ÎN AŞTEPTAREA
VÂRSTEI A TREIA
Un interviu cu Dominique Loreau,
Arta simplitãtii, tradus în româneste
pe acest site aici
Mai multe cãrti despre un stil de viatã Zen ale
aceleiasi autoare tot acolo:
http://baroquebooks.ro/autori#Dominique-Loreau
NICIODATĂ NU E PREA TÂRZIU
CA SĂ-ŢI IEI MĂSURI DE SIGURANŢĂ
Dacă unii au norocul să rămână
sănătoşi până în ultima zi, cine ne poate
asigura totuşi că mâine nu vom avea probleme de sănătate
sau financiare? Tinerii de azi vor avea aceleaşi pensii
ca şi noi? Ar fi o atitudine arogantă şi o infatuare
din partea noastră să afirmăm că, întrucât
mâncăm sănătos, facem sport şi astăzi
suntem sănătoşi, vom fi veşnic feriţi
de orice boală. Din nefericire, asta nu depinde întotdeauna
de o igienă de viaţă impecabilă sau de o
stare de spirit care să poată face faţă
oricăror încercări. De pildă, veţi ajunge
probabil la o vârstă când nu o să mai puteţi
conduce maşina (Spania retrage permisul de conducere persoanelor
cu vârsta peste 70 de ani, iar Japonia îi îndeamnă pe cetăţeni
să renunţe la el de bunăvoie), când vederea o
să vă slăbească, când nu o să mai puteţi
să vă faceţi singuri cumpărăturile,
când o să urcaţi scările cu mare efort. Să
evităm aceste subiecte şi să ne punem speranţa
în providenţă sau în copii, care să aibă
grijă de noi mai târziu, nu înseamnă decât egoism,
imaturitate şi laşitate.
NU LA ŞAPTEZECI DE ANI TREBUIE
SĂ NE GÂNDIM
UNDE NE VOM PETRECE BĂTRÂNEŢEA
„Cât noi aşteptăm să
trăim, viaţa trece pe lângă."
SENECA, Epistole către Lucilius
În Japonia, una dintre ţările cu cei
mai mulţi cetăţeni trecuţi de suta de ani,
s-a constatat că tocmai persoanele care au contat toată
viaţa pe alţii sunt cele care îşi pierd capul
şi suferă de această boală foarte frecventă,
numită aici „demenţă senilă". Oamenii
care, dimpotrivă, şi-au asumat responsabilităţile
şi au făcut totul ca să nu fie o povară
sau să nu depindă de alţii sunt cruţaţi.
Asta ar putea explica de ce bărbaţii, care au fost
serviţi în cea mai mare parte a timpului, sunt atinşi
în număr mult mai mare de această afecţiune decât
femeile (cele afectate au fost adesea servite de nora la care
locuiau, aşa cum e tradiţia în Japonia, sau de copii).
Aceste persoane nu s-au gândit niciodată ce vor face după
pensionare şi au lăsat în seama familiei povara hotărârilor
care trebuie luate şi a responsabilităţilor
ce trebuie asumate. Nu contaţi aşadar pe altcineva
care să se ocupe de voi mai târziu. Această slăbiciune
riscă să vă coste mai mult decât vă imaginaţi.
O LOCUINŢĂ MICĂ LE
DĂ OAMENILOR ÎN VÂRSTĂ UN SENTIMENT MAI PROFUND DE
SECURITATE
Riscul de a cădea pe scări, numărul
prea mare de paşi care trebuie parcurşi pentru a ajunge
din sufragerie în cameră sau din cameră în baie...
Cu cât o locuinţă e mai mică, cu atât e mai bine
adaptată persoanelor în vârstă, într-un spaţiu
prea mare, ele nu mai au repere (mai ales când au vederea slăbită),
îşi caută adesea lucrurile (din cauza memoriei deficitare)
şi cred că, negăsindu-le, le-au fost furate.
Se simt vulnerabile şi se tem, pe bună dreptate, să
nu fie vizitate de hoţi - riscul de agresiune e mult mai
ridicat când o persoană în vârstă trăieşte
singură, izolată, decât arunci când locuieşte
într-un apartament mic din oraş, alături de vecini
care o cunosc. In Japonia, multe persoane în vârstă şi
singure au obiceiul să ia în fiecare dimineaţă
micul dejun (md-ning) într-o cafenea din apropierea casei. Dacă
într-o zi lipsesc, cunoscuţii intervin imediat, încercând
să afle dacă nu au vreo problemă. Tot în Japonia,
o ţară în care un sfert din populaţie a depăşit
azi vârsta de 60 de ani, în rândul pensionarilor a apărut
o nouă modă: home downsizing-vl (reducerea suprafeţei
locuinţei). De pildă, unii pensionari pur şi
simplu demolează partea superioară a casei şi-i
refac acoperişul. Ei îşi explică alegerea prin
nevoia de a-şi simplifica şi de a-şi „aranja"
viaţa (eliberându-se de tot felul de lucruri devenite inutile),
prin dorinţa de a elimina treptele de urcat şi grijile
legate de întreţinere, prin necesitatea de a-şi reduce
impozitul pe casă şi cheltuielile cu energia.
UN MIC APARTAMENT PENTRU SINE SI
O GARSONIERĂ ÎN APROPIERE
Din ce în ce mai mult, pensionarii din ţările
„bogate" (SUA, Canada, Japonia, Franţa...) încep să
apeleze la serviciile unui asistent la domiciliu cu normă
întreagă, o persoană care să se ocupe de ei
în cazul în care se confruntă cu o incapacitate fizică.
