Doina Cornea (1929-2018)
SCRISORI DESCHISE SI ALTE TEXTE,
Humanitas, 1991

O evocare a Doinei Cornea, inclusiv scurtmetrajul Pãpusa, poate fi cititã pe Pressone aici:
https://pressone.ro/in-memoriam-doina-cornea-scurtmetrajul-papusa-video/

SCRISOARE CĂTRE CEI CE N-AU ÎNCETAT SĂ GÎNDEASCA

Această scrisoare este primul text trimis de Doina Cor-nea la Radio Europa Liberă, în 1982. Faptul că la sfî-şitul difuzării textului — în august 1982 — s-a dezvă­luit numele autoarei lui s-a datorat unei neînţelegeri: Doina Cornea îşi scrisese numele la sfîrşitul scrisorii numai si numai „pentru curierul ascultătorilor", spre a arăta redactorilor emisiunii că este vorba de o scrisoare autentică. In urma difuzării acestui text de către Europa Liberă, Doina Cornea a fost interogată de Securitate, amendată, criticată într-o şedinţă a cadrelor didactice din Universitatea din Cluj şi, în cele din urmă, în 1983, destituită din postul pe care îl deţinea în această universitate.

Prin dumneavoastră, mă adresez tuturor celor care mai vor să gîndească în ţara aceasta, oamenilor de bună-credinţă care doresc să contribuie, prin efortul lor, la stăvilirea prăbuşirii care ne ameninţă. Am convingerea că nici un efort, cît de infim ar părea, nu este zadarnic si sper că scrisoarea mea poate fi un prilej de reflecţie.

Greutăţile care s-au abătut asupra noastră m-au fă­cut sa meditez asupra cauzelor mai adînci care le-au provocat. În emisiunile dumneavoastră invocaţi de cele mai multe ori cauzele imediate, de pildă o economie gre­şit concepută, centralizarea excesivă a puterii, în ultimă instanţă sistemul nostru economico-social, atît de rigid. Eu, trăind aici, ca profesoară, întrezăresc o cauză mult mai generală si mai adîncă a acestei catastrofe : este vorba de devalorizarea culturală si spirituală a societăţii noastre, în urma impunerii unei ideologii reducţioniste, sterilizante. Mă întreb cum s-a putut ajunge aici, mă în­treb, mai ales, dacă nu cumva fiecare dintre noi, indi­vizi mărunţi şi neînsemnaţi, nu are şi el o vină în toate acestea. Dacă ne privim bine, pînă în adîncul sufletului, nu vom găsi oare atâtea compromisuri încheiate, atâtea neadevăruri acceptate şi difuzate ?

O elită purtătoare de cultură şi de tradiţie intelec­tuală a fost de la început brutal suprimată.  Consecin­ţele acestei crime  (comise în anii '50, dar şi în conti­nuare, sub forme mai atenuate) faţă de poporul nostru se fac simţite acum din ce în ce mai mult. Cît despre poporul  însuşi,  lipsit  de  modelul  spiritual  pe  care  i-1 oferea elita de altădată, dislocat de la locul lui de baş­tină,  datorită   nefireştilor   schimbări  economico-sociale, şi-a pierdut demult conştiinţa si tradiţia păturii sociale căreia îi aparţinea. Ţăranii   noştri,   purtători   de   valori latente, au devenit dezrădăcinaţii de la periferia oraşelor. Muncitorii au fost ei înşişi slăbiţi, în calitatea lor de clasă, de această invazie eterogenă. Intelectualii, recru­taţi la repezeală în, funcţie de criterii politice, fără studii solide si  fără tradiţie,  sînt incapabili  să  constituie  un model  spiritual.  Datorită   înlesnirilor   nemeritate    care stau la baza ascensiunii lor, ei acceptă pactul compro­misurilor. Tradiţia veche — sau ce a mai    rămas    din ea — este înecată în această confuzie generală.

Am devenit un popor fără o scară de valori morale si spirituale. Un popor hrănit doar cu lozinci reducţio-niste, stereotipe, omogenizante si care înăbuşă, prin frecvenţa lor obsedantă, orice deschidere spre adevăr, spre înnoire, spre creaţie. Cred că acest proces de se­cătuire spirituală stă la baza tuturor neajunsurilor pe care le trăim, căci, prin forţa lucrurilor, societatea de­cade cînd indivizii se degradează, cînd indivizii îşi pierd spiritualitatea.

Noi, intelectualii de azi, asistăm pasivi la o regreta­bilă pervertire a conştiinţelor. Simţim cu toţii cum va­lorile morale veritabile sînt discreditate şi nu ne îm­potrivim : solidaritate umană, dragoste de muncă, cinste, curaj, demnitate au devenit vorbe goale. Noţiuni ca pa­triotismul, libertatea si independenţa naţională servesc acum numai la trădarea istoriei şi la distrugerea senti­mentului patriotic. Locul valorilor morale a fost luat de valorile materiale. Majoritatea concetăţenilor noştri, in­diferent de categoria lor socială, nu mai cred decît în situaţie, bani, relaţii şi confort. Rupţi de un adevăr in­terior, spre care şcoala şi familia au fost incapabile să-i ghideze, ei cad pradă lăcomiei si totodată fricii de a nu şi-o putea satisface.

Dacă vrem să depăşim această tragică situaţie, se im­pune o întoarcere spre spiritual — valoare maximă, ge­neratoare de inteligenţă, de etică şi de cultură, de liber­tate si de responsabilitate. Numai un astfel de climat ar putea favoriza apariţia unei noi elite intelectuale. La formarea inteligenţei de mîine, noi, educatorii, avem un rol de ipriimă importanţă. Totodată suntem responsabili de etica şi de spiritualitatea acestui popor. Să nu uităm că fiecare atitudine spirituală individuală contează, în mersul istoriei. Să încetăm de a mai forma un tineret infirm : servil, lipsit de curaj şi de personalitate, inte­resat şi gata pregătit (încă din grădiniţă !) pentru cele mai cumplite compromisuri ! Să nu-1 mai expunem, zil­nic, prin laşitatea noastră, la atitudini oportuniste şi ipo­crite ! Prin atitudinea noastră de conformism total şi de excesivă prudenţă (deseori nejustificată !) contribuim, zi de zi, la debilitarea morală a neamului nostru.

Mă adresez direct dumneavoastră, colegilor mei, pro­fesori din România... E o greşeală să subordonăm procesul de învăţământ cerinţelor economice imediate. Rolul învăţămîntului rămîne, incontestabil, formarea omului complet, adică a omului cu profil moral, afectiv şi creator. (Ideea unui învăţămînt tehnic echilibrat, care să asigure unui tînăr, la ieşirea din scoală, o meserie, nu este greşită, dar aşa cum este el conceput la noi nu face decît să reducă omul la o simplă unealtă). Pentru formarea omului integral, a omului creator, chiar şi în şcolile tehnice ar trebui reintroduse disciplinele uma­niste. Aceasta ar presupune încă o reformă a învăţămîn­tului. Pentru moment însă, chiar în cadrul acestui sis­tem rigid, tribuna care ni se mai acordă poate fi folosită in mod mai eficient.

Nu-i mai învăţaţi pe elevi şi pe studenţi lucruri în care nu cred şi în care nu credeţi nici dumneavoastră ! Obisnuiţi-i să gîndească mai liber, mai curajos, mai constient, mai generos ! Ştim doar că nu se poate crea ceva decît în condiţii de adevăr şi de sinceritate interioară, si totuşi nu facem nimic în acest sens ! De multe ori nimeni nu ne obligă la aberaţiile ideologice la care, din păcate, ajungem din ce în ce mai des ! Să nu mai re­petăm lozinci sterile şi clişee fără conţinut ! Cîţi dintre noi nu-si cultivă spiritul în secret, temîndu-se şi refuzînd să împărtăşească elevilor sau studenţilor roadele studiului lor ? Fiecare carte, fiecare idee de valoare ar trebui să treacă de la noi la ei !

în acelaşi timp, să ne împotrivim promovării în masă a elevilor, neţinînd seama de criteriul valoric. Lipsa de exigenţă a devenit, din păcate, o normă curentă, în nu­mele unei bune notări la inspecţie. Nu ne dăm seama că sîntem primii vinovaţi de discreditarea şi devalori­zarea învăţămîntului românesc ?

