Înţelegerea ca medicament
Sharon Salzberg şi JON KABAT-ZINN

TRECEREA ÎN REVISTĂ făcută de Sharon Salzberg tradi­ţiei meditaţiei Theravadin este folosită ca bază a descrierii practicii înţelegerii, predate de Jon Kabat-Zinn la Clinica pentru Reducerea Stresului de la Centrul Medical al Uni­versităţii Massachusetts din Worcester, Massachusetts. Astfel de întrebuinţări medicale ale meditaţiei înţelegerii devin din ce în ce mai populare în aşezămintele medicale occidentale.

Scoasă din contextul religios, meditaţia înţelegerii în­seamnă pur şi simplu să învăţăm să avem o atitudine des­chisă, de acceptare, faţă de tot ceea ce ne vine în minte, în timp ce urmărim mişcările minţii, însă şi această simpli­tate este aceea care o transformă într-o tehnică de redu­cere a stresului foarte folositoare.

Jon Kabat-Zinn explică modul în care meditaţia înţele­gerii a fost adoptată în clinica sa pentru relaxare şi reduce­rea stresului. Cu toate că tehnicile de meditaţie au o istorie îndelungată de utilizare în contextul pregătirii spirituale, în Occident ele au început să fie aplicate sistematic ca parte a tratamentului medical şi psihologic abia de curând.

[…]

Utilizãri clinice ale întelegerii

JON KABAT-ZlNN: Daţi-mi voie să încerc să introduc într-un domeniu mai vast ceea ce perspectiva meditativă budistă îi poate oferi Occidentului. Asta ar putea răspunde unora dintre cele mai profunde şi acute nevoi ale oamenilor aflaţi în suferinţă, deşi, dintr-un motiv sau altul, ei nu sunt interesaţi de budism sau de vreun alt sistem de credinţe. Nu-i preocupă iluminarea, dar sunt foarte dornici să aline sufe­rinţa, mai ales propria suferinţă. Apar întrebările: există oare o înţelepciune unică a budismului, ce nu poate fi deformată sau distrusă prin punerea ei la dispoziţia celor care suferă ? îi poate aceasta ajuta să devină mai buni ca fiinţe umane, mai puţin dispersaţi şi să nu-şi mai alimenteze propria suferinţă ? Pregătirea mea, deşi destul de săracă, ţine de tradiţiile Zen Şi Theravadin. Programul pe care îl voi descrie reflectă o serie de tehnici de meditaţie pe care am încercat să le intro­duc printre principalele practici medicale occidentale, în acest context, dacă aş apărea cu capul ras, purtând robă şi psalrnodiind în tibetană, sanscrită sau coreeană, multora li s-ar părea nepotrivit, indiferent cât de bună ar fi învăţătura. Aceasta nu este cea mai eficientă cale de a prezenta înţelepciunea sau esenţa unei practici. Astăzi, oamenii ştiu multe despre meditaţie, dar au o perspectivă incompletă asupra ei. Vrem să-i convingem de faptul că meditaţia nu le spală creie­rul, ci îi învaţă să vadă lucrurile aşa cum sunt şi să trăiască în acest context.

Una dintre valorile meditaţiei budiste despre care ştim foarte puţine lucruri în viaţa cotidiană occidentală este cali­tatea nemişcării. Poate aţi observat că în Occident se aleargă foarte mult. Americanii au făcut din asta o artă rafinată. Sun­tem angajaţi constant într-o activitate, apoi cădem în pat extenuaţi, ne trezim a doua zi şi ne reluăm treburile şi aler­garea. Nu este nevoie de o profunzime a percepţiei de sine pentru a observa că adesea nu ştim cine face toate aceste lucruri. De multe ori, ne simţim deconectaţi de la experien­ţele şi sentimentele noastre. Suntem conduşi de minte, de gând, de aşteptări, de teamă, de dorinţa de a fi în altă parte. Dacă vrei încontinuu să fii în altă parte, nu eşti niciodată cu adevărat acolo unde te afli şi, prin urmare, nu eşti niciodată viu pe deplin. De asemenea, nu eşti capabil să faci faţă pre­siunilor şi dificultăţilor care apar dacă mintea nu este atentă şi se află pe jumătate în altă parte, în situaţii stresante sau periculoase, reacţiile vor fi extrem de condiţionate şi de auto­mate. Nivelurile mai profunde de inteligenţă şi înţelepciune care provin dintr-o viziune limpede şi deplină nu ne sunt dis­ponibile tocmai din cauza acestui nor care ne învăluie mintea.

Acelaşi lucru este adevărat şi dacă ne referim la corp. După cum am discutat mai devreme, mulţi oameni nu sunt sensibili faţă de corpul lor la un nivel mai profund până când nu se întâmplă ceva în neregulă. Apoi devin foarte necăjiţi şi aleargă la un expert care se presupune că poate îndrepta totul, dar adesea nu se întâmplă aşa. Cu toate că medicina occidentală a făcut progrese tehnologice remarcabile în ultimii douăzeci de ani, o mare parte dintre acestea se rezumă la diagnostic. Ni se spune unde este problema, dar asta nu o şi rezolvă. Există foarte puţine remedii în medicina occidentală.

Ne-am gândit că ar fi minunat să punem la punct o clinică bazată pe pregătirea pentru înţelegere într-un centru medical occidental, pentru că spitalul este un magnet pentru sufe­rinţă. Părea un mod bun de a introduce noţiunile de nemiş­care, viziune limpede, înţelegere, precum şi trecerea de la agi­taţia continuă la o concentrare mai mare asupra sinelui. Dacă am putea oferi pacienţilor ceva complementar tratamentului medical, poate că ar reuşi să progreseze şi să se vindece într-un mod care nu se află la îndemâna tratamentului medical. De asemenea, programul poate ajuta pacienţii să se împace cu tratamentul medical, lucru dificil atunci când mintea este agi­tată şi îşi doreşte ca situaţia să fie alta.

Daţi-mi voie să vă prezint pe scurt principiile şi structura clinicii noastre, programul de relaxare şi de reducere a stre­sului de la Centrul Medical al Universităţii Massachusetts din Worcester, precum şi modul în care utilizăm meditaţia. Apoi vă voi expune câteva rezultate obţinute într-o serie de cazuri medicale grave şi implicaţiile acestora nu doar pentru simptomele fizice, ci şi pentru modificările mentale ce ar putea reflecta dezvoltarea umană. Voi încheia cu prezentarea modului în care am încercat să integrăm aceste principii ale înţelegerii, viziunii limpezi şi nemişcării în mai multe activi­tăţi ale spitalului, nu doar pentru pacienţi, ci şi pentru doc­tori şi studenţii la medicină, îi pregătim să fie mai sensibili, mai atenţi şi să schimbe modul în care lucrează cu pacienţii.

Un medic celebru a spus că lucrul cel mai important în îngrijirea unui pacient este să-ţi pese de el, dar, adesea, în spi­talele mari, pacientul se pierde prin fisurile sistemului, mai ales atunci când e vorba de o boală cronică. Această clinică furnizează o anumită siguranţă acestor oameni şi le oferă rocă o şansă înainte de prăbuşire. Mă refer aici la oportuni­tatea de a explora la un nivel mai  fund modul în care se ^ajută ei înşişi. Au căutat ajutor peste tot, dar noi îi întrebăm: "V-aţi gândit la resursele interioare, poate chiar la înţelepciune, care există deja în corpul şi mintea dumneavoastră? Dacă le puteţi descoperi şi găsiţi o cale să folosiţi această energie, atunci probabil că, utilizând şi ajutorul medicilor noştri, vă veţi vindeca." Aici nu e vorba de tratament, ci de vindecare. Tratamentul ameliorează starea, dar vindecarea transformă la un nivel mai profund atât corpul, cât şi mintea. Sunt însă oameni care văd lucrurile altfel şi trebuie să vorbim despre bolile lor în termeni diferiţi. Chiar dacă unui om îi lipseşte o mână sau un picior, el poate fi un întreg, o fiinţă umană completă, pe deplin vie, la cel mai profund nivel. Acest lucru nu este uşor de obţinut, dar este posibil. O fiinţă umană poate pricepe că acest întreg, această integritate şi sănătate nu sunt neapărat dependente de două mâini şi două picioare sau de a nu suferi de cancer sau de SIDA. Suntem convinşi că atâta timp cât omul este în viaţă şi respiră, există mai multe aspecte pozitive decât negative în privinţa sa. Pro­vocăm oamenii să se concentreze asupra a ceea ce este bun în ei şi să-i lase pe doctori să se ocupe de ceea ce este în neregulă, în Satipatthana-sutra, Buddha  transmite  unul  dintre mesajele sale simple, dar foarte profunde: adevărata cale nu trebuie să fie elaborată, deoarece în simplitate există putere, iar înţelegerea este o piatră unghiulară a practicii meditaţiei, în clinică, punctul nostru de pornire este faptul că înţelege­rea are o mare putere de vindecare pentru tot felul de sufe­rinţe. Ipoteza constă în faptul că înţelegerea poate vindeca, fie că suntem budişti, fie că nu. Putem demonstra acest lucru într-un cadru medical non budist ?