Posibilitatea găzduirii asistentului îi scuteşte de
mutarea într-un azil de bătrâni. Din acest motiv, una dintre
cunoştinţele mele şi-a vândut casa imensă
de la ţară şi şi-a cumpărat un apartament
mic în oraş, împreună cu o garsonieră, aflată
în acelaşi imobil, pe care o închiriază, în ziua în
care va avea nevoie de îngrijire, ea va angaja un asistent
la domiciliu, iar salariul pe care i-1 va plăti nu va fi
mai mare decât preţul pensiunii complete dintr-un azil.
între timp însă, datorită garsonierei închiriate,
obţine un mic venit, cu care îşi completează
pensia, astfel că are suficienţi bani ca să rămână
în casa ei. Chiar dacă într-o zi va deveni invalidă,
va putea să trăiască în continuare înconjurată
de obiectele familiare şi de apropiaţii ei, păstrându-şi
obiceiurile. La vârsta a treia, aceasta este desigur o situaţie
preferabilă instituţiilor de îngrijire costisitoare,
care rămân impersonale, în ciuda eforturilor personalului
angajat şi a confortului pe care le oferă.
UN APARTAMENT MIC CU LIFT
Un apartament mic cu lift e o necesitate pentru
persoanele în vârstă. Mama uneia dintre prietenele mele,
care a refuzat în mod constant să-şi părăsească
locuinţa imensă, chiar şi după plecarea
copiilor şi decesul soţului, a avut, asemenea multor
persoane de vârsta ei, probleme cu genunchii şi cu şoldurile.
Accesul în casă se făcea pe o scară, aşa
că, într-o zi, când n-a mai fost capabilă să
facă faţă treptelor, s-a trezit că nu mai
putea să intre sau să iasă singură din casă.
Atunci copiii ei au decretat tranşant: „Azilul de bătrâni!"
Dacă nu s-ar fi încăpăţânat să păstreze
casa aceea prea mare şi s-ar fi mutat în centrul oraşului,
într-un apartament mic şi cochet, de două camere,
poate că bătrâna ar fi locuit şi azi liniştită
în „casa" ei.
Când începeţi să urcaţi sau să
coborâţi scările cu dificultate înseamnă că
a venit vremea să acţionaţi, nu aşteptaţi
să ajungeţi în punctul în care alţii vor lua
hotărâri în locul vostru. Sau veţi trece prin experienţa
unei căzături serioase.
PĂREREA UNUI PRIETEN NORVEGIAN
DESPRE LOCUINŢA DE CARE AVEM
NEVOIE
LA VÂRSTA A TREIA
„În ceea ce priveşte fericirea, în cursul
ultimelor secole au intervenit puţine schimbări, înţelegerea
noastră în legătură cu acest subiect nu a înaintat
prea mult. Nu am învăţat nimic cu privire la modalităţile
de a accede la această preafericită condiţie."
MIHALY CSIKSZENTMIHALYI, Flux. Psihologia fericirii
Am fost extrem de surprinsă când, la treizeci
de ani, am auzit răspunsul unui prieten norvegian, care,
ca şi mine la acel moment, locuia în New York şi pe
care îl întrebasem dacă nu-i era dor de ruralitatea norvegiană
şi de zăpadă şi dacă nu cumva se gândea
ca, mai târziu, să se întoarcă în satul natal, deşi
soţia era din America: „Când eşti tânăr, e bine
să locuieşti la ţară, dar, când ajungi la
o anumită vârstă, e mai bine să locuieşti
în centrul unui oraş, ca să ai totul în apropiere
şi să profiţi de însufleţirea urbană."
Până atunci, nu considerasem viaţa din acest punct
de vedere. Una dintre vecinele mele din Paris trăieşte
singură, într-o mică garsonieră. Fiica ei o
imploră să meargă să locuiască la ea,
într-un sat de provincie, dar vecina mea refuză, în ciuda
celor 87 de ani ai săi. îi place la nebunie să se
plimbe şi ia la pas străzile capitalei în fiecare
zi, timp de două ore. Ce să facă ea, mi-a spus
zâmbind, izolată într-un sat, câtă vreme a locuit
toată viaţa la oraş şi cele mai mari dintre
bucuriile ei sunt străzile oraşului şi mica garsonieră,
cu pereţii tapetaţi în roz?
UN CUPLU DE PENSIONARI INTELIGENŢI
Pensionarii la care mă refer locuiesc, încă
de la începutul căsniciei, într-o casă imensă,
pe care o îndrăgesc mult.
Dar, înaintând în vârstă, şi-au dat
seama că probabil nu vor putea să mai rămână
aici prea multă vreme. Ca atare, şi-au cumpărat
din economii un apartament mic, confortabil si cochet în centrul
oraşului, în apropiere de reşedinţa actuală.
Am crezut că vor să-1 închirieze. Ei bine, nu! Se
duc acolo în mod regulat şi îl amenajează ducând,
la fiecare vizită, alte lucruri care le plac, din casa
cea mare. Se pregătesc senini pentru bătrâneţe,
ştiind că, în principiu, când vor fi obligaţi
să-şi părăsească vasta locuinţă
actuală, nu se vor îndrepta spre un azil, ci spre această
mică reşedinţă, care le aparţine deja
şi care, cu fiecare săptămână, devine din
ce în ce mai mult „acasă".
