Ioan Petru Culianu
Stăpînul Sunetului
(din volumul Pergamentul diafan. Ultimele povestiri )
Detalii carte pe site-ul editurii POLIROM aici:
http://www.polirom.ro/

Ioan Petru Culianu (1950-1991) a fost profesor de istoria religiilor la University of Chicago. Prieten si discipol al lui Mircea Eliade, este considerat un expert in gnosticism si magie renascentista. Cele mai cunoscute lucrari ale sale: Eros si magie in Renastere, Calatorii in lumea de dincolo, Dictionar al religiilor (in colaborare cu Mircea Eliade), Hesperus, Arborele cunoasterii: mitologia gnostica de la crestinismul timpuriu pina la nihilismul modern. La Editura Polirom au mai aparut: Gnozele dualiste ale Occidentului (2002, 2013), Pergamentul diafan • Ultimele povestiri (2002, 2013), Cult, magie, erezii (2003), Dialoguri intrerupte. Corespondenta Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu (2004, 2013), Tozgrec (roman, 2010), Iter in silvis (vol. I: Eseuri despre gnoza si alte studii, 2012).

A fost asasinat pe 21 mai 1991. Un asasinat ciudat care nu a fost elucidat nici pânã astãzi.

"În Pergamentul diafan se contopesc Eliade prozatorul si Borges. Povestirile lui Culianu dau impresia unei constiinte care nu crede în persoana umanã, adicã a unei constiinte desãvârsit budiste, care urmãreste orice întâmplare cu un amuzament inefabil, cu o senzatie de evanescentã si de subtilã mãretie. "
Elemire Zola

"Zona în aparentã cea mai liberã si mai neîncãtusatã a scrierilor lui Culianu este cea a nuvelelor si povestirilor sale, alcãtuite astfel încât sã propunã dileme solutionabile numai prin suspendarea legilor lumii comune. Criticilor prozei sale fantastice le-ar fi cu sigurantã de folos sugestia de a explora paradoxalele sale naratiuni ca pe niste hãrti mentale, pline de conexiuni între multiple niveluri ale realitãtii. La o lecurã atentã s-ar putea descoperi, abil disimulate, premonitii ale scriitorului, precum si anumite note dominante ale biografiei sale marcate de nomadism, de permanenta, imperturbabila cultivare a intelectului subtil si a întelegerii iubirii."
Grazia Marchiano

Orice sunet proferat în act are un efect
asupra celorlalte lucruri elementare.

Al-Kindi, De radiis

În cea de-a treia secţiune a capitolului trei din Kitab al Fihrist, Abu al-Forq/ Muhammad ibn Ishaq ibn Muhammad ibn Jshaq, cunos­cut în general sub numele de Al-Nadim (cea 935-990/91), se ocupă de Ishaq ibn Ibrahim tbn Mahan ibn Bahrnan ibn Nusk, un persan din ţinutul Arrq/'an de la sud de Şiraz, supranumit Al-Mawsili. Ishaq, născut în 150/767-8, Juge din Persia din cauza biru­rilor grele cerute de Ummayazi şi se stabi­leşte laAl-Kufah, unde moare fri235/849-50, la tnrsta de 85 de ani. Ishaq ibn Ibrahim, protejat al sultanului şi expert în ştiinţe, a fost probabil cel mai mare aed al timpului său, ceea ce i-a adus -după ctt se crede - porecla de „Stăpîn al Sunetului", între scrierile sale, Al-Nadim menţionează un tratat privind Tradiţiile misteriosului Sa'id ibn Misjah, acela de la care îşi trage originea adevărata muzică. Sa'id ibn Misjah Abu 'Uthman era un negru din Makkah care a trăit, dacă a trăit, în primul veac al Hegirei, pînă în anul 704al erei creştine, după aţe spun unii. A călă­torit în Asia si în Persia, de unde a adus arabilor sfinta si binecuvîntata tradiţie a muzicii Judecind după o referinţă a aedului Sulayman ifon Ayyub ibn Muhammad din AI-Madinah, Sa'id ibn Misjah Abu 'L/thman ar fi f ost primul care a purtat titlul de „ Stăpîn al Sunetului''.

