Prefata, cuprinsul, introducerea si douã fragmente din cartea sa
Psihologia abisalã si noua eticã,
Editura NEMIRA, 2018
trad. din germanã Anca Bodogae

Pentru detalii carte pe ELEFANT - unde este si la un pret redus cu 40% - faceti dublu click pe poza cãrtii.

O carte fundamentalã pentru întelegerea de fond a "functionãrii" noastre ca omenire în evolutie...
Si totodatã o avertizare pentru butoiul cu pulbere pe care stã omenirea atâta timp cât nu-si constientizeazã partea inconstientã, Umbra.

Aici se aflã CHEIA conflictelor si a PÃCII în lume. Teoretic. Pentru cã practic suntem pe nivele diferite de umanitate. Mai degrabã, aici se aflã EXPLICATIA conflictelor. