Fragmente traduse din cartea scrisă de Paul Lebeau despre Etty Hillesum.

Alte pagini despre Etty Hillesum pe site aici:
Etty Hillesum

Paul Lebeau
 Etty Hillesum – Un itinérarire spirituel.
Amsterdam 1942-Auschwitz 1943

Postare 21 iulie 2010 aici

Capitolul IV
”Nopţile lungi pe care le voi petrece scriind,
vor fi nopţile mele cele mai frumoase”

 […]

„Ieri am crezut la un moment dat că nu mai pot trăi, că am nevoie de ajutor. Pierdusem sensul vieţii şi sensul suferinţei. Aveam impresia că mă prăbuşesc sub o povară formidabilă. Totuşi, am continuat să lupt şi iată că mă simt capabilă să continui, mai puternică decât înainte. Am încercat să privesc în adâncul ochilor suferinţa umanităţii, m-am explicat cu ea, sau, mai degrabă, „ceva” din mine s-a explicat cu ea. Interogaţii disperate şi-au primit răspunsuri. Marea absurditate a făcut loc unei oarecare ordini şi coerenţe, şi iată-mă capabilă să-mi continui calea. O bătălie în plus, scurtă dar violentă, din care ies îmbogăţită cu un infim supliment de maturitate.

Eu spun că „m-am explicat cu Suferinţa Umanităţii”(aceste cuvinte mari mă fac să scrâşnesc din dinţi), dar nu este întrutotul just. Mă simt mai degrabă ca un mic câmp de bătaie unde se deşartă certurile, întrebările puse de vremea noastră. Tot ceea ce se poate face, este să rămâi pur şi simplu disponibil pentru ca epoca să facă din voi un câmp de bătaie. Aceste chestiuni trebuie să găsească acolo un câmp închis în care să se înfrunte, un loc unde să se liniştească, şi noi, bieţi oameni, trebuie să le deschidem spaţiul nostru interior şi să nu fugim de ele. Eu sunt, poate, în această privinţă, un pic prea primitoare. Adesea sunt teatrul unor înfruntări sângeroase şi le plătesc cu preţul unei imense oboseli şi a unor migrene teribile. Dar, pentru moment, nu sunt mai mult decât eu însămi, Etty Hillesum, o studentă sârguincioasă, într-o cameră veselă, cu cărţi şi cu un vas de margarete. Râul s-a retras cuminte în patul lui, contactul cu „Umanitatea”, „Istoria Lumii, „Suferinţa” s-a rupt… Nu trebuie să ne pierdem în continuu în marile întrebări, să fim un câmp de bătaie continuu. Este bine să ne regăsim strâmtele limite personale între care ne putem continua mica noastră viaţă, conştient şi conştiincios, maturată şi aprofundată prin experienţele acumulate în aceste momente aproape „depersonalizate” ale contactului cu umanitatea întreagă. Într-o bună zi poate că voi exprima mai bine această viaţă interioară, sau o voi face prin intermediul unui personaj de nuvelă sau roman, dar mai este încă mult de aşteptat.” (15 iunie 1941, p. 67).

Acest „poate” se preschimbă încet-încet în certitudine, şi acest termen lung, în urgenţă – ceea ce provoacă în ea, nu doar o referire la Dumnezeu, ci o rugăciune:

„Există agitaţie în mine, o agitaţie bizară şi diabolică, care ar fi productivă dacă aş şti ce să fac cu ea. O agitaţie creatoare. Nu este cea a corpului(o duzină de nopţi de iubire nu ar ajunge pentru a o linişti). Este o agitaţie aproape „sacră”. O, Dumnezeule, ia-mă în mâna ta cea mare şi fă din mine instrumentul tău, fă-mă să scriu!... Nu ştiu cum să realizez această dorinţă de a scrie. Totul este încă prea haotic, şi îmi lipseşte încrederea în mine, sau mai degrabă necesitatea urgentă de a spune ceva precis. Aştept încă momentul în care totul va ieşi şi îşi va găsi forma în mod natural. Dar pentru aceasta trebuie ca mai întâi eu însămi să găsesc această formă, forma mea proprie.” (4 iulie 1941, p.71-72)

Maniera în care Etty exprimă aici această efervescenţă interioară, această impresie de a fi „posedată” de un dinamism non programat corespunde unei experienţe destul de comune a creaţiei literare. Ea adaugă că, stabilind raportul unor analize practicate de către Spier, a „simţit că omul nu poate fi cuprins la modul absolut de nici o formulă psihologică. Că numai artistul poate să ne înfăţişeze străfundul iraţional al omului” (p.72).

Ea va lua încet-încet cunoştinţă de faptul că acest impuls creator începe deja să se concretizeze în redactarea jurnalului ei. Şi totodată percepe care este genul literar corespunzător scrierilor ei: nu o operă de pură imaginaţie, ci o cronică: „Vreau să scriu cronica atâtor lucruri ale acestui timp”. Da, o cronică.” Şi ea analizează cu perspicacitate natura unui asemenea demers:

„Îmi dau seama că în mijlocul suferinţelor – subiective – pe care le îndur, subzistă mereu o curiozitate, pe care aş putea-o numi obiectivă, un interes pasionat pentru tot ceea ce afectează lumea, oamenii şi fluctuaţiile sufletului meu. Mă simt investită cu această misiune: a clarifica tot ceea ce se întâmplă în jurul meu pentru a le descrie mai târziu… Tu eşti adesea atât de distrasă de evenimentele traumatizante care se produc în jurul tău, încât a-ţi croi din nou drumul care duce la tine însăţi îţi este mai dificil decât orice pe lume. Şi totuşi drumul acesta trebuie regăsit. Nu trebuie să-l laşi să fie înghiţit de lucrurile care te înconjoară în virtutea unui sentiment de culpabilitate. Lucrurile trebuie să se clarifice în tine. Nu trebuie să te laşi înghiţită de lucruri.” (13 august 1941, p.91-92)

[…]

Şi pentru a exprima mai bine grija ei pentru a atinge această „formă”, a cărei necesitate o resimte atât de puternic, ea evocă arta sculptorului: „Trebuie să începem prin a tăia marele bloc de granit brut pe care îl purtăm în noi, şi să extragem din el câteva figuri modeste, dacă nu vrem ca pe termen lung să fim zdrobiţi de acesta. Dacă nu ne străduim să ne găsim „forma” noastră, vom dispărea în noapte şi haos – sunt din ce în ce mai convinsă de aceasta” (5 august 1941, p. 77-78).

[…]

Ceea ce ea adună astfel în ea, şi unde speră să-şi găsească mai târziu sursa de inspiraţie, nu sunt atât lecturile, oricât de purtătoare de lumină ar fi, ci „marea carte a vieţii”, ale cărei pagini le presimte din toate aceste feţe, aceste conversaţii adesea epuizante, această istorie a oamenilor pe care îi este dat să-i întâlnească, să o contemple cu ochii prieteniei sau ai compasiunii:

„Dumnezeul meu, îmi încredinţezi atâtea lucruri preţioase! Să sperăm că voi fi atentă la ele şi le voi gestiona cu discernământ. Toate aceste conversaţii cu prietenii mei nu-mi aduc nimic în acest moment. Mă epuizez de tot în ele. Nu am încă forţa de a mă izola de ele. A găsi echilibrul just dintre latura mea introvertită şi latura mea extrovertită, iată sarcina cea mai aspră care mă aşteaptă. Cele două tendinţe sunt la fel de puternice în mine. Îmi plac contactele umane. Intensitatea atenţiei mele reuşeşte să scoată din ei(oameni) ceea ce ei au ca cel mai profund şi mai bun în ei. Ei mi se deschid şi fiecare om este pentru mine o poveste care îmi istoriseşte viaţa însăşi. Ochii mei uimiţi nu încetează să citească această uriaşă poveste. Viaţa îmi încredinţează atâtea istorii pe care ar trebui să le povestesc la rândul meu şi să le expun în termeni clari tuturor celor care nu ştiu să citească pe loc textul vieţii. Dumnezeul meu, tu mi-ai dat darul de a citi. Vei vrea tu să-mi dai şi darul de a scrie?”(4 octombrie 1942, p.577)

Este pentru prima dată când ea formulează atât de deschis această intuiţie a cărei experienţă au făcut-o toţi creatorii, fiecare în felul lui, şi anume că: ceea ce este cel mai bun, cel mai de preţ în opera lor, le-a fost „dat” şi că acest dar, această „graţie”, provine de la o Generozitate misterioasă. Etty o resimte atât de profund, în acea seară, încât se ridică în plină noapte şi, redeschizând caietul, o desemnează prin Numele ei:

„Deodată, în mijlocul nopţii. Rămân singură cu Dumnezeu. Nu mai există nimeni care să mă ajute. Am responsabilităţi, dar încă nu mi-am încărcat complet umerii cu ele. Continui să mă joc şi încă sunt indisciplinată. Dar nu rămân cu un sentiment de sărăcire, ci mai degrabă cu unul de îmbogăţire şi de pace. Sunt de acum absolut singură cu Dumnezeu. Noapte bună!” (p. 577-578)

[…]

„În această după amiază, privit stampe japoneze cu Glassner. Frapată de o evidenţă subită: exact astfel vreau eu să scriu. Cu tot atâta spaţiu în jurul unor cuvinte puţine. Detest excesul de cuvinte. Aş vrea să nu scriu decât cuvinte inserate organic într-o mare tăcere, şi nu cuvinte care să nu fie acolo decât pentru a domina şi risipi tăcerea. În realitate, cuvintele trebuie să accentueze tăcerea. Ca această stampă cu o ramură înflorită într-un colţ inferior. Câteva tuşe de pensulă delicate – dar ce redare a celui mai infim detaliu ! – şi, împrejur, un spaţiu imens, nu un vid. Să spunem mai degrabă: un spaţiu inspirat… Va trebui găsit un dozaj just între spus şi non spus, un non spus mai plin de acţiune decât toate cuvintele care ar putea fi împletite împreună… Nu este vorba de o tăcere vagă şi insesizabilă: ea trebuie să aibă contururi bine precizate şi o formă proprie. Astfel cuvintele nu ar trebui să servească decât la a da tăcerii forma şi limitele ei.”

Nu este aceasta un fel de profeţie a acestei întinse tăceri de o jumătate de secol care a înconjurat scrierile ei şi care contribuie la a le conferi astăzi o consacrare literară şi spirituală?

[…]

Dar cu această luciditate exigentă, din care jurnalul ei ne oferă atâtea exemple, Etty adaugă că încă are nevoie de a se simplifica – lucru pe care, de asemenea, orice ucenic literar îl resimte mai devreme sau mai târziu:

„Va trebui să mă desfac de această conştiinţă exacerbată. Savurez încă prea mult această situaţie intermediară. Totul trebuie să devină mai natural şi mai simplu, şi voi ajunge poate să mă simt adultă şi capabilă să le îndrum la rândul meu, pe alte făpturi din această lume, şi să le aduc puţină lumină prin munca mea, căci aceasta contează în cele din urmă.”(12 martie 1941)

Ea va înţelege încet-încet că este vorba, nici mai mult nici mai puţin, de o „convertire” a nevoii ei de a scrie, analogă celei la care era chemată să consimtă în relaţia ei cu Julius Spier:

„Voiam să-l posed. Voiam să fie al meu… şi toate aceste femei despre care el mi-a vorbit, le uram, eram geloasă pe ele şi mă gândeam, inconştient poate: „Ce mai îmi rămâne mie?” şi simţeam că el îmi scapă. Sentimente umane foarte meschine. Este un alt mod de a poseda, de a trage spre mine lucrurile prin cuvinte şi imagini, şi astfel de a mi le însuşi. Iată din ce era făcută până acum nevoia mea de a scrie: a mă ascunde departe de toţi împreună cu toate comorile pe care le-am acumulat, a le nota pe toate, a le reţine pentru mine şi a mă bucura de ele. Şi această furie de a poseda - nu găsesc formulare mai bună – m-a părăsit. Mii de legături care mă apăsau s-au rupt. Respir liber, mă simt puternică şi port asupra tuturor lucrurilor o privire luminoasă. Şi acum, că nu mai vreau să posed nimic, acum că sunt liberă, totul îmi aparţine de acum şi bogăţia mea interioară este imensă.” (16 martie 1941)

La mai mult de un an după aceasta, după multe lupte interioare şi interogări torturante, această convingere îi apare din nou:

„Ceea ce trăiesc lăuntric, şi care nu este numai de la mine, nu am dreptul să o păstrez numai pentru mine. Sunt eu, oare, în acest fragment de istorie a umanităţii, unul din numeroşii receptori, care trebuie apoi să emită mai departe? Să emită ce? Încă nu ştiu.” (4 iunie 1942)

Noi ştim acum, noi cei care am captat acest mesaj care ne-a parvenit, ca prin miracol, după o jumătate de secol de tăcere. Dar nu am isprăvit încă de ascultat.

Capitolul V
”Fata care nu ştia să îngenuncheze
a ajuns să înveţe aceasta”

[…]

„În această după amiază, m-am pomenit deodată în genunchi pe carpeta din sala de baie, cu capul acoperit în halatul de baie care zăcea pe scaunul de nuiele. Nu sunt capabilă să îngenunchez bine, resimt încă o anumită jenă. Pentru ce? Fără îndoială pentru că există încă în mine o înclinaţie critică, raţionalistă, atee chiar. Şi totuşi există în mine din când în când o aspiraţie profundă să îngenunchez, cu mâinile acoperindu-mi faţa, şi să găsesc astfel o pace profundă, ciulind urechea la sursa ascunsă din adâncul meu”(15 septembrie 1941, p. 109).

Acest gest subit i-a fost inspirat, poate, de o confidenţă a prietenei sale, Tide, o creştină: „Tideman, această roşcată viguroasă de treizeci şi cinci de ani, îi spusese în acea seară:  ’În aceasta, vezi tu, eu sunt ca un copil: când am probleme, îngenunchez în mijlocul camerei mele şi îl întreb pe Dumnezeu ce trebuie să fac.’ Treptat, această îngenunchere silenţioasă şi solitară i-a devenit obişnuită şi din ce în ce mai vitală. Astfel încât scrie ea însăşi:

„Ieri seară, înainte de a mă culca, mă aflam dintr-odată pe genunchi în mijlocul acestei încăperi mari, între scaunele de fier, pe rogojina care acoperă pământul. Aşa pur şi simplu, fără să fi vrut aceasta. Aplecată spre pământ de un impuls mai puternic decât voinţa mea. Cu ceva timp în urmă îmi spuneam:”Mă antrenez să îngenunchez”. Resimţeam încă o anumită jenă în a face acest gest, atât de intim ca şi gesturile de iubire, despre care numai poeţii pot vorbi.” (13 decembrie 1941, p.190)

Etty continuă citând în acest sens confidenţa unui pacient al lui Spier: „Adesea am sentimentul, spre exemplu atunci când ascult Patimile după sfântul Matei de Bach, că Dumnezeu este în mine.” La care Spier a reacţionat, povesteşte Etty, cam în aceşti termeni: „În momente ca acestea, el era în deplină comuniune cu forţele creatoare şi cosmice care acţionează în fiecare om. Şi această putere creatoare este la urma urmei o fărâmă din Dumnezeu. Numai că trebuie să avem curajul să o exprimăm deschis.” Această reflecţie a frapat-o pe Etty. Şi a fost ocazia unui alt dialog cu Spier, despre care povesteşte după cum urmează:

„Aceste cuvinte mă însoţesc de săptămâni de zile: ‘numai că trebuie să avem curajul să o exprimăm deschis’. Curajul de a rosti numele lui Dumnezeu. S. mi-a spus într-o zi că lui i-a trebuit mult timp până să îndrăznească să rostească numele lui Dumnezeu – ca şi cum ar persista în a găsi ca fiind ceva ridicol. Şi aceasta în timp ce era deja credincios. ‘Şi seara, mă rog de asemenea, mă rog pentru oameni’.”

Prima menţionare a lui Dumnezeu pe care o întâlnim în Jurnal, din data de 9 martie 1941 (p.7), este o reminiscenţă poetică care, după toate aparenţele, găseşte la Etty o rezonanţă revelatoare:

„Lumea izbucneşte ca o melodie din mâna lui Dumnezeu”: toată ziua, aceste cuvinte ale lui Verwey au răsunat în capul meu. Şi eu aş vrea să fiu ca o melodie care izbucneşte din mâna lui Dumnezeu.”

Postare 21 iulie 2010

Acest citat ne face să ne gândim la admirabila formulă a sfântului Augustin, care evoca istoria ca pe un „vast poem rostit de un Poet incredibil de inspirat”, velut magnum carmen ineffabilis modulatoris. Etty va fi din ce în ce mai sensibilă la această prezenţă a lui Dumnezeu în toate lucrurile. Angoasa însăşi o atestă în maniera ei, ala cum îi sugerează aceste remarci ale lui Spier notate de unul dintre pacienţii lui, şi pe care ea o consemnează, achitându-se de slujba ei de secretară şi colaboratoare:

„Există în această angoasă un presentiment al divinului, a atot-puterii creatoare. Trebuie să treci prin experienţa acestei angoase, a „temerii de Dumnezeu”. Să scoţi tocmai din această experienţă o forţă creatoare. Temerea de Dumnezeu ar trebui să provoace un surplus de viaţă la cel care o trăieşte. Trebuie să ne putem metamorfoza angoasa. Primitivii şi copiii cunosc angoasa. Angoasa este surmontată prin credinţă.”

Angoasa este de fapt, pentru unii şi în felul ei, un simptom de „ne-stăpânire” în privinţa realului, în sensul în care zguduie suficienţa omului şi poate astfel să-l pregătească pentru această abandonare încrezătoare care este credinţa.

Atenţia pe care Etty o acordă de acum dimensiunii religioase a omului se evidenţiază mai ales în citatele pe care le transcrie în Jurnalul ei. Astfel, acest pasaj dintr-o lucrare a filosofului american Will Durant, care se seamănă foarte mult unor diagnostice contemporane:

”Ştiinţa este o putere. Numai înţelepciunea este libertate. Cultura epocii noastre este superficială, şi ştiinţa noastră periculoasă, căci dacă suntem bogaţi în mecanisme, suntem săraci în motivaţii. Echilibrul spiritului nostru, care era odinioară fructul unei fervori religioase, a dispărut. Ştiinţa a disociat morala noastră de fundamentele ei supranaturale şi lumea noastră pare corodată de un individualism dezordonat, care reflectă dezorientarea haotică a spiritului nostru.” (Will Durant – The meaning of Philosophy , 1920)

În timp ce ia notă de această interpelare, Etty nu va adera totuşi la această viziune unilaterală şi global pesimistă a lumii contemporane. Încă de la începutul acestui urcuş spiritual în care s-a angajat cu ajutorul lui Julius Spier, ea descoperă ceea ce numim con-templaţie: termen provenit din cuvântul „templu”, care înseamnă „loc rezervat” (dincolo de orice destinaţie utilitară), rezervată primirii şi revelării unei Prezenţe. Privirea contemplativă este cea care, eliberată de instinctul de posedare sau de dominare, percepe intuitiv Frumuseţea lumii, sensul profund şi oferit al oamenilor şi al lucrurilor. Etty se explică într-una din primele pagini ale jurnalului ei despre evenimentul interior care marchează accesul ei la această disponibilitate contemplativă:

„Ating aici un punct esenţial. Când găseam că o floare era frumoasă, aş fi vrut să o presez pe inima mea sau să o mănânc. Acest sentiment era mai dificil cu late frumuseţi naturale, dar sentimentul era acelaşi. Aveam o natură prea senzuală, prea „posesivă”, aş spune. Ceea ce găseam frumos, îl doream într-un mod mult prea fizic, voiam să-l am. De aceea aveam mereu o senzaţie penibilă de dorinţă de nestins, o aspiraţie nostalgică după ceva ce îl credeam inaccesibil, şi aceasta numeam eu „instinctul meu creator”. Intensitatea acestor sentimente era tocmai ceea ce mă făcea să cred că sunt născută pentru a crea opere de artă. Dintr-odată totul s-a schimbat. Pe ce căi interioare? Nu ştiu, dar schimbarea există. Nu mi-am dat seama decât în această dimineaţă în timp ce rememoram o mică promenadă în jurul Patinoarului, alaltăseară. Era în amurg. Culorile blânde ale cerului, siluetele misterioase ale caselor, copacii vii, cu rămurişul transparent, totul era admirabil. Ştiu foarte bine cum reacţionam „înainte” la astfel de scene. Resimţeam această frumuseţe atât de mult încât trăiam o durere în inimă. Frumuseţea mă făcea să sufăr, nu ştiam ce să fac cu ea. Aveam nevoie să scriu, să scriu versuri, dar cuvintele nu veneau niciodată. Atunci eram ca un suflet în suferinţă. Mă îndopam literalmente cu frumuseţea peisajului, şi aceasta mă epuiza. Cheltuiam o energie infinită. Era un fel de onanism în fond.