Bineînţeles că pentru toate acestea trebuie să avem contacte cu lumea cărţilor si a ideilor de valoare. Cînd sînt publicate la noi şi scrise de oamenii noştri de cultură care nu au rupt legătura cu adevăratele izvoare spiri­tuale româneşti, ele apar în tiraje insuficiente si fără publicitate. Cît despre cărţile pe care le importăm, ele Sînt în număr extrem de redus. Este inadmisibil în aceste condiţii ca noi, profesorii, atunci cînd posedăm aceste cărţi, să refuzăm elevilor şi studenţilor, din frică şi din prudenţă, lectura lor.

Dumneavoastră, cei din exil, ne-aţi ajutat si continuaţi să ne ajutaţi prin emisiunile culturale pe teme filozofice şi istorice. Mă gîndesc la emisiuni ca cele din ciclul de expuneri istorice ale profesorului Vlad Geor-gescu sau la prezentările de cărţi apărute în exil, la tălmăcirea gîndirii unor mari oameni de cultură ea Mircea Eliade, Ştefan Lupaşcu, Vintilă Horia si alţii. Aş mai adăuga emisiunile dedicate gîndirii unor filozofi din ţară, ca Sergiu Al-George, Constantin Noica, Liiceanu, pe care majoritatea intelectualilor noştri îi ignoră sau se prefac că-i ignoră. Multe din aceste emisiuni ar fi bine să fie reluate. Sînt sigură că, întotdeauna, ele vor fi utile si bine primite de noi, care sîntem de atîta timp rupţi nu numai de gîndirea filozofică europeană şi orien­tală de tip tradiţional, dar chiar şi de gîndirea româ­nească — în ceea ee are ea miai autentic. Astăzi, cînd se confruntă atîtea curente de gîndire, moştenite din toate timpurile, cînd simţim că din aceste confruntări se va naşte omul secolului al XXI-lea, nu trebuie să rămînem, încă o dată în istoria noastră, izo­laţi de restul lumii. Mai ales că, după cît se pare, nu o daltă gândirea românească a fost sensibilizată atât la gîn­direa occidentală, cât şi la înţelepciunea venită din Orient (Eminescu, Blaga, Eliade). Studenţii se interesează din ce în ce mai mult de gîndirea Yoga, de filozofiile orientale de tip tradiţional, poate şi pentru faptul că întrezăresc posibilitatea de a-şi recîştiga, prin ele, autenticitatea, un fel de puritate pierdută.

înainte să închei, aş vrea să rog pe toţi cei din ţară, cărora mă adresez astăzi, să mă ierte pentru faptul că nu-mi divulg identitatea si să nu pună la îndoială sin­ceritatea vorbelor mele. Mi se pare mult mai important ca prin munca mea să pot menţine, în continuare, un contact cu studenţii... deoarece predau în învăţămîntul superior din Cluj.

 

Pentru curierul ascultătorilor :
Doina  Cornea
str. Alba-Iulia 16
Cluj

CICLU DE TEXTE ADRESATE TINERILOR

difuzate săptămînal de Radio Europa Liberă în 1985

 

I. Necesitatea întoarcerii Ia spiritual

Spiritul este o forţă ; voi vorbi despre necesitatea în­toarcerii la spiritual.

Adresez câteva subiecte de meditaţie tinerilor din România, educaţi în falsuri şi ipocrizie, în egoism şi frică, acestor tineri cu suflete neîmplinite, adesea chir­cite sub povara îngrădirilor alienante ce li se impun şi a tiparelor existenţiale în care sînt siliţi să intre, dar care nu au nimic comun cu fiinţa lor adevărată. Aceşti tineri au sufletul fragil pentru că nimeni nu le spune cîtă forţă poate cuprinde sufletul omenesc, nimeni nu-i învaţă să-si descopere acest suflet, să-1 recunoască. De mici, nu li se vorbeşte decît despre o materie oarbă, ce trebuie domesticită prin mijloace violente şi distrugă­toare, despre o societate ale cărei valori supreme sînt bunurile materiale, iar căile pentru a le atinge sînt pu­terea, necinstea, egoismul, ura. De mici sînt ţinuţi în de­pendenţa faţă de aceste false valori si în frica de a le pierde. Această pierdere este zugrăvită ca cea mai mare nenorocire. Puţini sînt cei care le-au spus vreodată aces­tor tineri că pierderea vieţii interioare, moartea spirituală este de fapt cea mai mare nenorocire, pentru că îi trans­formă în fiinţe incomplete, infirme, pentru că îi secătuieşte.