Clinica face parte din Centrul Medical al Universităţii Massachusetts (CMUC), unde există o facultate de medicină mare şi un spital. Centrul are 400 de paturi şi în fiecare zi sunt examinaţi mii de pacienţi în sectorul ambulatoriu. Este o facultate de medicină foarte tânără, înfiinţată în 1970, ceea ce ar putea explica de ce am putut face aceste lucruri acolo. Pe măsură ce o instituţie se îmbolnăveşte de „artrită" şi de „fixismul abordărilor", devine mai puţin deschisă la idei noi. CMUC este, de asemenea, şi un centru important pentru tratarea traumatismelor, în care pacienţii sunt aduşi cu eli­copterul de la distanţe mari. în acest spital, nu suferă doar pacienţii. Si personalul este foarte stresat.

Pentru cei mai mulţi americani, stresul a devenit un mod de viaţă. Asta nu e ceva neapărat rău. Problema nu este legată atât de stres, cât de modalitatea de a-i face faţă. Totul depinde de modul în care privim lucrurile, iar acesta, la rândul său, depinde parţial de faptul de a le vedea. Mulţi oameni nu văd şi nu simt stresul, aşa cum un peşte care înoată în apă nu vede apa. Nu suntem conştienţi de o bună parte din stresul din viaţa noastră şi trăim mecanic, pe pilot automat.. Mintea este agitată în mod constant şi se află adeseori fie în trecut, concentrată asupra amintirilor, fie în viitor — foarte rar în prezent.

Am folosit foarte mult termenul stres, dar nimeni nu 1-a definit, îmi place cuvântul, pentru că include toate tipurile de suferinţă. Nimeni nu ştie ce înseamnă o clinică pentru redu­cerea stresului, dar toată lumea vrea să vină. Din punct de vedere ştiinţific, cuvântul stres este ciudat, pentru că indică atât stimulul care cauzează o problemă, cât şi reacţia — pro­blema în sine. O definiţie spune că stresul este răspunsul organismului la o întreagă gamă de presiuni şi solicitări care se fac asupra sa şi la care trebuie să se adapteze. Aşadar, totul poate fi stresant, dar nu în mod necesar. Depinde de exis­tenţa unei urgenţe a schimbării. Schimbarea în sine este stre-santă, desigur, pentru că înseamnă că trebuie să ne adaptăm. Un animal care trăieşte într-un loc din care hrana dispare brusc, fie va muri de foame, fie va migra în căutarea hranei. Mişcarea reprezintă adaptarea care îi permite animalului să-şi continue viaţa. Multe dintre stresurile noastre sunt mentale, dar şi ele ne cer să ne schimbăm sau să ne adaptăm. Un deces în familie este un mare stres, pentru că pierderea e enormă şi trebuie să ne adaptăm la a trăi cu această pierdere. Dacă nu ne adaptăm, organismul îşi pierde starea de armo­nie. Chiar şi la nivelul sistemului nervos şi al celui imunitar pot exista dereglări după un deces în familie. […]

[…]

Am spus că o bună parte din toate astea înseamnă, de fapt, pregătirea trecerii de la a face la a nu face şi la dezvoltarea unui anumit nivel de calm şi stabilitate a minţii. Identificăm adesea mintea cu suprafaţa unei ape. Când bate vântul, devine foarte vălurită. Oamenii cred — în mod greşit — că au puterea de a alunga valurile, închipuindu-şi că acestea se vor potoli dacă vom aşeza peste ele o farfurie imensă de sticlă. Dar putem coborî la câţiva metri adâncime, lăsând valurile acolo unde sunt. Studiind valurile, putem învăţa să luăm con­tact cu simţul calmului pe care îl avem în noi. Nu trebuie să-1 dezvoltăm — el există deja. Măiestria constă în a învăţa să luăm contact cu noi înşine. Spiritul practicii nu este acela de a face din aceasta un ţel.

Toate astea reprezintă un mod mai complex de a spune că meditaţia este predată greşit în Statele Unite, ca tehnică sau ca grup de tehnici, în viziunea mea, meditaţia este, într-un sens mai larg, un mod de a fi, o abilitate de a generaliza cali­tatea înţelegerii, în loc să manipulăm atenţia cuiva în anumite momente, dezvoltăm o continuitate a conştientei care per­mite întregii vieţi să devină o expresie a practicii meditaţiei. Dacă se întâmplă ceva obişnuit sau neaşteptat, bun sau rău, putem apela la calitatea de a fi conştient, fără patimă şi fără ataşament, abordând totul printr-o viziune limpede. Nu este vorba de a face ceva, ci de a nu face acel lucru.

Tehnici de meditaţie

După ce v-am spus că meditaţia nu constă în tehnici, o să vă vorbesc despre trei tehnici formale importante pe care le pre­dăm. Toate folosesc respiraţia ca obiect central al conştientei, un punct de pornire situat la nivelul corpului.

Una dintre cele trei tehnici este scanarea corpului. Deoa­rece unii vin la noi cu dureri de spate şi mulţi sunt bătrâni, ajutându-se de scaune pe rotile sau în cârje, nu le cerem să adopte poziţia lotusului. N-ar mai veni la următoarea şe­dinţă. De asemenea, s-ar crea falsa impresie că singura cale de a medita ar fi aşezarea în poziţia lotusului. Aşa că îi rugăm să se întindă, dacă se poate, pe spate. Le cerem să ia contact cu respiraţia lor şi să-şi concentreze atenţia asupra ei, începând de la ombilic. La un moment dat, îşi îndreaptă atenţia către degetele piciorului stâng. Pur şi simplu, încearcă să-şi orien­teze atenţia asupra acestei zone a corpului şi apoi să o pună în legătură cu respiraţia. Pe măsură ce respiră, începând de la nas, urmăresc respiraţia cu mintea, până la degetele de la picioare. Apoi în sens invers, în timp ce se întorc pe acest traseu, corpul pare să se fi evaporat; devine mult mai trans­parent. De fiecare dată când expiră, eliberează tensiunea din zona respectivă. Dacă aceasta dispare, e bine. Dacă nu, e tot bine. Simt senzaţiile, se concentrează asupra lor şi respiră trăind aceste senzaţii. Dacă senzaţiile sunt puternice, îşi dau seama că sunt puternice. Dacă sunt slabe, îşi dau seama că sunt slabe. Dacă sunt medii sau nu există, îşi dau seama că nu le pot percepe. Cu alte cuvinte, dacă nu simt nimic, se adap­tează la a nu simţi nimic. Nu se pot înşela.

Apoi îşi deplasează atenţia în sus, de-a lungul piciorului stâng, şi treptat în tot corpul, atât la suprafaţă, cât şi în pro­funzime. Este o călătorie lungă. Durează aproape patruzeci şi cinci de minute, şi în fiecare clipă ei văd şi se abţin, iar şi iar. Fac asta şase zile pe săptămână timp de două săptămâni, patruzeci şi cinci de minute pe zi.

Toţi aceşti oameni au probleme medicale grave şi emoţii puternice faţă de părţile suferinde ale corpului, în timp ce îşi scanează corpul, învaţă să accepte experienţa brută a fiecărei părţi, inclusiv a celei cu probleme, învaţă să accepte expe­rienţa din acel moment şi să renunţe apoi la ea, pe măsură ce îşi deplasează atenţia spre o altă zonă. Mulţi oameni nu au mai avut din copilărie o experienţă profundă a existenţei în propriul corp. Desigur, unul dintre lucrurile care se întâmplă la început este că oamenii se relaxează şi adorm. Mulţi nu trec de degetul piciorului sau de genunchi. Odată ce învaţă să nu mai adoarmă şi să aibă conştienta deplină a corpului lor, trăiesc foarte adesea experienţe profunde de relaxare, pe care nu le-au mai încercat niciodată. Acesta este unul dintre moti­vele pentru care folosim scanarea corpului. Este o stare foarte concentrată, pentru că întotdeauna facem ceva şi mintea ne e ocupată.

DALAI LAMA: Există o practică asemănătoare în Guhya-samaja-tantra, numită recitarea Vajra. Diferenţa constă în aceea că această practică implică vizualizarea canalelor, în timp ce în practica descrisă de dumneavoastră nu există nicio vizualizare. Se spune că, prin recitarea Vajra, cei care sunt avansaţi în meditaţie pot vindeca anumite boli, cum ar fi problemele cu ochii.

jon KABAT-ZlNN: Cred că am vrea cu toţii să auzim mai multe despre această practică.

DALAI LAMA: Dar pentru a practica, trebuie să fiţi iniţiaţi. [râsete]

JON kabAT-ZlNN: După scanarea corpului, următoarea tehnică este meditaţia stând aşezat.

Când oamenii încep să aibă conştienta respiraţiei, desco­peră mai întâi că nu e atât de uşor să fii atent la ea. Este un şoc, dar a-şi da seama că mintea are o viaţă proprie reprezintă o descoperire foarte importantă şi pozitivă pentru oamenii obişnuiţi. Mintea nu se concentrează neapărat asupra respiraţiei doar pentru că omul decide acest lucru. Odată ce se obişnuiesc să urmărească respiraţia fără a judeca, clipă de clipă, extindem câmpul conştientei pentru a cuprinde între­gul corp, fără a-1 scana, ci având doar conştienta lui ca întreg. Dacă apare o senzaţie puternică de durere sau se acumulează suferinţă emoţională într-o anumită zonă, ei se pot concentra asupra acesteia. Dacă nu există o regiune care să predomine sau să solicite atenţia, atunci se concentrează asupra expe­rienţei corpului ca întreg şi, dacă este posibil, încearcă să-1 simtă ca fiind complet — ca şi cum, în acel moment, nu trebuie să-i adauge ceva sau să-1 vindece. Corpul este bun aşa cum e. Aici este important să subliniem o idee de bază privind sănătatea şi boala. Conceptele de boală şi sănătate sunt oare­cum asemănătoare celor de corp şi minte. Nu ştim cu adevă­rat ce înţelegem prin sănătate. Cele mai multe cercetări din medicina occidentală se fac asupra bolii; nu sunt finanţate cercetări asupra sănătăţii. Am putea crede că sănătatea repre­zintă absenţa bolii, dar asta nu e foarte limpede, pentru că, evident, există niveluri de sănătate. Sănătatea de la douăzeci de ani nu este aceeaşi cu cea de la şaptezeci. De asemenea, sănătatea poate include boala. De exemplu, mamele pot dori ca un copil să aibă pojar, astfel încât să capete o imunitate mai mare. Boala poate să conducă la o stare de sănătate mai bună, aşa că balanţa este dinamică.