În mod destul de curios, două alte personaje de prim. rang din istoria Islamului au fost considerate demne de acest nume, deşi nu fuseseră aezi: marele filozof Abu Yusuf Ya'qub ibn Ishaq ibn Sabbah ibn 'Amran ibn Ismail ibn Muhammad ibn al-Ash'ath ibn Qays Al-Kindi ibn Ma'di Karib ibrt Mu'aunyah ibn Jabalah ibn 'Adi ibn Rabi'ah ibn Mu'awiyah ibn Al-Harith ibn Mu'awiyah ibn Kindah, mai cunoscut în general sub numele de Al-Kindi şi socotit cel mat impor­tant bărbat al vremii, faimos pentru zgîr-cenia de care dădea douadă; şi, al doilea, Sa'id ibn al-Husayn ibn 'Abd Allah ibn Maymun, Imamul ascuns de Salamiya în Siria, care se revelă lumii întregi spre a fi venerat într-o bună zi sub numele sfint de 'Ubaydallah Al-Mahdi; acesta a dispărut din ochii fidelilor săi în 322/934.

Cartea Raf ash-shari'a sau Scopul legii, compusă către începutul secolului al XIea de tozgreciţii din Maghreb, dar răspîndită astăzi în toată lumea musulmană, stabi­leşte nişte relaţii stranii între aceste patru personaje, îi reproducem aici rezumatul autorizat după Kitab al-fatarat sau Cartea Timpurilor Intermediare a tozgrecitului fatimid Al-Adami.

***

Sa'id ibn Misjah a descoperit proprietăţile sunetului în momentul cînd se afla în mare primejdie de a fi ucis de un tîlhar. Acesta îşi ridicase paloşul şi se pregătea să-i despice ţeasta. Lui Sa'id ibn Misjah i-a fost atît de frică, încît strigătul pe care l-a scos a rămas inaudibil, dar taharul s-a frînt şi a sucombat sub lovitură. Sa'id ibn Misjah a mulţumit lui Allah care e mare şi s-a pus să experimenteze proprietăţile sunetului. Căci, spunea el, e uşor să ucizi, dar e mai greu să învii pe cineva. Se gîndea la Isa, marele înaintaş al Profetului, lăudaţi fie amîndoi în vecii vecilor.

În doi ani de zile, Sa'id ibn Misjah fu capabil, doar prin forţa sunetului, să îmblînzească o turturică imperială de un alb imaculat. Ea îi deveni nedespărţită şi se spunea că era un djinn. Mai tîrziu, Sa'id se pricepu să facă să crească o plantă datorită sunetului şi făcu acest lucru în plin deşert, în acel moment primi el venerabilul nume de Stăpîn al Sunetului. Iar mai tîrziu folosi puterea teribilă a sunetului ca să-şi albească pielea, căci era de tot negru, însă mîna dreaptă îi rămase neagră şi aşa este întot­deauna reprezentat de cei ce cunosc taina: ca un bărbat frumos, cu o turturea imperială coco­ţată pe mîna-i stingă şi cu mîna dreaptă neagră.

Sa'id ibn Misjah şi-a schimbat culoarea în timpul Ramadanului din anul 82; de vreme ce era de nerecunoscut, a fost considerat mort. Dar trupul său, datorită sunetului, a funcţionat la perfecţie pînă către 150, cînd deveni casant. Atunci Stăpînul Sunetului l-a părăsit şi a hotărît să treacă într-un nou trup, ca să se desăvîrşească.

Astfel a rămas el vreme de 85 de ani în trupul lui Al-Mawsili şi a studiat proprietăţile sunetelor asupra sufletelor animalelor şi ale fiintelor ome­neşti şi a devenit capabil să obţină tot ce voia prin forţa sunetului: dragoste, abnegaţie, bucurie şi tristeţe. Şi se mai pricepea încă să ucidă, să îmblînzească animale, să facă plantele să crească, să aducă ploaie ori timp frumos. Şi se spune că Al-Mawsili a învăţat de asemenea cum să facă să învie un mort numai prin minunatele proprietăţi ale sunetului şi că a făcut-o de mai multe ori. Şi nu voia să devină puternic, dar şi-a asigurat o asemenea influenţă asupra sulta­nului, că acesta l-a copleşit cu bunuri de tot felul şi oricînd era bine venit dinaintea augustei sale persoane, pînă-ntr-acolo încît putea să vină şi să plece din palat după voie.