Mă adresez deci tinerilor, deoarece ei vor prelua în mâinile lor destinele de mîine ale neamului, şi am nă­dejdea că sufletele lor n-au putut fi ireversibil înăbuşite, că ele pot fi trezite şi descătuşate ; că aceşti tineri pot redobîndi semnificaţia adevărului si a libertăţii, a dra­gostei şi a credinţei, integrîndu-le în .trăirile lor de fiecare clipă.

 

Aparţinem unui neam care a cultivat aceste virtuţi şi care, în decursul zbuciumatei sale istorii, a ştiut să dea, în ceasurile de cumpănă, răspunsuri valabile, răspun­suri mîintuitoare forţelor de distrugere. De aceea e impor­tant ca fiecare din noi să-şi redescopere fiinţa spirituală, ducînd mai departe — prin trăirile lui de ceas cu ceas — valorile sădite în ea. Un neam dispare doar atunci cînd cei care îl reprezintă îmbătrînesc în sufletul lor, cînd nu mai sînt capabili să se creeze în interior, aducînd un spor de înţelepciune, de dragoste, de adevăr si de bună­tate, de curaj sau de libertate în lume ; atunci cînd cad pradă unui proces ireversibil de entropie spirituală, cînd nu mai există decît ca fiinţe fizice şi biologice. De aceea este atît de importantă trezirea noastră spirituală ca in­divizi si, implicit, ca neam.

 

II. Despre libertatea spirituală

Sîntem români si, ca români, sîntem purtătorii unui anumit fond vital şi spiritual. Alienarea nu este altceva decît pierderea căii de acces la acest fond care este seva noastră, este adevărul nostru. E de datoria noastră să-1 degajăm de constrîngeri, să-1 eliberăm. Aceasta este li­bertatea : regăsirea esenţei noastre. Libertatea este con­diţia sine qua non a creativităţii vieţii şi a spiritualii. O ştiu toţi biologii, psihologii si filozofii de bună-credinţă. Cînd libertatea dispare, dispar şi forţele înnoitoare, vi­tale şi spirituale.

Libertatea este deci o stare potenţială de acumulare şi de reechilibrare a forţelor noastre creative. Ca atare, ea este punctul nodal din centrul fiinţei noastre. Ea dă posibilitatea fondului nostru vital şi spiritual să treacă în fapt de conştiinţă, de gîndire sau în act. Libertatea înţeleasă astfel este regăsirea noastră în ceea ce Mircea Eliade numeşte „centrul nostru". Acest punct de libertate rămîne ireductibil în faţa agresiunii numeroaselor corpuri străine ce ne asaltează interioritatea. El este spaţiul in­vulnerabil -al fiinţei noastre. Şi este aşa pentou că el constituie, în acelaşi 'timp, locul de întîlnire al fondului nostru esenţial cu Fiinţa, cu sacrul sau cu Dumnezeu.

Acest centru îl identificăm atunci cînd descoperim toc­mai această comunicare liberă, în interioritatea noastră, cu divinul. Atunci sufletul nostru este lumină şi bucurie.

Tocmai acest spaţiu plin de forţă, dar pe care prea des îl uităm şi îl pierdem, împrăştiindu-ne fiinţa în lumea contingenţelor, trebuie să-1 recucerim. Pierzîndu-1, ne pierdem, căci ne rupem de Fiinţă. Regăsindu-1, ne regă­sim pe noi înşine în plenitudinea noastră, în dialog cu Fiinţa.

 

III. Despre înstrăinarea de sine

Interioritatea, în punctul ei central, este locul în care fiinţa noastră comunică cu Fiinţa universală. Acesta este locul adevărului şi partea cea mai apărată din noi. Dacă nu ne centrăm viaţa în ea, ne înstrăinăm, ne pierdem identitatea.

Cînd indivizii unei comunităţi etnice sînt sistematic împiedicaţi să-şi clădească existenţa pe axul de comuni­care cu valoarea supremă, cînd, zi de zi, sînt expuşi alie­nării, consecinţele sînt incomensurabile pentru întregul popor. Neamul nostru, după strădanii şi sacrificii de se­cole de a se închega si afirma, de a deveni o comunitate independentă, cu o cultură si spiritualitate specifică, azi este din nou confruntat cu primejdia destrămării şi a pierderii identităţii, a pierderii spiritualităţii sale incon-fundabile.

