[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]
 



Eu nu mai sunt al acestei lumi:
sunt departe de mine însumi,
desprins de propriul meu trup –
mă aflu printre lucrurile esenţiale !



Eu mă aflu acum foarte aproape de Dumnezeu:
şi nu îmi mai trebuie de cât să întind o mână spre El, ca să îl pipăi!...
Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu

Constantin Brâncusi
(1876-1957)

Aforisme si texte

 

Proporţia interioară - este ultimul adevăr inerent, în absolut toate lucrurile.

*
Simplitatea este o complexitate rezolvata.

*
Eu am voit să înalţ totul dincolo de pământ.
Cocoşii mei cântă !
Şi păsările mele zboară !

*
În timpul copilăriei - am dormit în pat.
În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă.
În timpul maturităţii – am zburat înspre ceruri…
 

92

Opera de artă trebuie să fie creată ca şi o crimă perfectă - fără pată şi fără urmă de autor...
Arta (mea) este realitatea însăşi.
Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitate
 cea mai adevărată - poate
în singura realitate valabilă.

93

(Pentru Domnişoara Pogany) s-ar putea să mă gândesc într-o zi la o interpretare şi mai perfectă!...
Căci cine ştie dacă o operă de artă este vreodată dusă până la capăt?!...

Sculpturile mele sunt fecioarele mele!... Le gătesc ca de nuntă!...

Observaţi Dvs., această versiune Pogany a fost cea dintâi „idee". Braţele au fost modelate într-o manieră aproape precisă, părul a fost strâns într-un rulou, spre ceafă, însă faţa avea să îşi piardă toate caracteristicile sale particulare, cu excepţia ochilor şi a curbelor, în arc, ale sprâncenelor, în următoarea versiune, capul a primit forma definitivă a unui oval iar părul a devenit mai lejer strâns spre ceafă, conceput ca un desen de curbe on­dulate, în ultima versiune - care va fi oare aceea ultima? - capul, braţele, părul se unduiesc la unison; curbele îşi iau zborul ca o plantă care se ridică, ele se ondulează, astfel, de-a lungul cefei; şi îşi lasă amprenta lor pe întreaga compoziţie.

94

Pietrele (operele) pot să devină dintr-o dată... şugubeţe!...

95

„Spre imensitatea văzduhului" - aceasta este Pasărea mea.
 Copil fiind, am visat totdeauna că aş fi vroit să zbor printre arbori, spre ceruri.
De 45 de ani port nostalgia visului acestuia şi continuu să creez Păsări măiestre.
Eu nu doresc să reprezint o pasăre, ci să exprim însuşirea în sine, spiritul ei: zborul, elanul...
Nu cred că voi putea izbuti vreodată...
Dumnezeirea este pre­tutindeni;
 şi când uiţi cu desăvârşire de tine însuţi, şi când te simţi umil,
şi când te dăruieşti.
Divinitatea rămâne în opera ta; ea este magică...
Ei bine, o doamnă de la New York, care a simţit într-adevăr acest lucru,
a plâns şi a îngenuncheat în faţa uneia dintre Măiestrele mele.

Iubesc tot ceea ce se înalţă.

96

Istovesc la Pasărea măiastră (vrăjită) din 1909 încoace şi mi se pare, iată, că nu am desăvârşit-o încă.
Eu aş vroi să reprezint imponderabilul într-o formă concretă.

97

Păsările măiestre m-au fascinat şi nu m-au mai eliberat din mreaja lor niciodată.

98

Pasărea de aur!... O lucrez încontinuu!... Insă nu am găsit-o încă!


99

Măiastră!... Ea se zbate aprig, ca tot ceea ce am realizat, până astăzi, ca să se înalţe spre ceruri.


100

Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului! Zborul - ce fericire!...

101

Eu văd această Pasăre de aur foarte departe - la o sută de kilometri depărtare
şi de o asemenea măreţie, încât să umple întreaga boltă cerească.

102

Pasărea măiastră este un simbol al zborului ce îl eliberează pe om din limitele materiei inerte. Aici am avut de luptat cu două mari probleme. Trebuia să arăt în formă plastică sensul spiritu­lui, care este legat de materie. Concomitent, trebuia să fuzionez toate formele - într-o unitate perfectă.
Chiar formele contra­dictorii trebuiau să se unifice într-o comuniune nouă, finală,
în filosofia mea asupra vieţii, separarea materiei de spirit şi orice soi de dualitate rămân o iluzie.
Sufletul şi lutul formează o uni­tate.
Prin acest oval al trupului Păsării măiestre, eu am separat şi am combinat două mişcări imperioase - una deasupra ovalului şi alta dedesubt. Mă întrebam singur: cum trebuie să balansez oare formele pentru a da Păsării un sens al zborului - fără efort?
 