Aceasta este o perspectivă nouă în Occident. Cea veche considera boala un rău, şi se credea că, dacă boala dispărea, deveneam sănătoşi. Dar este mult mai complicat decât atât, mai ales pentru că multe boli de care suferim în Occident sunt cronice, adică legate de stilul de viaţă. Vindecarea nu este ca înlocuirea unei ţevi stricate. Mulţi şi-ar dori să fie aşa, pentru că primesc foarte mulţi bani pentru astfel de operaţii. Operaţia de bypass, de exemplu, este foarte scumpă, dar nu face decât să ignore problema. Arterele sunt blocate din cauze biologice. Dacă înlăturăm blocajul şi îl înlocuim cu un tub, fără a afecta cauzele principale ale bolii, nu am vindecat nimic. Totuşi, există dovezi recente în medicina comporta­mentală potrivit cărora o combinaţie de meditaţie, yoga şi exerciţii, precum şi o dietă vegetariană, pot ameliora chiar şi cele mai grave boli de inimă. Arterele coronariene blocate încep să se deschidă fără medicamente sau intervenţii chirur­gicale, iar fluxul de sânge către inimă creşte. Capacitatea minţii de a schimba stilul de viaţă este foarte puternică.

După ce predăm scanarea corpului şi prezentăm meditaţia în poziţia şezând, extindem câmpul acestei meditaţii spre concentrarea asupra unui obiect din afara corpului. Sunetele, stările emoţionale, şirul gândurilor reprezintă bune obiecte de meditaţie. Dacă urmărim un gând, vedem că el are o viaţă proprie. Pe măsură ce dispare, continuăm observaţia, fără a urmări şirul gândurilor. Observând gândul ca obiect primar în meditaţie, încurajăm oamenii să facă acest lucru pentru perioade foarte scurte. Este foarte extenuant pentru începă­tori să fie atenţi la gânduri ca la nişte evenimente din câmpul conştiinţei, care apar în valuri.

încheiem meditaţia în poziţia şezând cu o tehnică numită conştienta fără alegere, care este o meditaţie lipsită de formă, fără obiect, rezumându-se la pura conştientă. Acest lucru e foarte dificil. Nu ne aşteptăm ca oamenii să-1 reuşească pe perioade lungi, în schimb, recomandăm intervale scurte, pentru a-şi da seama că este posibil să treci de la obiecte con­crete la un câmp de observaţie mult mai larg. De exemplu, putem dezvolta flexibilitatea de a trece de la o observare limpede a gândurilor, lipsită de patimă, la a fi conştienţi de senzaţii şi a ne da seama că acestea nu înseamnă acelaşi lucru.

Practicăm, de asemenea, hatha yoga, un sistem minunat de întărire şi de educare a întregului corp, precum şi de dez­voltare a flexibilităţii şi armoniei în trup. După cum bine ştiţi, yoga poate avea o semnificaţie diferită de la un individ la altul. Adesea, este folosită fără înţelepciune, doar din lăco­mie şi narcisism. Noi predăm hatha yoga cu înţelegere, şi atunci devine o formă de meditaţie budistă fără budism.

Mulţi oameni care intră în programul nostru nu şi-au folosit niciodată corpurile. Au mers tot timpul cu maşina şi au avut un stil de viaţă foarte sedentar, lipsit de exerciţii fizice. Fizioterapeuţii afirmă: „Dacă nu-1 foloseşti, îl pierzi." Asta se aplică nu numai muşchilor, ci şi vaselor de sânge, încheie­turilor şi aşa mai departe. Mişcarea este foarte bună. Aşa că vrem să-i facem pe oameni să-şi înţeleagă corpul nu doar în nemişcare, ci şi în mişcare. Acest lucru cere forme de medi­taţie care implică mişcarea într-o stare de deplină conştientă. Hatha yoga se potriveşte perfect acestui lucru.

[…]

Istoria unui caz

Vreau să vă expun rezultatele apărute în cazul unei paciente, o femeie care atunci când a venit la noi avea cincizeci şi patru de ani. A murit acum câţiva ani de lupus, o boală autoimună, în care sistemul imunitar atacă anumite părţi ale corpului, dar a fost trimisă la noi de cardiologul ei, pentru că avea pro­bleme serioase cu inima. Suferise o operaţie de bypass pentru o arteră, însă alte două artere importante ale inimii erau inope-rabile. Avea şi o tensiune arterială foarte ridicată, o artrită a încheieturilor şi era alergică la multe medicamente.

Trebuia să vină des la spital, pentru că suferea de lupus, o boală care se tratează foarte greu. Uneori, avea faţa şi corpul atât de umflate din cauza steroizilor şi a altor medicamente încât nu mai putea fi recunoscută. Adesea, doctorii nu-i pu­teau spune când anume putea părăsi spitalul, ceea ce îi crea mari tulburări şi tristeţi. S-a întâmplat să fie internată la sfâr­şitul lui noiembrie, iar de Crăciun încă mai era în spital, în cele din urmă, a reuşit să se folosească de meditaţie pentru a găsi un punct de linişte profundă, împăcându-se cu boala sa.

Tensiunea arterială — foarte ridicată în momentul opera­ţiei de bypass — a scăzut de-a lungul programului de redu­cere a stresului şi a rămas aşa. Am cercetat aceste simptome timp de câţiva ani şi am constatat că tensiunea rămăsese scăzută, astfel încât renunţase la medicamente şi îşi regla ten­siunea folosind doar tehnicile de meditaţie. Când a început programul, prezenta, de asemenea, tulburări foarte mari de somn. Mai apoi, după opt sau nouă săptămâni, a început să doarmă mai bine.

Femeia a trăit o experienţă în timp ce îşi făcea tema pen­tru acasă, scanându-şi corpul. După aproape două săptămâni de la începerea programului, mi-a spus, în sala de curs, că nu a întâmpinat niciun obstacol atunci când şi-a scanat corpul până la gât, dar în momentul în care ajungea acolo se bloca şi nu putea trece la cap. I-am spus să nu-şi facă griji, ci, pur şi simplu, să termine scanarea la nivelul umerilor sau al gâtului. A încercat acest lucru şi a reuşit apoi să treacă de blocaj, scanându-şi şi capul.

La următoarea şedinţă de scanare a corpului, a auzit pe casetă expresia „zona genitală". Folosise caseta cu două săp­tămâni înainte şi nu auzise această expresie. Era pe caseta pe care o ascultase de multe ori, dar blocase în mod selectiv această expresie. Specialiştii în psihologie cognitivă cred că, de fapt, ne creăm propria realitate, filtrând în permanenţă informaţia din interior şi din exterior. Ea nu mai auzise acel cuvânt până în ziua aceea.

Când 1-a auzit, i s-a declanşat amintirea unei experienţe pe care o reprimase complet. Şi-a amintit că tatăl o molestase sexual, de la patru până la nouă am. Reprimase această amin­tire. Avea cincizeci şi patru de ani, cinci copii şi, în acel moment, era sub tratament de zece ani, dar niciodată nu se apropiase de amintirea respectivă. Din anumite motive, sca­narea corpului i-a reamintit aceste fapte. Urmarea a fost o amintire limpede a unei alte scene. Când avea nouă ani, tatăl ei a murit. Se afla în sufragerie, alături de el. A avut un atac de cord şi a căzut pe podea. A fost atât de speriată, încât s-a retras într-un colţ. Vă puteţi imagina sentimentele ei ameste­cate, îşi iubea tatăl, dar el o teroriza. Mama ei a venit după o vreme şi a dat vina pe fetiţă pentru moartea tatălui, deoarece nu o chemase. A luat o mătură şi a bătut-o cu cruzime, lovind-o în cap şi peste gât.

Cred că foarte mulţi oameni poartă în ei astfel de sufe­rinţe. Unii au trăit în copilărie experienţe atât de dureroase, încât singura cale de a le face faţă este eliminarea lor din memorie. Acum, după patruzeci de ani, suntem mult mai pricepuţi la recunoaşterea acestor probleme şi la a-i învăţa pe copii sa ceară ajutor în astfel de situaţii. Dar pe atunci nu se vorbea niciodată despre asta.