Simptomul cel mai grăitor al acestei maladii extinse la scară naţională este dispariţia sentimentului de co­eziune, pierderea conştiinţei de a aparţine unei etnii şi culturi. Dovadă este nestăvilita dorinţă la tineri si falsul lor vis de a părăsi ţara. Goana de a aparţine altei comunităţi, în iluzoria speranţă de a-si găsi, acolo, un rost, este dovada cea mai evidentă a înstrăinării lor. Nu este vina tinerilor români de a fi măcinaţi pe dinăuntru de blazare şi indiferenţă, de lipsă de speranţă şi de egoism. Ei sînt fără apărare în faţa dizolvării lăuntrice, căci nimeni nu i-a învăţat vreodată cum să se apere îm­potriva ei. Dorinţa lor de a-şi părăsi neamul izvorăşte din dezorientarea lor spirituală, din sentimentul că exis­tenţa le este lipsită de sens, ei trăind într-o lume a cărei ierarhie de valori este răsturnată, o lume în care o ma­terie supusă hazardului guvernează spiritul. Ei simt ne­voia atunci să părăsească ţara în căutare de sens, fără să ştie ca nici un sens nu e posibil cînd este proiectat în afara propriului spirit. Pentru toată această dramă a neamului nostru — lovit, prin aceşti tineri, în însăşi tinereţea lui —, acuz un sistem social si politic care, fie din nepricepere si din lipsă de cultură, fie cu rea intenţie, avînd misiunea de a ne distruge pe neobservate, declanşează un proces de dizolvare interioară.

Dragi tineri, nu vă lăsaţi înşelaţi de aceste aparenţe nefaste. Nu căutaţi sensul în materia oarbă, aşa cum v-a fost prezentată. Sensul este în voi si în neamul nostru. A se realiza, a deveni deci fiinţe umane reale, ce se dez­voltă întru plenitudine interioară, nu ţine de  categoria spaţiului. Fiinţe integre, fiinţe adevărate, nu veţi deveni printr-o transmutare în spaţiu — deci exterioară vouă — ci printr-o devenire în durată. Ea are loc în intimitatea existenţei voastre, ce se desfăşoară în timp. Durata voas­tră este viaţa voastră cu interioritatea ei. Miracolul se înfăptuieşte deci în timp, şi nu într-un spaţiu geografic exterior nouă. Infimul nostru spaţiu bio-fizic, reprezentat prin trupul nostru, e mai legat de spaţiul nostru etnic - cu care este în comunicare, căci în el a prins fiinţă — decît de un spaţiu geografic străin.

Miracolul se înfăptuieşte deci în noi, si nu în afara noastră. Adesea, confruntarea cu infernul social, cu ex­teriorul potrivnic declanşează în noi devenirea cea mai rodnică, de o forţă nebănuită. Ea poate trezi în sufletul nostru valorile ce păreau iremediabil stinse. Viaţa re­naşte din moarte, au constatat înţelepţii lumii. De ce să nu credem în acest adevăr, confirmat de atîtea ori de istorie ?

Nu prin fuga de ţară — care este, de fapt, ca o fugă de sine însuşi — vom găsi sensul existenţei noastre, vom realiza plenitudinea fiinţei noastre. Condiţiile de viaţă mai bune nu ne măresc şansa deschiderii noastre spre adevăr. Poate tocmai suferinţa noastră, aici şi acum, este o şansă de a ne regăsi. Să nu o refuzăm. Asumarea ne­şansei, a suferinţei ca stimul de trezire a vieţii interi­oare, ca mijloc de realizare la un mod superior este în tradiţia spiritualităţii noastre : ciobanul din Mioriţa, care transfigurează moartea trăind-o ca pe o nuntă, deci anulînd-o prin forţa spiritului său, prin libertatea lui, ar tre­bui să ne dea de gîndit. De ce să nu credem, asemenea lui, că infernul de azi poate constitui începutul unei re­naşteri mântuitoare?

Să încercăm să reînvăţăm adevărul în ciocnirea lui cu inautenticul şi minciuna. Acesta va fi adevărul cel adevărat. Să reînvăţăm iubirea sub muşcătura urii. Va fi iubirea cea bună. Să reînvăţăm speranţa sub presiunea spaimei si a disperării ; va fi o speranţă eliberatoare. Să reînvăţăm credinţa în confruntarea ei cu vidul şi neantul. Va fi aducătoare de sens.