Cînd a părăsit trupul lui Al-Mawsili, sufletul Stăpînului Sunetului a dorit să ştie tot ce există pe lume în cele trei dimensiuni ale timpului: trecut, prezent şi viitor, iar întru aceasta a poposit în embrionul lui Al-Kindi, înţeleptul Islamului, lăudat fie-i numele în veci alături de cel al lui Mahomed, Profetul lui Allah. Căci, în afară de Mahomed zis Rasul, nu e suflet mai mare decît acela al Stăpînului Sunetului, care a fost negrul Sa'id ibn Misjah, apoi persanul Al-Mawsili, apoi Al-Kindi, apoi însuşi Mahdi, cel ce a fost, cel ce este sub numele de Toz-Grec şi cel ce va fi ca să împlînte stindardul verde pentru toată veşnicia pe ruinele acestei lumi Iar unii spun că acelaşi suflet s-a manifestat în cei paisprezece Imami, cei ascunşi şi cei revelaţi. Iar Mahdi a fost batin şi zohir, a fost ocultat şi s-a dezvăluit în toată măreţia sa, care vine ime­diat după aceea a lui Dumnezeu însuşi, dacă adevărat este că Mahomed şi el sînt identici.

Iar Al-Kindi fu zgîrcit, căci îşi dădea seama că în stadiul la care ajunsese nu mai trebuia să se cheltuiască în nici un fel, ci trebuia să păstreze totul pentru sine însuşi, întru veşnica glorie a lui Allah, cel Milostiv. Dar să vedem cît de măreţe fură planurile lui Al-Kindi şi cît de măreţe sînt încă planurile lui Mahdi, care astăzi poartă numele de Toz-Grec.

***

Ceea ce îl caracteriza pe Al-Kindi, fiu al planetei Saturn, era încetineala. Progresa prin acumulare. Iată încă o explicaţie a faptului că a fost atît de zgîrcit.

Cînd trec de la un trup la altul, sufletele uită ceea ce erau în stare să facă în trecut. Păstrează totuşi anumite îndemânări dobîndite şi deprind lesne ceea ce ştiau deja dinaintea transferului. Dar Al-Kindi nu s-a apucat să experimenteze asupra sunetului dintr-odată, căci ambiţia sa era să acumuleze toată ştiinţa lumii. Aşa se face că n-a obţinut decît foarte tîrziu calitatea de Stăpîn al Sunetului.

După ce a scris lucruri profunde despre astrologie, Al-Kindi s-a tulburat, fiindcă toată ştiinţa de pe lume i se părea zadarnică, din moment ce soarta individuală, ca şi aceea a unui clan, a unui imperiu, a pămîntului şi a acestui întreg univers pe care Allah, lăudat fie-i numele, îl crease prin Cuvântul său, soarta tuturor aces­tora este previzibilă şi nu poate fi schimbată. A cunoaşte nu înseamnă să devii conştient de libertate, ci de propriile-ţi limite: înseamnă să afli ceea ce este deja prestabilit.

Al-Kindi avea peste treizeci de ani cînd s-a retras pe ţărmul mării ca să mediteze la aceste lucruri; şi din acea perioadă datează opera sa despre Configuraţiile Lucrurilor Gîndite, Al-Jauximi' cd-Fikriyah. Căci constatase că lumea aceasta pămîntească este, pentru călătorul care o străbate, ca o carte plină de semne, iar semnele nu sînt abstracte: sînt alcătuite din oameni, din animale, din plante, din minerale, din cer, din stele, din suflete, din spiriduşi, care şi ei sînt nişte existenţe măsurabile. Aşa de pildă se făcea că Al-Kindi putea afla dinainte ce avea să i se întîmple de-a lungul unei zile întregi, anume privind atent în jur la ceasul cînd se trezea din somn: vedea atunci tot felul de lucruri, pete pe pereţi, nori pe cer, furnici, scorpioni, şerpi, păsări care zburau de la stînga la dreapta şi de la dreapta la stînga, iar toate acestea nu erau nicidecum indiferente - toate aveau un înţeles care prefigura exact ceea ce avea să i se întîmple lui Al-Kindi în timpul zilei abia începute şi uneori şi într-un interval mai lung. Fireşte, dacă avea el chef, Al-Kindi era în stare să extragă din datele acestea informaţii privi­toare şi la alţi indivizi singulari sau la persoane corporative, precum un regat întreg de exemplu.

Aceasta l-a determinat pe Al-Kindi să-şi pună o întrebare fundamentală: de vreme ce totul mă îndeamnă să cred că aceste lucruri care-mi dezvăluie viitorul nu se află aici decît pentru a mi-l dezvălui, care este atunci adevărata consistenţă a lumii? Nu e oare vorba, în ultima instanţă, de o pură fantasmagorie pusă în miscare de propriul meu intelect? Si, în acest caz, nu sînt eu oare, in fiecare clipă, singurul creator al lumii?

