de ideologii, cu consecinţe catastrofale. Religii­le sīnt neputincioase, ori se refugiază īn escaladarea in-tegrismului si a dogmatismului. Ce rămīne? O vagă şi amorfă Evanghelie a disperării?

Aici văd eu o responsabilitate totală a politicului (cu-vīnt īnţeles īn īnţelesul lui originar — tot ceea ce priveş­te viaţa cetăţii). Dacă el doreşte cu adevărat să găsească o soluţie, atunci e obligat să atace sursa problemei: somnul īn raport cu natura noastră, somn care provoacă şi accelerează decalajul dintre tehno-ştiinţă şi mentalităţi. Nu economia, religia sau ştiinţa vor inventa o soluţie/ pentru simplul motiv că metodologia lor nu e adaptată la studierea raportului dintre mentalităţi şi tehno-ştiin­ţă. Trebuie să inventăm ceva absolut nou, necunoscut anterior, care priveşte fiinţa umană īn integralitatea ei ireductibilă. De altfel, ce semnificaţie reală poate avea cuvīntul „somn" pentru un economist sau un fizician? Pentru mine, somnul nu are nici o nuanţă peiorativă-E vorba de o foarte īnaltă forţă cosmică, necesară bunului mers al Universului, la un anumit nivel. Problema este că, prin definiţie, această forţă nu are īn nici un fel nevoie de trezirea umană, īntr-un sens, trezirea se opu­ne acestei forţe. Toate ororile care au traversat veacul ce tocmai s-a īncheiat urmează, deci, o logică, logica somnului. Milioane de adormiţi omoară alte milioane de adormiţi. Fiinţe adormite decid īn numele altor fiinţe adormite... Şi tot aşa, pīnă la sfīrşitul lumii.

Īn contexul acesta, mi se va reproşa că tot ce spun este o utopie infantilă: cum vor putea factorii politici de decizie — nişte adormiţi, ca toţi ceilalţi --să devină conştienţi de necesitatea de a crea condiţii pentru trezi­re? Tocmai aici intervine forţa transdisciplinarităţii, prin vīrfurile ei de lance — transculturalul şi transreligiosul.

Sīnt uimit că īn acest punct precis al dialogului nos­tru tu inventezi, fără nici o legătură aparentă cu ceea ce voi spune, noţiunea de a treia naştere. „De care memorie se leagă dialogul nostru?" — mă īntrebi tu. Faptul că inven­tezi această noţiune tocmai acum este un semn că dialo­gul nostru se află pe calea cea bună.

Ideea a trei naşteri — care e, de altminteri, un ecou la partiţia tradiţională corp-suflet-spirit — mi se pare extrem de evocatoare.

Īntr-adevăr, s-ar putea spune că, pīnă acum, societatea era interesată de prima naştere, a doua — cea a sufletului sau īn suflet — fiind considerată o chestiune strict individuală. Putem afirma că provocarea, azi, este să construim o societate a celei de-a doua naşteri, şi atunci cea de-a treia naştere — a spiritului sau īn spirit ~ va deveni o chestiune strict individuală. Cheia pro­blemei e că un om singur nu poate face nimic: nu se Poate trezi. Tu īnsuţi ai subliniat, legat de trezire, rolul īntīlnirii cu oameni remarcabili, femei şi bărbaţi. Putem merge chiar mai departe, īnainte, trezirea era (şi este īncă) o chestiune ce privea colectivităţi mici — ashra-muri, grupuri iniţiatice, biserici etc. Astăzi, inevitabila mondializare are şi o parte luminoasă, cumva neaştep­tată. De exemplu, apariţia spaţiului-timp cibernetic pro­voacă naşterea a miriade de comunităţi virtuale, iar membrii acestor comunităţi se pot sprijini pentru a se deştepta reciproc şi a se trezi.