Ar fi de neiertat, dragi tineri, de neiertat în faţa în­tregii existenţe, să renunţăm de-a fi purtătorii — la modul personalizat — al unei culturi şi spiritualităţi, căzînd in­conştient într-o ireversibilă regresie individuală, însă cu o semnificaţie colectivă. Sîntem răspunzători la modul in­dividual şi concret — răspundem prin viaţa noastră, prin felul cum înţelegem să ne-o trăim — de devenirea nea­mului nostru. Pentru ridicarea lui, zeci de generaţii si-au adus aportul de dragoste si jertfă, de curaj si credinţă, de gîndire şi frumos. Să nu înşelăm aşteptările înainta­şilor noştri, să nu-i trădăm !

 

IV. Despre adevăr

Să vedem de ce e atît de important să ne clădim viaţa pe adevăr şi ce consecinţe are absenţa lui în existenţa noastră.

Pentru a înţelege mai bine urmările devastatoare ale minciunii, să încercăm să definim adevărul. Să-1 definim prin formula simplă a simţului comun : adevărul îl con­cepem ca pe ceva ce este cu adevărat, ca pe ceva, deci, ce are fiinţă. Aşa stînd lucrurile, minciuna, opusă ade­vărului, n-o putem defini altfel decît ca ceea ce nu este; ca ceea ce nu are fiinţă.

Aceste definiţii par anodine, în simplitatea lor. To­tuşi, urmările, atunci cînd încercăm să le aprofundam, raportîndu-le atît la existenţa noastră cît şi la existenţă în general, sînt din cele mai grave. O primă consecinţă ar fi faptul că, atunci cînd în cugetul nostru introducem un neadevăr, înseamnă că introducem în noi nefiinţa, că murim puţin. Este o iluzie să credem că fiinţa noastră rămîne întreagă atunci cînd arborăm gesturi, atitudini, cuvinte, idei pe care nu le simţim şi nu le gîndim. Nu putem separa spiritul nostru de manifestările lui, după cum nu putem separa materia de forma sa. Manifestînd

contrariul a ceea ce spiritul nostru conţine, îl scoatem din orizontul fiinţei. Cînd îl împiedicăm deci să se manifeste, îi suprimăm funcţiile : aceea de a se afirma, de a-şi crea destinul de adevăr şi, în ultimă instanţă, aceea de a fi. Repetarea frecventă a acestor „sincope" spirituale duce la o degenerare funcţională, la o dureroasă sterilitate, la in­signifianţă si la marasm. Numai spiritul liber de false constrîngeri rămîne creativ şi centrat în sens.

Dar consecinţele minciunii depăşesc cu mult cadrul individual, chiar dacă locul unde se formează minciuna este individualul, într-un orizont mai larg, noi facem parte dintr-o comunitate umană, cu spiritualitatea şi cul­tura ei, încadrată, şi ea, în totalitatea lumii. Atunci cînd introducem un neadevăr în sufletul nostru înseamnă că introducem nefiinţa în lume. Ca parte integrantă a unui neam şi a unei culturi, funcţia fiecăruia dintre noi ar fi deci să aducă, prin existenţa sa individuală, un spor de spiritualitate şi de adevăr în lume ; şi nicidecum de neadevăr sau de nefiinţă.

Ne dăm oare seama ce prejudiciu aducem României prin nenumăratele şi laşele noastre alunecări în minciună si falsuri ? Contribuim la agravarea nesemnificativului şi a marasmului general, dar şi la creşterea propriei noastre sterilităţi interioare. Ne dăm oare seama — si acum mă refer în primul rînd la creatorii de cultură, direct răspunzători de spiritualitatea poporului nostru — că prin inautenticitatea ideilor exprimate în manifestările lor publice, precum şi în creaţiile lor, contribuie la secă­tuirea spirituală a semenilor lor, la deteriorarea culturii şi a spiritualităţii româneşti ? A suprima sistematic func­ţiile spirituale ale fiinţei umane este o crimă tot atît de odioasă ca şi aceea de a lua o viaţă. Ar trebui ca noi toţi să încetăm să mai sporim nefiinţa în jurul nostru si în noi, să încetăm cu toţii să luăm exemplu de la atîţia falsificatori.