Pe-atunci, Al-Kindi nu înţelesese încă ade­vărul şi a fost cuprins de disperare pe ţărmul mării, căci toată ştiinţa sa i se părea de-acum zadarnică, din moment ce nu izbutea nicicum să-şi explice relaţiile dintre intelectul său şi lume. Şi atît era de melancolic, încîţ a hoţăriţ să-şi pună capăt zilelor şi s-a urcat pe o faleză stîncoasă ca să se arunce în apă de la înălţime, iar lumea să creadă că fusese un simplu acci­dent. Dar nu asta-i era soarta, pentru că pe la mijlocul cărării a întîlnit un personaj bizar, în care, mai pe urmă, avea să creadă că-l recu­noaşte pe acela pe care arabii îl numesc Khadir şi persanii Kezr, pe Abraham, Jidovul Rătăcitor, a cărui identitate însă e departe de a fi sigură; fapt e că el se manifestă în împrejurări excepţio­nale, spre a le da de înţeles anumitor oameni că nu le-a sosit încă ceasul morţii (creştinii l-au numit uneori Diavol, dar desigur se înşelau; creştinii au oroare de miracol - de aceea printre ei nu mai există miracole de două mii de ani). Omul se căţărase pe faleză aşa încît să bareze singura potecă practicabilă, altminteri Al-Kindi l-ar fi putut ocoli. Dar astfel se pomeniră faţă în faţă sau aproape, căci omul nu părea să-l vadă pe filozoful căţărător. Privirile-i drăgăstoase erau cu totul absorbite de o pasăre albă care gungurea încetişor.

E tot ce se ştie precis despre acea întîlnire care a avut loc la jumătatea drumului dintre viaţă şi moarte; fiindcă cine oare ar fi putut comite vreo indiscreţie, dacă nu Al-Kindi însuşi, sau Dumnezeu? Nimeni n-a comis-o Unii însă spun că în acea împrejurare i-a arătat lui Al-Kindi misterele djinnilor şi pe ale întreitei Puteri şi l-a învăţat că puterea sunetului nu are limite. Alţii mai spun că atunci Khadir i-a dat lui Al-Kindi ca să-1 slujească un djinn femeiesc cu păr roşcat pe nume Mekor avyirn, cea mai frumoasă fiinţă pe care Allah, fîe-i numele binecuvântat, o crease vreodată. Alţii, în sfîrşit, afirmă că i-a dat o idee despre puterea sunetului creînd din nimic o armată feroce şi apoi distrugînd-o pe loc. Oricum, fapt e că de atunci Al-Kindi a început să practice activ magia sunetului şi să facă tot ceea ce înaintaşii săi Sa'id ibn Misjah, negrul devenit alb şi Al-Mawsili se pricepuseră să facă.

Cînd a ajuns la acel stadiu, Al-Kindi a constatat nu numai că ambiţia magicianului este de a-l egala pe Allah, ci şi că Allah este cel mai mare magician. Allah îl depăşea pe el, Al-Kindi, prin aceea că el crease lumea şi toate speciile însufleţite prin forţa sunetului. Al-Kindi voi atunci să egaleze puterea insondabilă a lui Allah şi se puse şi el să creeze scheletele sonore ale cîtorva specii, pe care le concepu din joc şi care n-aveau, pentru moment, o existenţă materială: rămâneau, adică, invizibile. I se atribuie astfel conceperea a cel puţin şapte dintre cele treizeci de mii de specii cunoscute de arahnide; găsi de asemenea amuzant să creeze solifugi, acarieni, palpigrade, opilioni, uropigii, amblipigii, ricinuleide şi picnogonide, ca şi o varietate de scorpioni, douăzeci sau treizeci de specii în totul. S-a afirmat uneori că şi raţa muscată a ieşit tot din laboratorul lui, dar lucrul a fost imposibil de dovedit. Dimpotrivă, e sigur că s-a ocupat de păsări şi îndeosebi de ardeide şi că a plăsmuit modelul sonor al egretei sau al bîtlanului gri-albăstrui.

Această activitate, pe care o concepea &1 exclusivitate ca exerciţiu ludic, forma doar ufl preludiu la nişte planuri mai vaste. Căci Allah crease fiinţe în dimensiunea pămîntească, dar şi fiinţe în funcţie de dimensiunile altor nenumărate lumi, vizibile şi invizibile. Mai întîi, Al-Kindi a hotărit să-i aducă laudă lui Allah şi făgăduinţelor sale plămădind modelul ascuns al lui Mahdi, cel care va aduna toate ţările lumii sub stindardul verde al Profetului, binecuvîntat fie-i numele în vecii vecilor. Cînd însă a voit să-i dea o existenţă în istorie, a constatat că-i era imposibil să scoată speciile pe care le crease din starea de somnolenţă fonică în care le lăsase, că nu izbutea să le dea o substanţă ca să le transporte pe lumea aceasta. Aşa se face că Mahdi a fost la început, precum egreta şi scor­pionul verde, doar un vis sonor.

Acest eşec nu l-a descurajat pe Al-Kindi, care a explorat lumile djinnilor si a decis să plăs­muiască alţii mai frumoşi şi mai desăvîrşiţi decît crease Allah însuşi. Se spune că el a fost cel care a zămislit modelul lui Mekor Hayyim, demonul feminin roşcat „închis" într-un strophalos sau disc de smarald cu incrustaţii magice (în realitate, discul nu-i decît un instrument pentru a o invoca; ea nu e defel „închisă" în el, ci există într-o lume a ei, care are, după cît se spune, înfăţişarea unei insule sonore în mijlocul unui ocean sonor).

Al-Kindi se exersase de-acum în creaţia tuturor fiinţelor, de la organismele simple şi pînă la djinnii cei extraordinari. Nu-i mai rămînea decît un lucru de făcut ca să egaleze puterea lui Allah: anume, să proiecteze modelele fonice în lumea aceasta, să le umple cu substanţă compactă, să le facă tangibile, colorate, pe scurt - sensibile.

Avea şaptezeci şi doi de ani cînd s-a consacrat în întregime acestei ultime faze a activităţii sale. A meditat la ea zi şi noapte, împresurat de modelele invizibile ale tuturor speciilor pe care le concepuse. Le percepea în imaginaţie şi le putea sesiza existenţa ca pe o multitudine foarte variată şi complexă de zumzete sau mai curînd de sisteme murmurinde. Dar, desigur, zumzetul nu era cu adevărat audibil.

În zorii celei de-a patruzecea zile de medi­taţie, a văzut un scorpion verde căţărîndu-se pe o grămadă de plăci de ardezie sub cea dintîi raza a soarelui şi a lăudat măreţia insondabilă a lui Allah. Puţin cîte puţin, încăperea s-a umplut cu toate celelalte specii proiectate de Al-Kindi în gîndirea-i sonoră, pînă cînd pereţii, deveniţi prea strimţi, s-au prăbuşit, îngăduindu-le tuturor acestor animale să se răspîndească şi să-şi născocească specificul ce le fusese prestabilit de creatorul lor. Şi chiar Mekor Hayyim a apărut pentru o clipă: a fost gunguritul unei turturele regale, aripa dreaptă a unui nor de praf, culoarea roz-purpurie a răsăritului, pentru că altminteri nu putea să se manifeste. Iar Mahdi, trezindu-se din visu-i sonor, a pornit pe dată la cucerirea Africii şi de atunci continuă din izbîndă în izbîndă, pînă cînd lumea întreagă va fi adusă la ordinea perfectă a Profetului.

Cînd Al-Kindi a voit să arunce o ultimă privire drăgăstoasă la ceea ce tocmai crease pe deplin în lumea aceasta de substanţe sensibile, el a constatat că o schimbare ciudată se pro­dusese în fiinţa sa. Era ca si cînd toată substanţa i se scursese în modelele sonore ale fiinţelor concepute de el, făcîndu-le să trăiască. Al-Kindi nu mai exista ca entitate separată: nu mai era vizibil si nu mai putea să vadă. Prima lui pornire a fost de a izbucni în rîs, dar nu mai avea organul pentru rîs. îşi dădu seama cît de ridicolă-i fusese tentativa de a egala puterea lui Allah. Îşi mai dădu seama şi că fusese, în toţi aceşti ani, instrumentul ales de Allah, în bunătatea sa spre a demonstra gratuitatea creaţiei, caracterul ei pur ludic. în acel moment. Al-Kindi însuşi era în stare de joc. Nu era nici zumzet, nici model, nici idee, nici tot, nici parte; vibra ca o bilă ciocnită de altă bilă, îşi era propriul prieten şi propriul duşman în acelaşi timp, iar între cei doi nu era nici o diferenţă, în jocul cosmic, totul era egal.

La vîrsta de şaptezeci şi doi de ani, Al-Kindi, marele, veneratul, omul cel mai de seamă al Islamului după Profet, dispăru în nimic. Nu i s-au mai găsit nici turbanul, nici brăcinarul, nici carnea, nici oasele. Se volatilizase pur şi simplu, trecînd de la starea de prezenţă la cea de absenţă. Iar această trecere a rămas unul din cele mai mari mistere ale credinţei noastre.

Sursa: voumul Ioan Petru Culianu - Pergamentul diafan. Ultimele povestiri, Editura Polirom, pp. 39-49

Salt la inceputul paginii