Când a trăit experienţa amintirii, pacienta respectivă m-a sunat, mi-a scris o scrisoare şi a venit la spital — toate astea în aceeaşi zi. A fost o experienţă extrem de importantă pen­tru ea. Drept urmare, şi-a îndesit şedinţele de psihoterapie şi s-a alăturat unui grup de victime ale incestului. A continuat meditaţia, ajungând mai apoi la un punct în care aprecia cu adevărat această experienţă. Pentru ea, a fost o descoperire incredibilă, urmată de o eliberare. Când am întâlnit-o prima dată, istoricul ei medical era un teanc gros de fişe. Suferea de inimă, avea hipertensiune, lupus, artrită, alergii şi tot felul de probleme musculare şi osoase. Cred foarte tare — şi multe dovezi susţin asta — că atunci când îţi reprimi suferinţe de acest gen în copilărie, echilibrul şi armonia corpului sunt date peste cap. Corpul este dereglat la un nivel profund şi suferinţa apare sub forma unei boli.

Aceasta este povestea unei singure persoane dintre sutele de pacienţi pe care i-am avut. Nu toţi au trăit astfel de amin­tiri, dar până într-a opta săptămână, majoritatea simt că au luat contact cu ceva profund din interiorul lor — ceva despre care nu ştiau că există — şi se simt foarte bine. Adesea spun că ajung la stări pe care nu le-au mai avut din copilărie şi că au căpătat sentimentul că îşi controlează viaţa.

Când am început programul, ne-am întrebat dacă ameri­canul obişnuit va fi dispus să practice vreo formă de meditaţie. Nu ştiam dacă introducerea în program a tehnicilor de yoga nu făcea cumva ca totul să pară şi mai nebunesc. După mai bine de cincisprezece ani, am găsit răspunsul: americanul mediu nu este doar doritor să practice meditaţia într-un mod disciplinat, cel puţin timp de opt săptămâni, ci îi şi place acest lucru.

Efectele medicale ale meditatiei întelegerii

Voi trece foarte pe scurt în revistă câteva rezultate generale ale programului de reducere a stresului. Am făcut un studiu pe o perioadă de doi ani, cu aproximativ o mie două sute de oameni care au fost trimişi la noi de către medicii lor. In primul rând, am vrut să ştim câţi oameni urmează cursul şi câţi abandonează, pentru că acesta este un parametru care demonstrează cât de bună este clinica noastră. Din cei l 155 de pacienţi care au fost trimişi la noi în doi ani, am intervievat la început 75 la sută. Ceilalţi nu au dorit să vină la interviu, dintr-un motiv sau altul, sau nu au putut fi găsiţi. Dintre cei intervievaţi, 90 la sută s-au înscris în program. Dintre cei înscrişi, 92 la sută 1-au început, iar dintre cei care 1-au început, 86 la sută 1-au dus până la capăt. Acestea sunt nişte. rezultate foarte bune, mai ales dacă ţinem cont că le cerem foarte mult participanţilor. Noi spunem că este stresant să urmezi programul de reducere a stresului, pentru că a sta patruzeci şi cinci de minute zilnic fără să faci nimic repre­zintă o schimbare majoră a stilului de viaţă. Probabil că există ceva care îi mulţumeşte, altfel nu ar rămâne în program.

Pentru a pune aceste date în context, trebuie să spunem că media pacienţilor care îşi respectă programările la un doctor este de 25 de procente. Se ştie că oamenii nu se duc atunci când sunt programaţi, aşa că a le cere să rămână într-un pro­gram în care trebuie să exerseze patruzeci şi cinci de minute zil­nic, şase zile pe săptămână şi, în plus, să-şi petreacă restul zilei cu meditaţia informală, înseamnă foarte mult. Noi le cerem şi le oferim foarte mult. Cred că le place această provocare.

Dacă ne gândim la toţi oamenii trimişi la noi într-o anu­mită perioadă de timp şi ne referim la numărul de simptome pe care le prezintă, putem vorbi de o reducere cu 25 la sută a acestuia în cele opt săptămâni ale cursului. Dacă luăm în con­siderare simptomele psihologice, cum ar fi nervozitatea, anxietatea, depresia şi somatizarea — sau imaginarea corpu­lui într-o stare mult mai proastă decât cea reală —, observăm o reducere a acestora cu 32 la sută de-a lungul celor opt săp­tămâni ale cursului, în medie, aceşti oameni sufereau de circa opt ani, fără să'reuşească să-şi controleze problemele.

Am dorit să aflăm şi dacă s-a schimbat ceva la un nivel mai profund. Aproape orice mijloc poate atenua simptomele pe o perioadă scurtă. Se pot ridica şi dansa, iar simptomele vor dispărea pentru o vreme. Sau s-ar putea simţi mai bine dacă, pur şi simplu, se întâlnesc şi stau de vorbă. Am vrut să ştim dacă se întâmplă şi altceva, aşa că ne-am orientat către măsurătorile factorilor personalităţii presupuşi a mări rezis­tenţa la stres. Aceştia constau în viziuni care le permit oame­nilor să facă faţă stresului, precum cele ale călugărilor despre care vorbeaţi, care i-au ajutat să supravieţuiască închisorii şi situaţiilor grele fără prea multe sechele psihice. Altcineva, care ar fi trăit aceeaşi experienţă însă fără aceşti factori psiho­logici puternici, probabil că nu ar fi supravieţuit sau ar fi fost prea afectat pentru a mai putea duce o viaţă normală. Unele dintre aceste măsurători au fost puse la punct prin studierea supravieţuitorilor lagărelor de concentrare din Germania nazistă. Compasiunea este unul dintre factori. Altul este sim­ţul coerenţei, care presupune un simţ puternic legat de înţe­legerea a ceea ce ni se întâmplă, indiferent cât de groaznică ar fi experienţa. Acesta este legat de autoeficacitate: credem că vom putea îndura experienţa, dându-i un sens. Este vorba de structuri profunde ale personalităţii, care de obicei nu se modifică — cu siguranţă nu în opt săptămâni. Dar am desco­perit că nivelul simţului coerenţei a crescut în cazul pacien­ţilor noştri cu şapte la sută pe durata programului. S-ar putea să nu pară prea mult, dar cercetătorii psihologiei personali­tăţii spun că o schimbare medie de şapte la sută înseamnă enorm. Prin urmare, nu numai că simptomele sunt atenuate, dar se modifică şi anumiţi factori psihologici mai profunzi.

O creştere asemănătoare întâlnim şi în cazul factorului cunoscut sub numele de rezistenţă la stres. Acesta este com­pus din trei elemente: simţul controlului, angajarea într-o experienţă cotidiană vie şi abilitatea de a face faţă schimbării ca provocare. Pentru mulţi oameni, schimbarea reprezintă un mare stres. Când se simt mai bine, lucrurile se schimbă şi nu mai ştiu unde se află. Dacă învăţăm să înţelegem neper-manenţa şi să parcurgem o schimbare cu mai multă înţele­gere, atunci o putem vedea ca pe o provocare, nu neapărat ca pe un obstacol. Rezultatele arată o schimbare de şase la sută. Acestea sunt dovezi preliminare care sugerează o îmbunătă­ţire importantă a structurii profunde a minţii. Trebuie să facem studii mult mai sofisticate — şi pe unele dintre ele vi le voi prezenta — pentru a determina dacă aceste lucruri sunt cu adevărat importante. Dar se pare că pacienţii suferă o schimbare importantă nu doar sub aspectul afecţiunilor şi al problemelor psihologice, ci şi la nivelul modului mai profund în care privesc lumea. Astfel, ajungem din nou la problema celor nouă puncte. Ceva legat de perspectiva asupra relaţiei lor cu lumea se schimbă. Se simt mai legaţi, mai întregi şi mult mai capabili să lupte cu suferinţa, să nu o lase să le sub­mineze şi să le distrugă vitalitatea.

Un alt factor care prezintă o ameliorare este unicitatea, adică simţul apartenenţei sau al conectivităţii. Măsurăm uni­citatea în moduri diferite, aşa că este puţin probabil să descoperim aceleaşi variaţii ca în cazul celorlalţi factori, în loc să folosim un chestionar, îi rugăm pe oameni să scrie o poveste pe baza unei imagini. Psihologii analizează povestea, căutând o anumită formă de motivare, care reflectă unicitatea sau sen­timentul înrădăcinat al unităţii, într-un grup de control, stu­diat cu opt săptămâni înainte de începerea meditaţiei, măsură­torile nu au indicat nicio schimbare. După ce au parcurs paşii pregătitori în meditaţie, a existat o creştere mare a acestui fac­tor. Unicitatea, ca şi alţi factori psihologici sofisticaţi, de genul încrederii unificatoare, a fost pusă în legătură cu schim­bări imunitare pozitive, în urma altor studii făcute împreună cu doctorul David McClelland de la Universitatea Harvard.

Efectele meditaţiei înţelegerii şi generalizarea lor

De fiecare dată când desfăşurăm programul, obţinem aceleaşi rezultate, între începutul şi sfârşitul programului, are loc o reducere bruscă a numărului simptomelor medicale şi psiho­logice, cum ar fi: anxietatea, nervozitatea, ostilitatea şi soma-tizarea. în cadrul unor studii ulterioare efectuate asupra pacienţilor care au urmat cursurile de meditaţie, numărul simptomelor rămâne scăzut de-a lungul celor patru ani cer­cetaţi, astfel încât există dovezi că îmbunătăţirea persistă în timp. îi chestionăm în special în legătură cu exerciţiile de meditaţie: dacă mai meditează, cât de mult, cât timp, ce teh­nici folosesc, dacă mai recurg la practici informale, de genul înţelegerii în viaţa cotidiană, şi aşa mai departe. Nouăzeci şi trei la sută spun, după patru ani, că mai practică ceva din ceea ce au învăţat la curs. Patruzeci şi cinci la sută continuă să practice meditaţia formală cel puţin cincisprezece minute de trei ori pe săptămână. Au trecut patru ani fără niciun ajutor din afară.