M.C.: Noţiunea de a treia naştere mi-a fost inspirată de alchimia operativă, acţiunea īn negru corespunzīnd morţii de sine filozofale, acţiunea īn alb celei de-a doua naşteri, iar acţiunea īn roşu celei de-a treia naşteri. Au-robindo spune: „dacă mentalul uman este capabil să se deschidă lucrurilor care īl depăşesc, atunci nu există vreun motiv pentru care omul să nu ajungă el īnsuşi la Supramental şi la supraumanitate." Evoluţia conştiinţei „supramentale" īn lumina „Supraconştientului" (dixit Sri Aurobindo) prefigurează īn ontogeneză procesul de dezvoltare evolutivă a filogenezei. Numeşti transumanism „noua formă de umanism care-i oferă fiecărei fiinţe umane capacitatea maximă de dezvoltare culturală si spirituală". Transculturalul şi transreligiosul sīnt cheile sale operative. Această viziune proiectivă necesită o re­voluţie „politică" (īn sensul propriu al cuvīntului), ge­nerată de un nou tip de educaţie, care se sprijină pe patru stīlpi, conform Raportului Delors: „să īnveţi să cunoşti, să īnveţi să faci, să īnveţi să trăieşti īn comunitate şi să īnveţi să exişti". Dacă Jacques Delors ar fi fost si mai vizionar, ar fi conceput şapte stīlpi, cei trei lipsă fi­ind cei mai importanţi īn ochii lui Abellio: să īnveţi sa creezi, să īnveţi să iubeşti şi să īnveţi să mori... şi să renaşti.

Omenirea nu va trece de la o stare de conştiinţ㠄naturală" la o stare de conştiinţ㠄transcendentală" — care e mereu conştiinţa conştiinţei — fără a traversa ce e mai rău ca sa ajungă la mai bine. După cum spunea Jean Carteret, noul Paznic al Pragului este paznicul mai binelui sub īnfăţişarea mai răului. Astfel, „...omenirea a atins un punct de non-revenire. (...) Distrugerea a īnceput, īn clipa asta sīntem destinaţi unei confruntări necondiţio­nate cu moartea." „Totul se petrece, spune călugărul Luis Carranza īn Les Yeux d'Ezechiel sont ouverts, ca şi cum ar trebui să existe din ce īn ce mai mult vid īn lume, din ce īn ce mai multă moarte, pentru ca perfecţiunea să-şi facă, īn fine, loc." Totuşi, sīnt intim convins că specia umană nu posedă puterea de a se autodistruge īn īntregime. Atotputernicia aparţine unui alt nivel al reali­tăţii, cel al transcendenţei, īn eseul lui profetic din 1954, Assomption de l'Europe, Abellio pune īn joc dualitatea evolutivă a conştiinţei şi a entropiei, fondīnd un nou profetism ce prevede „accesul Occidentului la ştiinţa şi la conştiinţa absolute". Pentru Abellio, „Meister Eckhart este cel mai mare profet al Occidentului actual". E de la sine īnţeles că evoluţia conştiinţelor negentropice este pentru involuţia conştiinţelor entropice ceea ce intensi­tatea calitativă a trezirilor (sau aleşilor) este pentru am­ploarea cantitativă a adormiţilor (sau damnaţilor). La fel cum „studierea Kabbalei susţine lumea", conştiinţa intensificatoare de conştiinţă, deschis㠄eului" trans­cendental al unui Trezit precum Husserl, contrabalan­sează ea singură inconştienţa naturală a unui miliard de adormiţi. Este una dintre legile secrete ale Echilibrului Balanţei din Zohar. Dacă somnul, aşa cum īl īnţelegi tu, este o forţă naturală de origine cosmică, trezirea — a cărei sursă este transcendental㠗 e o forţă supranaturală sau supracosmică. Omul adormit este īn mod inconştient locuit de „eul" transcendental, aşa cum omenirea si universul sīnt īn mod tainic locuite de un „noi" transcendental. Nu cred īn „Evanghelia pierzaniei", evocată de amicul nostru Edgar Morin, nici īn „Evanghelia deznădejdii", la care faci aluzie īn trecere, fără să subscrii total, din moment ce evoci, privitor la spaţiul-timp cibernetic, „naşterea a miriade de comunităţi virtuale, care se pot sprijini pentru a se trezi reciproc", īn lupta titanică dintre lumină şi tenebre, fiecare, potrivit naturii sale, este slujitorul fie al negentropiei, fie al entropiei ori al evoluţiei conştiinţei sau al involuţiei sale. Fiecare este instrumentul conştient sau inconştient al forţelor ce depăşesc puterea sa de īnţelegere. Desigur, se īntīmplă ca un om singur să nu se poată trezi, īnsă nu īmpărtă­şeşti cu mine evidenţa că autoiniţierea este o posibilitate reală?


Detalii despre carte si posibilitatea de a o comanda(la cel mai bun pret)
pe site-ul editurii Curtea Veche:(aici)

Salt la inceputul paginii