Alaltăseară, în schimb, am reacţionat cu totul altfel. Am întâmpinat în bucurie, în pofida a toate, intuiţia frumuseţii lumii create de Dumnezeu, dar aceasta nu mă mai deranja. Nu mai era vorba de o plăcere egoistă.” (16 martie 1941)

Această bucurie de a întâmpina „frumuseţea lumii create de Dumnezeu” nu o va mai părăsi, în pofida unor scurte perioade în care o încearcă suferinţele fizice sau angoasa celor care, în jurul ei, se simt din ce în ce mai ameninţaţi. Ea scrie unsprezece luni mai târziu cu această sensibilitate la realul cel mai concret care o caracterizează:

”Sunt plină de recunoştinţă pentru această viaţă. Mă simt crescând. Îmi dau seama zilnic de greşelile şi de micimile mele, dar îmi cunosc şi posibilităţile. Şi apoi iubesc, iubesc buni prieteni, dar această afecţiune nu mă izolează de ceilalţi oameni. Iubesc atât de larg şi  până la marginile lumii, îi iubesc atât de mult chiar pe cei pentru care simt în mod spontan nici o simpatie – trebuie mers până acolo! Han doarme la etaj cu o tuse produsă  de o bronşită, iar eu mă strecor cu gratitudine în micul meu pat solitar. Este frapant_ atunci când sunt întinsă pe spate, am în realitate impresia că sunt ghemuită lângă bunul şi vechiul pământ, în timp ce mă odihnesc pe o saltea confortabilă. Dar când mă aflu astfel culcată, atât de intens prezentă  şi destinsă totodată, debordând de gratitudine pentru tot, est ca şi cum aş fi în comuniune cu – da, cu ce? Cu pământul, cu cerul, cu Dumnezeu, cu totul.” (22 februarie 1942)

[…]
3 aprilie 1942

„Iată, sunt câteva zile, săptămâni de când mă gândesc să scriu despre aceasta, dar nu ajung să formulez – timiditate sau încă o falsă ruşine? Îngenuncherea: este ca şi cum acest gest ar corespunde acum unui elan al întregului corp. O resimt în tot corpul meu. Uneori, în momente de profundă gratitudine, simt în mine o nevoie adâncă de a îngenunchea, cu capul adânc plecat, cu mâinile acoperindu-mi faţa. A devenit un gest care corespunde unui elan profund al corpului meu, şi aspiră uneori în mod imperios să se concretizeze. Şi îmi amintesc: Fata care nu ştia să îngenuncheze, şi carpeta aspră din sala de baie. Şi totuşi, în clipa în care scriu acestea, simt încă o anumită jenă în a exprima ceea ce aparţine intimităţii mele cele mai profunde. Aş avea mai puţne rezerve şi pudoare în a evoca viaţa mea amoroasă. Ce poate fi mai intim decât relaţia unei fiinţe umane cu Dumnezeu?”

Acest reflex de pudoare îi inspiră lui Etty o anumită repulsie faţă de manifestările de pietate prea demonstrative. Aşa cum atestă citatul care va urma, ea a avut, într-o vreme neprecizată, un contact cu „Mouvement d’Oxford”. Era vorba de o mişcare de „trezire” fondată la iniţiativa evanghelistului american Frank Buchman în cursul anilor treizeci.
[…]

“Această adunarea Mişcării de la Oxford la care am participat cu ceva timp în urmă mi-a lăsat o impresie negativă. Prea exhibiţionist! Cum poţi să faci astfel dragoste cu Dumnezeu în public? […] Nu! Niciodată! Pentru o dată, fie, ca experienţă a unei senzaţii tari”. (3 aprilie 1942)

Iată o atitudine un pic severă, care contrastează faţă de bunăvoinţa profundă pe care Etty o va manifesta din ce în ce mai mult faţă de tot ce este uman. Dar se cuvine să vedem acolo, înainte de toate, profunzimea şi puritatea simţului lui Dumnezeu la ea. Ea nu va înceta să şi-l aprofundeze şi autentifice pe măsură ce descoperă adevărul ultim al vieţii.

Într-un sens, descoperirea lui Dumnezeu este strict personală.

... va urma...

Fragmente traduse din volumul:
Paul Lebeau - Etty Hillesum. Un itinérarire spirituel.
Amsterdam 1942-Auschwitz 1943 ,
Albin Michel, Spiritualités vivantes
Traducerea îmi apartine, VJ.

Salt la inceputul paginii