în cazul durerilor cronice, apare o mare diferenţă între bărbaţi şi femei în privinţa reacţiei la practică. Mai multe femei decât bărbaţi răspund pozitiv. Acest lucru ar putea fi influenţat de probleme legate de munca depusă. S-ar putea ca femeile să fie mai motivate decât bărbaţii să-şi îmbunătă­ţească starea. Totuşi, această observaţie nu mai este corectă în cazul pacienţilor care au probleme fără dureri, cum ar fi bolile de inimă, legate de stres, sau cancerul. Se pare că femeile reacţionează mai bine decât bărbaţii doar în cazul durerilor. Rezultatele arată că, în cazul durerii, scad frec­venţa, gradul şi numărul simptomelor medicale şi al neplă­cerilor psihice. Se îmbunătăţesc atât rezistenţa la stres, cât şi simţul coerenţei.

Dacă privim diagnosticele unor boli individuale, obser­văm că, după meditaţie, apar schimbări de acelaşi tip: o redu­cere cu 40 până la 45 la sută a simptomelor medicale, o reducere asemănătoare, dacă nu chiar mai mare, a neplăceri­lor psihologice şi o creştere cu patru până la opt procente a factorilor de personalitate care amortizează stresul. Bolile de inimă, hipertensiunea şi problemele digestive prezintă acelaşi tipar. Aşadar, tiparul este independent de diagnostic. Peste 80 la sută dintre oameni declară reducerea simptomelor fizice şi psihologice într-o anumită măsură. Nu oricine răspunde favorabil la meditaţie. Cei 15 sau 20 la sută care nu o practică nu se raportează bine la meditaţie — nu înţeleg de ce trebuie să facă acest lucru şi de ce nu îi vindecăm pur şi simplu.

Este foarte greu să selectezi un grup de referinţă potrivit în cadrul unei clinici, dar uneori poţi face comparaţii cu pacienţi din alte clinici, înscrişi într-un proces asemănător. Astfel, am efectuat câteva studii controlate şi am descoperit că alte clinici, care folosesc intervenţia medicală, nu obţin rezultate atât de bune în cazul unor pacienţi asemănători, cu probleme de acelaşi tip. Ceva de genul mobilizării minţii în sprijinul tratamentului medical ar reprezenta o abordare mai bună decât simplul tratament medical.

Fragmente selectate din paginile 129-162

RĂDĂCINILE RESPECTULUI DE SINE
DIFERENŢE ÎNTRE ORIENT ŞI OCCIDENT

DANIEL goleman: Când Paul Ekman, care a studiat expresiile faciale ale emoţiilor universale, a fost în Japonia, a descoperit că oamenii care urmăresc filme tulburătoare îşi exprimă foarte puţin emoţia, cu excepţia cazului în care cred :ă sunt singuri. A folosit o cameră ascunsă atunci când oamenii se uitau la film. Când se considerau singuri, ei îşi exprimau emoţia în acelaşi mod ca oriunde altundeva în lume. Dar atunci când în încăpere se afla o altă persoană, nu exprimau nicio emoţie. Aşadar, expresia facială a emoţiei este afectată de cultură, dar sentimentele rămân prezente.

Aprecierea de sine negativã

sharon salzberg : Lee a vorbit mai devreme despre o convingere puternică printre occidentali, conform căreia răul se găseşte în centrul fiinţei umane. Pare ceva foarte diferit de înţelegerea budistă a stării spirituale naturale, care este pură şi luminoasă, părţile corupte, ce dau naştere suferinţei, fiind doar trecătoare, nu inerente minţii. Aş vrea să vă cer părerea despre o stare spirituală foarte obişnuită printre occidentali, aceea de ură puternică faţă de propria persoană, în budismul Theravada, învăţăm că sursa cea mai puternică a bunăvoinţei iubitoare — metta — este observarea bunătăţii cuiva, dar, adesea, oamenii spun că nu-şi pot identifica propria bună­tate. Sau, atunci când le cerem să se gândească la lucrurile bune pe care le-au făcut, astfel încât să devină bucuroşi, plini de respect de sine şi de încredere, ei spun că nu le este uşor să facă acest lucru. Pot insista asupra lucrurilor rele pe care le-au făcut, dar nu şi asupra celor bune. Dacă vorbim despre generozitate, oamenii spun că sunt generoşi, dar asta doar pentru că simt că nu merită lucrurile pe care le oferă altora. Dat fiind faptul că oamenii afirmă atât de des că pot simţi iubire şi compasiune pentru alte fiinţe mai uşor decât pentru sine, ce înseamnă să înveţi să te sacrifici pentru alţii ? Pentru aceşti oameni, accentul pus pe sacrificiul de sine este văzut adesea nu ca o bunăvoinţă iubitoare reală, ci, pur şi simplu, ca dispreţ faţă de sine şi sentiment al lipsei de valoare a pro­priei persoane. Uneori, mai există o componentă. Nu e vorba doar de faptul că oamenii vor să fie fericiţi şi nu sunt. Ei vor să fie fericiţi, dar simt că nu merită să fie. Se simt vinovaţi, ca şi cum ar fi o greşeală să se simtă fericiţi. Aşadar, atunci când vorbim despre bunăvoinţă iubitoare şi compasiune, trebuie să vorbim, mai ales, despre iubirea de sine ?

[După un lung schimb de replici în tibetană, Alan Wallace spune că acest concept îi este străin lui Dalai Lama.}

DALAI LAMA: Dispreţul faţă de sine sau lipsa de compa­siune faţă de sine reprezintă ceva care apare din când în când, ca rezultat al anumitor circumstanţe, sau e o chestiune de temperament, o trăsătură mentală stabilă ?

SHARON SALZBERG: Cred că este o trăsătură mentală sta­bilă foarte des întâlnită în cultura occidentală.

DANIEL brown: Terapeuţii cognitivi au descoperit că mulţi oameni obişnuiţi poartă un dialog interior continuu şi foarte negativ, îşi spun: „Nu pot face asta. Mă urăsc. N-o să mi se întâmple niciodată nimic bun." Acest monolog devine obişnuinţă, chiar dacă oamenii nu-şi dau seama. Terapeuţii spun că, pentru a schimba acest obicei, trebuie să intervii cu gânduri pozitive intenţionate, ceea ce e foarte dificil. Când oamenii devin deprimaţi, acest discurs negativ se intensifică şi mai mult. De asemenea, occidentalilor le este foarte carac­teristic faptul că, atunci când se examinează pe sine, în psi­hoterapie sau în meditaţie, o bună parte din această ură faţă de sine apare în experienţele timpurii.

JON KABAT-ZlNN: Sfinţia Voastră, această problemă a respectului de sine scăzut este foarte obişnuită în Occident. De obicei, oamenii nici măcar nu sunt conştienţi de mono­logul interior negativ, în bună măsură, această situaţie are la origine experienţele copilăriei. O mamă este supărată şi îi spune copilului „eşti rău", când, de fapt, vrea să spună „nu-mi place ce faci". Mesajul „sunt rău" rămâne întipărit în mintea copilului şi după ce a crescut şi a uitat de cauze. Vedem acest lucru aproape în toate cazurile celor sosiţi la spital cu probleme de sănătate. Oamenii nu simt că ar avea cine ştie ce valoare.

DALAI LAMA: Oamenii aceştia sunt violenţi ? JON KABAT-ZlNN: Nu, sunt oameni obişnuiţi. sharon salzberg : Adică noi. [râsete]

dalai lama: Dacă oamenii cu un astfel de respect de sine scăzut sunt puşi în situaţii în care se pierd cu firea, nu au sentimentul că propriul sine merită să fie apărat ?

JON KABAT-ZlNN: Uneori, pur şi simplu renunţă. Se simt neajutoraţi, ca şi cum ar merita răul care li s-ar putea întâmpla. Pe de altă parte, mulţi răspund sentimentelor inte­rioare profunde de respect de sine scăzut devenind agresivi. Se reped asupra altora ca nişte tancuri, în adâncul lor, nu se simt bine cu ei înşişi şi nu vor să examineze situaţia, aşa că îşi proiectează forţa în afară. Acest lucru conduce foarte uşor la agresiune şi lipsă de simpatie faţă de sentimentele altora. Este o problemă foarte mare în Occident.

DANIEL brown: De obicei, nu conduce la agresiune şi violenţă cu orientare directă spre exterior, ci la o ură de sine mai accentuată.

DALAI LAMA: Ce credeţi dumneavoastră, ca vindecători, că ar putea fi benefic pentru aceşti oameni ? Care sunt meto­dele eficiente ?

JON KABAT-ZlNN: Considerăm că, învăţându-i pe oameni meditaţia, mai ales meditaţia înţelegerii, obţinem efecte foarte bune. Dacă le ceri unora care nu ştiu nimic despre meditaţie să stea nemişcaţi şi să-şi urmărească respiraţia, pri­mul lucru pe care îl observă este dificultatea sarcinii, pentru că ideile vin şi se duc. Dacă le ceri apoi să-şi urmărească gân­durile, fără să se lase dominaţi de ele, îşi dau seama că unele sunt de genul „nu sunt bun de nimic", înainte, ei considerau adevărat acest lucru. Acum, îl consideră un simplu gând. Când se întorc la respiraţie, iar gândurile trec, se simt elibe­raţi. Chiar şi în cazul oamenilor care suferă de dureri cronice sau boli de inimă se poate petrece foarte rapid o schimbare a modului în care se privesc pe sine, cu toate că problema nu dispare imediat. Adesea, după numai opt sau zece săptămâni, oamenii încep să se abţină să mai gândească aşa, nu numai în timpul meditaţiei, ci şi în viaţa cotidiană. Când ai sentimente negative faţă de tine însuţi, faţă de alţii sau faţă de o situaţie specială, le recunoşti ca gânduri, nu ca adevăruri, şi le laşi să treacă. Astfel, capeţi un echilibru interior mult mai mare şi scapi de problemele respectului de sine scăzut.

sharon salzberg : Este benefică şi predarea învăţături­lor morale, astfel încât oamenii să se poată respecta pe ei înşişi pentru că duc o viaţă mai virtuoasă. De asemenea, atunci când predăm meditaţia bunăvoinţei afective este foarte important ca oamenii să se pună şi pe sine printre obiectele sentimentelor de afecţiune, nu doar pe alţii.

JON kab AT-ZlNN: Sunteţi surprins ?

DALAI LAMA: Da, foarte mult. Credeam că am cunoş­tinţe foarte bune despre minte, dar acum mă simt cam igno­rant. Cred că aceste lucruri sunt foarte ciudate şi mă întreb care sunt cauzele lor. Suferiţi cu toţii de tulburări mentale ? Cauzele acestor autocritici sunt, pur şi simplu, fiziologice ?

Cauzele respectului de sine scăzut

THUBTEN jinpa : Poate că originile sunt culturale, poate că ţin de moştenirea religioasă şi de alţi factori de genul acesta.

DALAI LAMA: Poate că problemele sunt cauzate de o mentalitate absolutistă. Adică, dacă un lucru oarecum nega-

tiv este etichetat ca absolut negativ, iar dacă un altul, oare­cum bun, este văzut ca fiind absolut bun, ignorându-se toate variaţiile subtile ale intervalului. Asta ar putea provoca o dis-funcţie mentală.

jon KABAT-ZlNN Mai există şi o altă posibilitate, cu toate că niciuna nu este exclusivă. Este legată de ceea ce spu­nea Daniel Goleman mai devreme despre oamenii care simt că nu deţin controlul asupra propriei vieţi, în trecut, în socie­tatea noastră existau multe sisteme care confereau individu­lui sentimentul apartenenţei şi al conectivităţii. Sistemele fur­nizau un oarecare control şi defineau o mică lume cu sens. De exemplu, biserica şi familia extinsă reprezentau forţe foarte puternice în vieţile oamenilor. Astăzi, în Occident, biserica este mult mai slabă şi mai puţin importantă pentru mulţi oameni. Familia se destramă în foarte multe cazuri. Munca este şi ea foarte fragmentată: nu mai este vorba de ferma tatălui, care aparţinuse bunicului, şi aşa mai departe. Relaţiile sociale sunt astăzi mult mai dinamice, iar acest lucru face mai dificilă găsirea locului în societate de către tineri.

lee YEARLEY: Nu este doar un fenomen modern. Când Alexis de Toqueville studia America, în 1830, a descoperit că una dintre cele două caracteristici principale ale americanilor este „nervozitatea americană". Cu toate că se declara în favoarea unei societăţi liberale, democratice, el considera că preţul plătit pentru o astfel de societate este foarte mare: din cauza acestei nervozităţi, nu te poţi situa pe o anumită pozi­ţie. Faptul că nu ţi-e clar cine eşti şi că nu ştii care sunt valo­rile face parte din cerinţele sistemului. El credea că, din această cauză, experimentul american ar putea eşua, iar asta se întâmpla acum aproape două sute de am.

dalai lama: Acest tip de atitudine se întâlneşte la o mare parte a populaţiei americane ?

JON KABAT-ZlNN: Da.

DALAI LAMA: Sunt diferenţe mari faţă de europeni sau sud-americani ?

FRANCISCO varela : Există foarte puţine lucruri comune, Sfinţia Voastră. Cred că unul dintre motive este ceea ce am menţionat mai devreme: posibilitatea ca emoţiile să fie condiţionate parţial de limbaj. Când merg în Statele Unite, sunt surprins de numeroasele discuţii despre respectul de sine. în Europa şi în America de Sud, se vorbeşte mult mai puţin despre asta. în Franţa, de exemplu, expresia „respect de sine" nu este folosită în mod obişnuit. Limba întăreşte emoţia şi îi conferă un rol important în viaţă. Cred că acesta e un exemplu foarte bun de modalitate în care istoria, cultura şi limbajul conturează un anumit repertoriu al emoţiilor.

JON KABAT-ZlNN: Am putea avea, aşa cum am spus mai devreme, o emoţie nouă care nu a existat acum cinci sute de ani. Una pe care am descoperit-o noi înşine.

lee YEARLEY: O motivaţie a acestui fapt este ideea reli­gioasă foarte răspândită a unui Dumnezeu care judecă.

UN CĂLUGĂR: Conceptul de păcat originar întăreşte această opinie. Am întâlnit şi câţiva oameni cărora doctrina budistă a sinelui care nu este existent cu adevărat le întăreşte respec­tul de sine scăzut.

lee YEARLEY: Se spune uneori despre creştinii americani că practică un creştinism care ţine de crucificare, uitând toate celelalte lucruri întâmplate, în povestea creştină completă, lisus este ucis, dar se ridică din morţi pentru a face comuni­tatea să trăiască într-un anumit fel. Dar ei nu văd decât bună­tatea distrusă, nu şi faptul că aceasta continuă să trăiască, aşa că o parte a tabloului este lăsată pe dinafară.

dalai lama : Această mentalitate este întâlnită şi în cazul oamenilor muţi ?

daniel goleman: Da, Sfinţia Voastră. De fapt, în A.merica, oamenii cu handicap au adesea sentimente de acest gen mai puternice.

DALAI LAMA: Vreau să spun: există obstacole în această privinţă pentru oamenii care nu au posibilitatea de a comu­nica prin cuvinte ?

francisco varela: Este cazul lui Helen Keller, care s-a născut oarbă şi surdă. Totuşi, a avut un îngrijitor foarte bun, cu care comunica prin atingere, în cele din urmă, a învă­ţat să citească şi să scrie, descriind experienţa de a fi orb şi surd. Descrierea ei nu constituie o imagine a sinelui sociali­zat, ci un tip diferit de sine care a devenit social atunci când ea a învăţat să comunice într-un cadru cultural. Este un exemplu perfect, iar răspunsul este, desigur, da, lipsa limba­jului în participarea la cultură conturează un simţ al sinelui.

DALAI LAMA: Un termen important în budismul tibetan este autocentralitatea, care presupune preţuirea propriei stări de bine mai presus de orice altceva. Dar aceasta poate coe­xista cu lipsa respectului de sine ?

DANIEL brown: Da, cele două există adesea împreună. Oamenii pot avea adeseori o imagine de sine grandioasă, exa­gerată, dar şi un respect de sine scăzut.

DALAI LAMA: Aceşti oameni cu respect de sine scăzut au cu siguranţă un simţ al „eu"-lui. Nu simt oare şi că ar vrea să fie fericiţi ?

DANIEL BROWN: Ba da, desigur, foarte mult.

DANIEL GOLEMAN: A vrea să fii fericit înseamnă auto-centralitate ?

DALAI LAMA: în budismul tibetan, putem întreba: „Un buddha are un interes propriu sau este preocupat doar de alţii ?" Iar răspunsul — foarte important — este că buddha le are pe amândouă. La fel, un Bodhisattva, lipsit de auto-centralitate, vrea totuşi să obţină iluminarea deplină pentru binele tuturor creaturilor. Astfel, o asemenea persoană are atât un interes propriu, cât şi unul public. Altfel, nu ar exista încredere şi am avea un respect de sine scăzut. Dar autocen-tralitatea se află dincolo de asta, iar un buddha sau un Bodhisattva nu prezintă o astfel de caracteristică. Autocen-tralitatea doreşte fericirea proprie, dar neglijează starea de bine a celorlalţi. Nu trebuie să existe grandoare, dar priori­tatea ne face să fim noi înşine, orice altceva trecând pe un plan secund.

DANIEL BROWN: în psihoterapia occidentală există o mulţime de studii despre persoanele suferind de tulburări de personalitate narcisistă, care reprezintă versiuni extreme ale problemelor respectului de sine. Ei au de obicei un respect de sine foarte scăzut, dar şi grandoare. Unii încep prin a se plânge de propriul respect de sine scăzut şi, prin psihote­rapie, dezvăluie o imagine despre sine grandioasă, astfel încât ajung la o viziune mai echilibrată asupra lor. Alţii încep prin a fi foarte plini de sine şi, după psihoterapie, îşi descoperă respectul de sine scăzut. Din nou, succesul psihoterapiei constă într-o viziune mai echilibrată asupra sinelui.

Am descoperit că narcisiştilor sau celor care au probleme cu respectul de sine le este foarte dificil să fie conştienţi de ei înşişi şi de ceilalţi în acelaşi timp. De exemplu, pacienţii narcisişti vin la psihoterapie atât de plini de sine, încât nu sunt conştienţi de prezenţa terapeutului. Umplu încăperea, iar terapeutul se plictiseşte, pentru că nu se simte prezent pen­tru pacient. Uneori, apare cazul invers: pacientul este atât de copleşit de prezenţa terapeutului, îl idealizează sau îl crede atât de puternic, încât simţul sinelui este inexistent în pre­zenţa acestuia. Oamenii cu astfel de tulburări narcisistice extreme nu pot fi conştienţi de sine şi de altul în acelaşi timp, aşa că alternează între a exista numai ei, şi nimeni altcineva, sau numai altcineva, şi deloc ei. Asta face parte din problema care trebuie rezolvată.