După cum observaţi, am reuşit cumva să fac ca Pasărea măiastră să plutească.

103

Ce defineşte, oare, civilizaţia noastră? Viteza! Oamenii cu­ceresc timpul şi spaţiul, accelerând fără de încetare mijloacele de a le străbate. Viteza nu este altceva decât măsura timpului de care ai nevoie ca să poţi parcurge o distanţă... Şi, uneori, este vorba de distanţa care ne separă de moarte... Opera de artă trebuie să exprime tocmai ceea ce nu se supune morţii, însă trebuie să o facă printr-o asemenea formă, care să rămână şi o mărturie asupra epocii în care trăieşte artistul.

104

În vreme ce mă apropiam de New York, pe vaporul „Paris", pornind din Le Havre, în 1926, cu prilejul Procesului împotriva vamei SUA, care a interzis expunerea Păsării măiestre, pe pământ american, la Brummer Galleries, ( Josef Brummer - manager de artă, evreu româno-austro-ungar, născut la Botoşani, emigrat în America în 1912, ale cărui galerii de artă, expunând opere ale avangardei din Paris - Brâncuşi, Picasso, Marcel Duchamp etc. - au înnoit arta americană şi au devenit celebre în întreaga lume) eu am avut revelaţia să revăd-rememorez imaginea atelierului meu, la o altă dimensiune („a large scale" - devenită cu totul monumentală).

Toate acele arhitecturi (edificii, amplasamente, construcţii) şi toţi acei zgârie-nori îmi păreau fascinanţi!...

Totul mi-a rămas ca o experienţă unică, de neuitat.
Am dorit ca Măiastra mea să îşi ridice capul,
fără a exprima cumva prin această mişcare mândrie, sfidare sau orgoliu.
A fost una dintre cele mai dificile probleme şi numai după o îndelun­gată străduinţă
 am izbutit să redau această mişcare - integrată în avântul zborului.

105

Eu nu creez Păsări - ci zboruri.

106

Păsările măiestre sunt o serie de obiecte diferite,
născute dintr-o căutare unică,
rămasă prin timp încontinuu aceeaşi.
Idealul realizării acestor sculpturi ar fi o mărire care să umple întreaga boltă cerească,
în ultimele două variante ale Păsărilor - cea albă şi cea neagră -
m-am apropiat cel mai profund de o dreaptă măsură -
şi am realizat acest lucru cu atât mai mult, cu cât reuşeam ca să mă detaşez de persoana mea.

107

Eu nu doresc să reprezint în sculpturile mele făpturi terestre - hamali grei -
ci fiinţe înaripate şi eliberatoare -
şi, pentru aceas­ta, nu ar trebui să glorificăm nicidecum munca în sine sau dificultatea efortului.
Acestea rămân cele mai nenorocite dintre lucruri
şi nu sunt, în definitiv, decât un mijloc,
 însă până şi Creatorul le-a împrumutat, în drumul său.

108

O pasăre a intrat, odată, prin fereastra Atelierului meu.
Şi încerca să iasă bătând în geam şi nu găsea ieşirea - căci se lovea mereu de sticlă.
S-a aşezat apoi să se odihnească. Şi a încercat din nou şi a ieşit.
Sculptura este la fel: dacă găseşti acel geam (acea ieşire), te ridici înspre cer, intri în împărăţia cerurilor...

109

Păsările de aur, Măiestrele şi Coloana fără de sfârşit... sunt nişte proiecte care,
o dată mărite (agrandies), ar putea să umple toată bolta cerească şi să o susţină.
Ţelul sculpturii rămâne o nobilă simplitate şi o grandoare caldă.

110

Între timp, trec zilele, trec anii. Iar eu caut acea formă definitivă, nepipăibilă, alunecoasă.

111

Încă nu am avut, până astăzi, nici un fel de artă!... Arta de-abia acuma începe!...

112

Eu vă vorbesc numai despre acea sculptură care posedă viaţa ei proprie;
 iar nu despre una care ar avea vreo formă asemă­nătoare vieţii.
De altfel, întotdeauna: teoriile simple şi pure sunt eşantioane fără de valoare;
 numai acţiunea contează.

