Mihai Eminescu
GLOSSĂToate-s vechi şi nouă
toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe.
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte.
Regăsindu-te pe tine.
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii.
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă.
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.
Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate.
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.
Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există.
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă.
Alte guri, aceeaşi gamă.
Amăgit atât de-adese,
Nu spera şi nu ai teamă.
Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai. Căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece.
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.
Cu un cântec de sirenă.
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă.
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-a lături te strecoară.
Nu băga nici chiar de seamă.
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating. să feri în laturi.
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor
să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică.
Tu rămâi la toate rece.
Tu rămâi la toate rece
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi ţi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine
Şi dacã...
Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii
E ca m minte să te am
Şi-ncet să te apropii.
Şi dacă stele bat
în lac
Adâncu-i luminându-1
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.
Şi dacă norii deşi
se duc
De iese-n luciu luna
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeuna.
La steaua
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Lucii vederii noastre.
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.
Tot astfel, când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.