DALAI LAMA: în cazurile oamenilor cu respect de sine scăzut par să fie prezente trei aspecte. Primul este existenţa unui simţ al sinelui. Apoi, vor să fie fericiţi. Dar al treilea este dispreţul sau ura faţă de propria persoană. Asta poate fi legată de lipsa de speranţă şi de disperare. Aţi spus că, atunci când oamenii cu probleme de acest tip sunt învăţaţi, prin meditaţia înţelegerii, să îşi urmărească gândurile în timp ce se formează şi îşi dau seama că nu sunt decât simple gânduri, acest fapt este util pentru creşterea respectului de sine. Asta se întâmplă deoarece, procedând astfel, au sentimentul unei realizări ? Asta le creşte respectul de sine sau altceva ?

Abilitatea de a face în asa fel ca lucrurile sã se întâmple

JON KABAT-ZlNN: Cred că este vorba şi despre altceva, dar aţi pus punctul pe i în cazul acestei forme extreme de descurajare. Eficacitatea proprie a reprezentat subiectul mul­tor cercetări din psihologia occidentală în ultimii cincispre­zece ani. încrederea în capacitatea cuiva de a face să se întâm­ple ceva într-un anumit domeniu este foarte exact orientată. Dacă omul nu crede în capacitatea sa de a se lăsa de fumat, putem prezice că nu se va putea lăsa de fumat foarte uşor. Să ne gândim la repararea unei maşini. Unii se uită sub capotă şi spun: „Doamne, n-o să pot face asta niciodată." Ei nu vor repara niciodată o maşină. Alţii zic: „Ei bine, cine ştie ?! Hai să încerc!" Ei sunt mult mai fericiţi şi mai bine adaptaţi şi, în plus, îşi revin mult mai repede după boală. Această încredere în propria competenţă este cel mai puternic indicator al şanselor de recuperare a pacientului după boli de inimă sau artrită şi se află în legătură cu anumiţi parametri ai sistemu­lui imunitar.

Pentru a răspunde mai exact întrebării, sentimentele de eficacitate proprie ale oamenilor cresc atunci când descoperă, prin meditaţie, că nu trebuie să se lase copleşiţi de un gând.

Când identifică aserţiunea „nu sunt bun de nimic" ca gând, nu ca adevăr, o lasă să dispară. Când gândul se formează din nou, ei îl observă şi îl lasă să dispară, astfel încât nu se mai simt deprimaţi, încrederea lor în capacitatea de a-şi spori iscusinţa creşte, iar sentimentul de control este o cale foarte bună de a mări respectul de sine.

DALAI LAMA: Aplicaţi şi alte metode, cum ar fi acordarea unei sarcini pentru cei cu o încredere de sine scăzută, urmă­rind apoi îndeplinirea acesteia şi lăudându-i dacă o duc cu bine la capăt, ridicându-le astfel moralul sau respectul de sine ?

JON KABAT-ZlNN: Da, sigur că şi asta ajută.

[…]

Cultivarea bunăvoinţei iubitoare faţă de propria persoană

DALAI LAMA: Cred că un principiu budist foarte relevant pentru această problemă este afirmaţia conform căreia natura de Buddha pătrunde în toate fiinţele. Când aplici asta la per­sonalitate, rezultatul este că natura esenţială a propriei tale minţi este absolut pură. Acest fapt furnizează un fundament pentru încrederea în sine şi, astfel, pentru depăşirea disperării.

JON KABAT-ZlNN: Dar este nevoie de credinţă. Or, aţi spus că patru miliarde de oameni de pe planetă nu cred.

dalai lama : Nu pornim de la natura de Buddha, pentru că asta ar însemna pur şi simplu un salt în credinţă. Căutăm, mai întâi, să înţelegem vidul. Aşadar, există două căi: pentru unii, primul pas este credinţa, dar mai există o cale care nu este a credinţei simple, ci a urmăririi înţelegerii vidului. Pe baza acestei realizări, putem observa că distorsiunile mentale sunt, pur şi simplu, accidentale. Ele nu aparţin naturii minţii, aşa că ne putem elibera de ele. Acum putem introduce afir­maţia despre natura de Buddha ca având un fundament foarte solid — nu mai este doar o afirmaţie sau o credinţă.

JON kabAT-ZlNN: Asta ar putea pune o mare problemă în America dacă folosiţi cuvintele nepotrivite, pentru că ceea ce înţelegeţi dumneavoastră prin vid este foarte diferit de ceea ce înţeleg occidentalii. Ei se simt deja într-un mare vid! [râsete]

DALAI LAMA: Concepţia despre vid a occidentalilor este cu totul goală! Această noţiune occidentală, care este o falsă concepţie despre vid, spune că e pur şi simplu vid, în timp ce concepţia corectă este aceea de vid absolut, în mod normal, când folosim cuvântul ego sau identitate a sinelui, pot exista două conotaţii, una negativă şi una care nu trebuie să fie negativă. Un sens al identităţii sinelui este negativ pentru că provine din aroganţă, supraestimare şi aşa mai departe, fără vreun fundament valabil. Acest tip de sentiment puternic al identităţii sinelui este fals. Dar mai poate exista un sens al identităţii sinelui, al egoului. In realitate, acesta este mai pu­ternic la Bodhisattva decât la un om obişnuit, pentru că Bodhisattva sunt pregătiţi să-şi sacrifice binele propriu pen­tru binele altora. Ei preţuiesc starea de bine a altor fiinţe în locul binelui propriu. Pentru a obţine această putere a voin­ţei, avem nevoie, înainte de orice, de un sentiment puternic al identităţii sinelui. Pe baza acestuia, putem schimba priori­tatea sinelui cu prioritatea celorlalţi. Astfel, sentimentul identităţii sinelui la Bodhisattva este chiar mai puternic decât cel al persoanelor obişnuite, care nu sunt în stare să-şi sacri­fice propriul bine de dragul celorlalţi. Pentru asta, avem nevoie de o extraordinară forţă a voinţei, care se obţine prin-tr-o puternică încredere în sine.

jon KABAT-ZlNN: Aceste observaţii sunt relevante pen­tru ceea ce spunea Lee Yearley despre păcat şi apatie spiritu­ală, o problemă foarte răspândită în această societate. Mă întreb dacă nu are vreo legătură cu problema dezvoltării unui sentiment puternic al determinării, dar fără conotaţii egoiste, negative.

DANIEL brown: în psihoterapia occidentală, există un concept numit respect de sine sănătos, diferit de ceea ce a spus Sfinţia Voastră despre Bodhisattva. Un individ cu un respect de sine sănătos nu suferă de mania grandorii, nu este arogant fără un motiv puternic, dar cel mai important este că persoana îşi păstrează respectul de sine relativ independent

de context. Pentru oamenii obişnuiţi, cu un respect de sine scăzut, valoarea proprie depinde de context. De exemplu, îşi fac griji în legătură cu modul în care îi privesc ceilalţi, având nevoie de un anumit tip de admiraţie sau de laudă. Dacă alţii îi critică, respectul de sine scade. Astfel, sentimentul propriei valori depinde de modul în care îi văd ceilalţi. Sau poate depinde de propria evaluare sau de propriile realizări. Dacă fac ceva bun, se simt plini de sine. Dacă nu se ridică la nivelul standardelor personale, se simt prost. Oamenii cu un respect de sine sănătos sunt mai puţin dependenţi atât de contextul extern, cât şi de discrepanţa dintre comportarea de moment şi propriile standarde individuale în privinţa acelei com­portări. Putem spune, aşadar, că în cazul lor, respectul de sine este stabil, nu variază prea mult.

DALAI LAMA: Are o stabilitate mai mare pentru că se bazează pe dovezi şi pe raţiune.

daniel brown: Da, are o stabilitate mai mare, aşa că aceşti oameni nu sunt afectaţi prea uşor atunci când ceilalţi îi judecă negativ sau când îi admiră foarte mult. în sensul ăsta, ei se află dincolo de laudă şi de reproş şi sunt mai puţin afec­taţi dacă ceea ce fac într-un anumit moment se găseşte sub standardele sau ţelurile proprii. Ceea ce lipseşte din acest concept occidental al respectului de sine este chiar faptul pe care tradiţia dumneavoastră pune accentul. Conceptul de respect de sine sănătos pune accentul de obicei pe autono­mie, adică pe independenţă. Conceptul Bodhisattva pune accentul pe relaţiile cu ceilalţi, pe a face ceva pentru alţii, iar în acest sens pare diferit.

dalai LAMA: Am dat exemplul cu Bodhisattva, dar acesta are o relevanţă mult mai largă.

Am vorbit despre această problemă a identităţii sănătoase sau adecvate a sinelui cu referire la Bodhisattva, pentru că, de obicei, aceştia sunt asociaţi cu sacrificiul de sine. Totuşi, un sentiment puternic al identităţii sinelui poate fi relevant pentru mulţi oameni care nu sunt Bodhisattva. Pentru a trăi un astfel de sentiment puternic şi adevărat al sinelui nu este neapărată nevoie de un altruism profund, de preţuirea pro­fundă faţă de ceilalţi. Nu numai Bodhisattva, ci şi shravaka [i] sipratyekabuddha [ii] au un puternic sentiment al „eu"-lui care îi face să se abţină de la acţiuni nesănătoase. Aşadar, şi ei au un sentiment puternic al identităţii personale.