113

Desăvârşirile mele datează de cincisprezece ani;
şi sunt în stare să proiectez o sculptură nouă în fiecare zi.
Însă când sfârşesc oare cu adevărat lucrul meu...

114

Înălţimea în sine a unei opere nu vrea să vă spună nimic.
Este întocmai ca lungimea unei bucăţi muzicale.
Insă proporţiile interioare ale obiectului - acelea vă spun Totul.

115

Măsurătoarea este vătămătoare, tocmai pentru că există în lucruri...
Ele se pot înălţa până la ceruri şi se pot coborî din nou, pe pământ, fără să îşi poată schimba proporţiile.

116
Există în toate lucrurile o măsură, un adevăr ultim.

117

Prin artă, te vei detaşa de tine însuţi. Iar măsura şi numărul de aur te vor apropia de absolut.

118

Proporţia interioară - este ultimul adevăr inerent, în absolut toate lucrurile.

119

Atâta vreme cât obiectele (sculpturile) nu există decât printr-o opoziţie faţă de tine însuţi,
 nu ai să poţi niciodată să îţi dai perfect seama de adevărata lor esenţă.
Pentru a ajunge la esenţă, trebuie să te detaşezi de tine însuţi,
proiectându-te în acele obiecte, care, astfel, vor putea vorbi în locul tău.

120

Nu mai avem nici un acces la spiritul Lumii, poate fiindcă nici nu îl căutăm;
însă trupul omenesc nu este nici el diferit de structura universului.

Statuile mele sunt ocaziuni ale meditaţiei.

Templele şi bisericile au fost şi au rămas întotdeauna lăcaşuri ale meditaţiei.

121

O sculptură desăvârşită trebuie să aibă darul de a-l vindeca pe acela care o priveşte.

122

Să dai senzaţiile realităţii, astfel cum ni le procură Natura însăşi,
fără însă a reproduce sau a imita,
este astăzi cea mai vastă problemă a Artei.
A crea un obiect care îţi dă prin propriul său organism ceea ce natura face prin miracolul ei etern,
este ceea ce arta îşi doreşte.
Şi a realiza aceasta, înseamnă a intra în spi­ritul universal al lucrurilor
şi nu a te limita la imitarea imaginii lor.
O operă de artă astfel concepută va tinde către echilibrul absolut;
iar echilibrul absolut rămâne perfecta expresie a Fru­mosului.

123

În timpurile cele vechi, credinţa clădea forme adecvate senti­mentului religios.
Astăzi însă arta creează conştient forme pure
care exprimă principiile unor legi universale.
Noi nu ştim totuşi să apreciem destul de bine calităţile sculpturale ale Naturii.
Fru­mosul în natură rămâne încă închis cunoaşterii noastre.
Singură Arta ne mai poate procura, în aceste vremuri, cheia înţelegerii şi perceperii frumosului.

124

De la formele microcosmosului către cele ale macrocosmosului,
varietatea Naturii, în concepţie sculpturală, ne pare a fi infinită,
 
însă, în infinitatea formelor ei, Natura se ghidează după o lege constantă şi invariabilă.
Căci fiecare dintre aceste forme şi volume rămâne o creaţie vie -
un individ cu o viaţă indepen­dentă şi cu un caracter inevitabil personal.

125

Antropomorfismul l-a făcut pe om să încerce să producă şi să exprime naturalul şi supranaturalul prin sine însuşi; şi, astfel, omul a neglijat viaţa materiei... În chiar primele timpuri ale artei creştine, artistul avusese percepţia posibilităţilor plastice ale pietrei. Sculpturile sale cele mai mari, catedralele, au fost sculp­turi abstracte, nereprezentative, dar cu un sens definitiv şi con­cret. Reprezentările (ilustraţiile) apăreau în catedrale, în forma umană, animalieră şi de floră, însă toate acestea au fost adoptate pietrei; şi au devenit detalii ale unei mari unităţi şi ale unui mare echilibru al ansamblului. Aceşti fanatici exaltaţi şi vizionari doriseră să redea în chip vizibil armonia universală; iar monu­mentele lor abstracte includeau (pe lângă toate acestea) şi ilus­traţia ritului lor, pentru o mai bună înţelegere; şi iarăşi, piatra era aceea care comanda şi dirija formele acelor ilustraţii.

Însă, în clipa în care dispăru artistul (de valoare), iar arta religioasă deveni o aşa-numită... „oglindă a naturii",
imitaţia împinse arta spre un soi de decrepitudine.

133

Din toată lumea - numai românii şi africanii au ştiut cum să sculpteze în lemn.

134

Gândeşte-te că stejarul din faţa ta este un bunic înţelept şi sfătos.
Vorba daltei tale trebuie să fie respectuoasă şi iubitoare:
numai astfel îi poţi mulţumi.


135

Natura zămisleşte o vegetaţie vânjoasă care creşte drept în sus, de la pământ înspre ceruri.
Iată, Coloana mea fără sfârşit trăieşte într-o grădină frumoasă - din România...
De jos şi până sus, ea are aceeaşi formă şi nu îi trebuie nici piedestal şi nici soclu - ca să se sprijine;
iar vântul nu o va dezrădăcina niciodată, căci Ea va rezista pe propriile-i puteri...

136
Coloana infinirii va fi una dintre minunile lumii...

137

Eu cred că o formă adevărată, în plastică, ar trebui să ne sugereze infinirea.
 
Suprafeţele ar trebui să arate, atunci,
ca şi cum ar înainta, încontinuu,
ca şi cum ar pleca, din acea masă,
 într-o existenţă cu totul desăvârşită şi completă...

138
 Eu forma o caut în tot ceea ce creez!...

139
 Însă sculptura nu este altceva decât apă. Apa însăşi!...

140


Du-te! îmbrăţişează Columna infinirii cu palmele mâinilor deschise.
Apoi, înălţându-ţi ochii, priveşte-o - şi vei cunoaşte,
astfel, într-adevăr, sinele cerului...

141

Elementele Coloanelor mele infinite nu sunt altceva decât
însăşi respiraţia omului,
propriul ei ritm...

142

Coloana infinirii se aseamănă şi cu o plantă exotică -
la care vor să viseze (veşnic) adolescenţii.
Sau cu însuşi pendulul tim­pului, răsturnat.

143

Coloana fără de sfârşit este negarea Labyrintului.

144

O sculptură nu se sfârşeşte niciodată în postamentul său,
ci se continuă în cer, în piedestal - şi în pământ.

145

Un monument depinde întotdeauna de locul anumit pe care îl alegi
şi de cum va răsări sau va apune soarele deasupra lui,
de însăşi materia înconjurătoare...
De abia atunci, având aceste date (perspective, fotografiate la diverse ore şi luate din diferite un­ghiuri),
îţi poţi alege materialele şi poţi să îi studiezi formele
- care vor trebui să se lege perfect cu Natura -
şi să îi fixeze monu­mentalitatea.

146

Nu vedeţi, oare, aceşti ochi?...
 
Profilul acestor doi ochi (uniţi - în Templul sărutului)?...
Aceste emisfere reprezintă Iubirea.
Ce rămâne oare (din noi) în amintirea celorlalţi, după moarte?...
— Numai amintirea ochilor! şi a privirilor! cu care ne-am revelat dragostea,
pentru oameni şi pentru lume.
Ei bine, aceste profiluri ale Porţii sărutului reprezintă
contopirea, prin dragoste, între bărbat şi femeie.

147

Coloanele Templului sărutului, sunt rodul unor îndelungi ani de căutări.
La început, am tăiat direct în piatră grupul celor două fiinţe înlănţuite.
Iar apoi, după mai multă vreme (peste 30 de ani), m-a purtat, constant, gândul
spre eternizarea unei înalte Porţi..., a unei Porţi prin care se poate trece dincolo...

Eu nu sunt nici suprarealist, nici baroc, nici cubist; şi nici alt­ceva de soiul acesta;
eu, cu noul meu, vin din ceva care este foarte vechi...

148

Acum, la bătrâneţe, văd că, în fond, Masa tăcerii este o altă, o nouă Cina cea de taină...
Linia Mesei tăcerii... vă sugerează curbu­ra închisă a cercului, care adună, uneşte şi apropie...

149

Această sculptură (operă de o viaţă întreagă) va aparţine tuturor timpurilor,
din pricină că am despuiat forma esenţială de toate trăsăturile
care ar putea să vă povestească de vreo anu­mită epocă sau de vreo perioadă de ani.


150

Duceţi-vă la noi, în România, să vedeţi oamenii, costumele, locurile (spaţiul românesc...).
Duceţi-vă să vedeţi ceea ce am putut să realizez eu - la Târgu-Jiu !

151

Ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat ca să fac!...
Căci am venit pe lume cu o menire!

152

Prefer să creez aceste sculpturi şi să greşesc;
decât să nu gre­şesc şi să recreez pe Venus din Milo -
căci Venus din Milo a mai fost creată odată şi este, vai,
insuportabil de bătrână.