Numai trăind în adevăr rămînem vii, creativi si liberi, funcţional integraţi în lume, în rosturile ei superioare. Şi numai reluînd, individual, aceste funcţii spirituale pierdute sau uitate, ne vom redobîndi, ca popor, vigoarea de a rezista în faţa vicisitudinilor, încercărilor soartei, aşa cum am făcut-o de atîtea ori în trecut.

 

V. Despre creativitate

Omul nu-şi îndeplineşte misiunea de om decît prin participarea sa creativă la cele trei modalităţi existenţiale : fizică, biologică, spirituală. Canid creativitatea noas­tră se blochează an oricare din aceste trei domenii, fiinţa noastră se degradează. De patruzeci de ani poporul roman, indivizii din România, adică, sunt supuşi unor presiuni ce tind să le blocheze creativitatea spirituală, înglobîndu-i într-un proces de omogenizare. Sloganele, clişeele de gîndire, neadevărurile repetate mecanic, sub impulsul fricii, fac parte dintr-un proces cert de distrugere a vieţii interioare. Orice repetare sterilă a identicului înseamnă anularea înnoirii, a creativităţii, a vieţii psihice în tota­litatea ei.

Dacă dorim să ne păstrăm calitatea de fiinţe umane, sîntem obligaţi să ne menţinem creativi. Creativi — nu numai ca fiinţe biologice, ci mai ales în dimensiunea noas­tră spirituală, ce se manifestă prin formele noastre culturale : credinţă, morală, gîndire, artă, tradiţie etnică. Fiinţă culturală nu este doar eruditul, filozoful sau artis­tul : fiinţă culturală este orice fiinţă umană care nu ab­dică de la funcţia ei spirituală de a se autocrea însuşindu-şi valorile fundamentale, trăind în ele.

Cred că în acest sens spune Mircea Eliade, despre cultură, că „nu este o suprastructură, cum cred marxiştii" ci este „modul nostru specific de a fi în lume". Este semnificativ faptul că întreaga noastră gîndire ac­tuală exprimă acest adevăr : fiinţa umană îşi îndeplineşte funcţia în lume numai dacă îşi asumă rolul spiritual. Devenirea cea bună, cea orientată spre semnificaţie, este „devenirea întru fiinţă" si nu „devenirea întru devenire", supusă doar imperativului existenţei materiale şi biolo­gice, atrage atenţia Constantin Noica. în acest sens pledează şi eseurie lui Anton Dumitriu. Ideile acestor gînditori români ar trebui să constituie, pentru orice tînăr, un model de autentică existenţă.

Pentru a vă păstra creativi, iubiţi tineri, pentru a vă păstra sufletul viu, pentru a nu muri la douăzeci de ani şi pentru a merita denumirea de om, o primă condiţie este de îndeplinit : deblocarea interioară, cu alte cuvinte eliberarea voastră. Creativi şi vii nu puteţi redeveni decît atunci cînd veţi rupe zăgazul omogenizant al unei gîndiri ce vă apasă şi al unor sentimente stereotipe ce nu au ca suport lăuntric nici un gând, nici un adevăr, nici o emoţie omenească ; numai cînd veţi avea tăria să rupeţi zăga­zurile inautenticităţii, ale imposturii intelectuale strecu­rate în voi, zăgazurile fricii si ale laşităţii ce le gene­rează ; numai atunci cînd veţi încerca să redeveniţi voi înşivă, în puritatea voastră, ca purtători ai datului vostru spiritual.

Sufletul vostru se întăreşte, devine de neînvins, dacă nu-l uitaţi ; dacă îl cultivaţi, printr-o muncă interioară de purificare şi de decondiţionare de formele de agresiune socio-politice ; dacă, printr-un efort de restaurare a vieţii voastre interioare, reintegraţi valorile în trăirile si în comportamentul vostru. Modelele voastre spirituale să devină gînditorii noştri autentici, cei care vă spun ce este adevărul, ce este libertatea si semnificata lor, si mai ales care este puterea de nezdruncinat a spiritului.

 Sursa:Din volumul: Doina Cornea - SCRISORI deschise si alte texte, Editura HUMANITAS, 1991

 

Salt la inceputul paginii