Acceptarea de sine autentică

DANIEL goleman: Care sunt calităţile sau trăsăturile minţii în cazul unei astfel de identităţi ? Ce factori mentali sunt dominanţi în mintea unor astfel de oameni ?

DALAI LAMA: Acest sentiment adecvat al identităţii sine­lui sau al încrederii în sine nu este ceva ce apare ca urmare a unei singure cauze, ci a mai multora. De pildă, conform psi­hologiei budiste, încrederea în sine poate apărea fără îngâm­fare sau mândrie, iar pe baza încrederii în sine putem aspira la ceva, dar fără a dori acel lucru cu ardoare, în mod asemă­nător, putem simţi compasiune fără a implica un ataşament afectiv. Distingem diferite tipuri de încredere în sine după inteligenţă.

alan wallace: Termenul pe care îl traducem prin „încredere în sine" sau „respect de sine" are şi înţelesul de conştiinţă, atât personală, cât şi publică. Distincţia dintre conştiinţa personală şi cea publică este că prima operează şi când suntem singuri: conştiinţa noastră sau respectul de sine nu ne va permite să ne angajăm în anumite acţiuni nesănă­toase, pentru că le vom considera sub demnitatea noastră sau inadecvate, indiferent dacă cineva află de ele sau nu. Con­ştiinţa publică implică şi luarea în considerare a faptului că ceilalţi sunt conştienţi de persoana noastră. Ambele sunt privite ca stări spirituale sănătoase. Le putem avea dezvoltate pe ambele, fără vreo anihilare a sinelui, lipsă de respect de sine sau disperare.

DANIEL brown: Această definiţie pune accentul pe abţi­nerea de la acţiuni nesănătoase. Oare include şi gândurile nesănătoase ?

ALAN WALLACE: Da, desigur — corpul, vorbirea şi mintea.

thubten jinpa: Există un sentiment al precauţiei, dar fără descurajare.

dalai LAMA: Limba creează anumite dificultăţi. Poate că în cele din urmă vom avea o singură limbă universală. Ne-ar economisi foarte mult timp! [râsete]

Care este cea mai bună metodă pentru cei care au o astfel de problemă si nu sunt budişti ?

daniel goleman : Terapia cognitivă.

DALAI LAMA: Puteţi aplica elemente ale budismului unor oameni care nu cred ?

DANIEL GOLEMAN: O parte importantă a terapiei cogni­tive este înţelegerea: simplul fapt de a învăţa că avem gânduri.

ALEX berzin: Dar cred că celălalt aspect este, de aseme­nea, foarte important: o relaţie cu cineva care are rol de învă­ţător, nu neapărat psihiatrul pe care îl plătim, căci, în acest caz, am putea spune că terapeutul ne laudă doar pentru că i-am dat bani. E nevoie de cineva care să vrea cu adevărat să ne ajute, să ne ia în serios, să ne facă să simţim că merităm să fim ajutaţi. Acest aspect relaţional este foarte important pentru occiden­tali, deoarece au fost crescuţi în izolare şi se simt singuri.

DANIEL GOLEMAN: De exemplu, atunci când studenţii occidentali găsesc un profesor foarte afectuos şi îngăduitor, acesta le poate rezolva problema respectului de sine scăzut, pentru că ei se simt iubiţi pentru ceea ce sunt, aşa cum sunt, fiind ajutaţi astfel să-şi depăşească sentimentele negative.

dalai lama : Aşadar, se poate întâmpla ca o cauză im­portantă a acestui respect de sine scăzut să fie, pur şi simplu, lipsa de iubire.

daniel BROWN: Da, şi anume iubirea adecvată. Cu o iubire condiţionată, în care copilul este iubit doar dacă face ceea ce trebuie, acesta înţelege că este preţuit şi respectat numai dacă se comportă într-un anumit fel.

jon kabAT-ZlNN: Iar acest fel este cel dorit de părinţi.

ALEX BERZIN: Mai există un factor important în modul de creştere a copiilor occidentali. Ei sunt recompensaţi pen­tru că sunt răi. Dacă plâng suficient şi se comportă îngrozi­tor, părinţii vor ceda în cele din urmă şi le vor da ceea ce-şi doresc.

DALAI LAMA: Acest obicei ar putea fi mult mai răspân­dit. Tibetanii par să procedeze la fel. [râsete]

FRANCISCO VARELA: Sfinţia Voastră, nu credeţi că şi în familiile tibetane putem întâlni cazuri în care dragostea nu este întotdeauna necondiţionată? Nu putem întâlni părinţi care nu sunt capabili întotdeauna să-şi iubească necondiţio­nat copiii ?

DALAI LAMA: în general, atitudinea tibetană constă în aceea că părintele nu-şi iubeşte copilul pe baza sentimentului „copilul meu e bun", ci pe baza observaţiei „acesta e copilul meu". Cred că acesta este principalul motiv. Iubirea se bazează pe faptul că este vorba de propriul copil şi ea creşte dacă acesta devine mai bun şi cultivă calităţi bune. Dacă are calităţi negative şi le întreţine, atunci iubirea s-ar putea să scadă. Poate că există şi factori sociologici. De exemplu, sis­temul economic capitalist occidental este foarte competitiv şi multe dintre valorile sale sunt luate în considerare în termeni de consecinţe economice, astfel încât acest tipar s-ar putea extinde şi asupra relaţiilor dintre părinţi şi copii, în sistemul economic, plăteşti şi obţii ceva în schimb, iar acest lucru se poate aplica şi comportamentului copilului. Este ca o relaţie de afaceri: pentru a obţine compasiunea părinţilor, copiii tre­buie să plătească un preţ, să fie respectuoşi sau să aibă o ati­tudine corectă.

lee yearley: Aş vrea să expun o altă viziune asupra acestui lucru, o viziune cu care colegii mei s-ar putea să nu fie de acord. Cred că există o mare problemă legată de res­pectul de sine în cazul unei mari părţi a populaţiei americane. Dar o bună parte a acestei populaţii are un respect de sine foarte puternic, care nu e nici grandilocvent, nici bolnav. Mulţi dintre ei deţin puterea. Conduc ţara, şi fac asta cu atâta forţă, încât denotă un foarte puternic sentiment al sinelui, chiar dacă este unul foarte înşelător. Foarte mulţi oameni din această ţară ar duce-o mai bine dacă ar avea mai multe pro­bleme cu respectul de sine!

DANIEL brown: Dacă ne uităm la depresii, statisticile sunt semnificative. Aproximativ cincisprezece la sută din populaţie e diagnosticată ca fiind depresivă într-un anumit moment din viaţă, iar depresia este asociată de obicei cu un respect de sine scăzut. Iar aceştia nu sunt decât cei care intră în atenţia medicilor, aşa că estimez că cel puţin un sfert din populaţie ar suferi de depresie.

LEE YEARLEY: Nu pun la îndoială acest lucru, dar mă gândesc că pentru jumătate, sau cel puţin pentru o treime din populaţie, această observaţie nu este valabilă. Mulţi dintre aceşti oameni sunt cei care iau deciziile importante în pri­vinţa a ceea ce reprezintă ţara şi încotro se îndreaptă ea.

DALAI LAMA: Aţi găsit diferenţe în această privinţă între un sistem socialist şi unul capitalist ?

DANIEL BROWN: Nu ştim. Dar au existat câteva studii pe familii în privinţa respectului de sine scăzut. Un tipar care apare în mai multe studii arată că familiile cu aşteptări foarte mari, în special cele care prezintă o mobilitate verticală, vor creşte, probabil, copii cu probleme în privinţa respectului de sine. Desigur, după criza economică din anii '30, americanii se temeau să nu treacă şi copiii lor prin ce au trecut ei, aşa că au obţinut stabilitatea economică. Fiecare copil are propriul său temperament şi propriul său mod de a creşte şi de a se dezvolta. Pe lângă corp, mai există şi o identitate unică, apar­ţinând individului, în familiile în care există aşteptări foarte mari în privinţa modului în care ar trebui să fie copilul după ce creşte există o discrepanţă. Părinţii continuă să-1 perceapă pe copil greşit şi să-şi impună aşteptările, care sunt diferite de modul natural de dezvoltare a copilului. Rezultatul este că, atunci când creşte, copilul se simte perceput greşit sau inco­rect, ca şi cum ceilalţi nu ar şti cine este. Acest fapt conduce la îndoiala de sine şi la incapacitatea de a-şi percepe propriile merite şi propria valoare. Este doar un exemplu, dar aceste aspecte sunt studiate foarte amănunţit în America.

ALEX berzin: Din experienţa mea cu ţările socialiste, cred că nu sistemul economic este cel care contează. Fiecare ţară pare să aibă o cultură proprie. Polonezilor chiar nu le pasă de ceea ce spun alţii despre ei, iar în Rusia, care este ortodoxă, nu există problema occidentală a vinovăţiei. Fie­care cultură, fiecare ţară este diferită.

DALAI LAMA: Aşadar, ca răspuns la întrebarea dumnea­voastră iniţială despre începerea cultivării bunăvoinţei iubi­toare faţă de sine şi a prezenţei acesteia în practica budistă: da, există aşa ceva. [râsete]

(Fragmenet selectate din paginile 209-233)