153

Eu nu fac decât să împing graniţele Artelor şi mai adânc - în necunoscut.

154

India!... Mă simt în India ca la mine acasă.
Ceea ce îmi place în India este vitalitatea enormă, vitalitatea copleşitoare,
obişnui­tă poate numai negrilor şi asiaticilor. (...)
În India, am găsit înţe­lepciunea mea milenară păstrată sub ploile Occidentului şi ale tuturor stupidităţilor;
 am găsit la paix et la joie!...
Am găsit dem­nitate fără de trufie şi amabilitate - fără de slugărnicie.

155

Eu am ajuns un commis-voyageur în branşa artelor plastice mondiale.

156

Nu am făcut niciodată nimic pentru vâlvă (...).
Dimpotrivă, am înăbuşit cu încăpăţânare, pe cât mi-a stat în putinţă, orice soi de spectacol (...).
Fiindcă gloria este poate cea mai mare înşelătorie pe care au inventat-o oamenii.

Oamenii se iau pe ei înşişi chiar prea în serios.
Ei vor mai întotdeauna să fie cineva!...
 
Însă această glorie îşi bate joc de noi, atunci când ne tot ţinem după ea,
iar de îndată ce îi întoarcem spatele, ea este cea care... aleargă
în urma noastră.

157

În prezent, eu nu mai visez - iar aşa ceva nu este deloc bine!...

158

Am schimbat deja albastrul veştmintelor mele cu albul şi galbenul - drept urmare a unei vârste înaintate.

159

Trăiesc, acum, ca într-un deşert - singuratic, cu animalele mele.

160

Aşteptaţi până când voi muri - şi veţi putea vedea numai cum vulturii se vor aduna împrejurul meu.

161

Vedeţi, situaţia Broaştei ţestoase îmi pare a fi cu totul dificilă.
Căci stând mereu lipită de pământ, ea este foarte aproape de Sa­tana.
Iar când îşi scoate capul afară din carapace, riscă să fie strivită de însăşi Creaţiunea...
Nu putem să îl ajungem niciodată pe Dumnezeu - însă curajul de a călători înspre el rămâne important.

162

Sculptura mea Cocoşul nu mai este cocoş; iar Pasărea măiastră nu mai este o pasăre: au devenit simboluri.
Eu am căutat mereu naturalul, frumosul primar şi direct, nemijlocit şi etern!...
Doresc ca Păsările şi Cocoşii mei să umple odată întreg Universul şi să exprime marea Eliberare!...

Păsările măiestre zboară, însă Cocoşii cântă!...

163

Cocoşul sunt eu.

164

Deviza mea (de artă şi de viaţă) a fost: totul sau nimic.

165

Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe...
Şi merită să încerci să faci totul, în speranţa că vei putea odată să intri în împărăţia sferelor celor înalte.

166
Eu am făcut piatra să cânte - pentru Umanitate.

167

Nebuni sunt toţi aceia care consideră sculpturile mele drept abstracte.
Ceea ce cred ei că este abstract, este tot ceea ce poate fi mai realist,
căci realul nu însemnează forma exterioară a lucru­rilor -
ci ideea şi esenţa fenomenelor.

168

De câte ori m-am apucat de vreo operă,
eu aveam sentimentul că un absolut se exprimă prin mine -
şi atunci, nu mai contam ca individ şi nu mai aveam nici un fel de importanţă.
Aceasta ar trebui să rămână relaţia fiecărui artist faţă cu Lumea.

169

Nici nu vă puteţi da seama de ceea ce vă las Eu.

Căutarea primitivului în artele plastice se îngemănează cu o căutare a Simplităţii.
 Pentru ca acea Coloană fără sfârşit să se poată înălţa înspre ceruri,
trebuia să fie jertfit cineva.
Daedalus, după ce a construit Labyrinthul,
încercând să evadeze din el, a inventat aripile,
iar fiul său, Icarus, s-a prăbuşit.
 Am dat din nou peste Labyrinth pe când mă străduiam să-mi închid Păsările măiastre
sub bolta unui templu indian,
nemaiînţelegând cum să ademenesc, peste ele, lumina.
Amintindu-mi de Coloana fără sfârşit din România
şi de astrele care se roteau deasupra ei, chemându-i zborul,
am renunţat, în concepţia mea, la bolta de marmură, care trebuia să copleşească Măiestrele...

Aceste opere, ca să poată să se înalţe, implorau o libertate deplină;
şi, atunci, am avut revelaţia a cum să evadez din La­byrinth...

M-am sacrificat întotdeauna pe mine însumi.
Mi-am lăsat dalta şi ciocanul - şi am şlefuit materia cu propriile-mi mâini.
Mi-am lăsat sculpturile să se joace cu cerul şi cu oamenii,
dove­dind lumii că este cu putinţă o sculptură a focului.
Libere - ele erau mereu altfel iubite de oameni, ele însele mereu altfel iubind.

Dar operele nu ajung niciodată la o desăvârşire completă,
pentru că însăşi materia nu este desăvârşită.


170

Un înţelept face din veninul său interior remediu pentru sine;
sau precept de tămăduire pentru semeni (...)
Însă cine nu se luptă în contra Răului, s-a şi predat deja inamicului.

171
În durere există, întotdeauna, un fior de plăcere.

172

Diavolul şi bunul Dumnezeu nu se află separaţi, în realităţi;
şi nu sunt nici aici şi nici acolo,
ci ei sunt... simultan şi pre­tutindeni.

173

Istoria unei înşelătorii.
Toate acestea s-au petrecut în acele timpuri foarte, foarte îndepărtate, când oamenii nu îşi dădeau încă seama cum de au apărut animalele pe lume.

Intr-o zi a vremurilor acelora foarte vechi, un om a întâlnit în calea sa o păsăruică ce-şi clocea liniştită ouăle sale. Şi, cum în epocile acelea primare, animalele şi oamenii se înţelegeau încă între ei şi îşi puteau vorbi, el a întrebat-o... ce este lucrul acela tăinuit pe care îl săvârşeşte ea?!... Iar cum păsările erau gentile, amabile, pentru că în vremurile de demult animalele purtau un profund respect pentru oameni, o, chiar un foarte profund res­pect, în comparaţie cu ceea ce este astăzi, ea s-a ridicat imediat, pentru a nu ţine înainte-i un om; şi pentru a-i putea explica... Şi i-a tot explicat, i-a tot explicat lungă vreme, ah, într-atât de lungă vreme, încât atunci când s-a reaşezat pe ouăle sale - sărmanele ouă erau deja moarte şi reci...

Iată de ce, şi în zilele noastre, păsările care îşi clocesc ouăle se fac că le plesnesc ochii de o spaimă mută,
atunci când oamenii se apropie de cuiburile lor!...

174

Eliberează-te de pasiuni, eliberează-te de pofte, eliberează-te de greşeli – acestea sunt trei precepte, zale şi scut, pentru orice Spirit.
Purtând această armură, eşti puternic în contra răului - devii invulnerabil.

175
 Toate dilemele se rezolvă prin unificarea contrariilor.

176

Împăcarea de sine se instaurează în sufletul tău - atunci când te priveşti
ca un inel dintr-un lanţ nesfârşit, al înaintaşilor;
şi când nu calci nici măcar cu o iotă prescripţiile naturalităţii eterne.

177

Se poate că poezia pură este o rugăciune, însă eu ştiu că
rugăciunea bătrânilor noştri olteni era o formă a meditaţiei -
adică o... tehnică filosofică.

178

Ţăranii români ştiu de la mic şi până la mare ceea ce este bine şi ceea ce este rău.
Tablele lor de valori sunt cuprinse în prover­bele, în datinile şi în doctrina străbunilor -
ca şi în filosofia naturalităţii.

179
Nici o energie morală nu se pierde, în zadar, în Univers.

180

Noi ne jucăm cu gama tuturor pasiunilor, aşa cum se joacă unii copii de-a stafiile,
pentru a-şi izgoni spaima de strigoi.

182

Când o societate nu mai cunoaşte, sau amestecă binele cu răul,
ea se află deja pe povârnişul pierzaniei.


*
 
Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală; şi se înghesuiesc înăuntru-i, pentru a ajunge cât mai sus, înspre vârfu-i;
drept pentru care se şi sfâşie între ei şi sunt cu totul nefericiţi (nemulţumiţi)…
Pe când, dimpotrivă, dacă ar creşte şi s-ar împlini în chip firesc, dacă s-ar dezvolta ca şi spicul de grâu pe câmpie,
fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie, sau ar putea fi…

(Constantin Zărnescu – Aforismele şi textele lui Brâncuşi,
Editura CARTIMPEX Cluj, 1998)

Mult mai mult despre Brâncusi aici:

http://carmen-maftei.blogspot.ro/2013/05/constantin-brincusi-eu-nu-mai-apartin.html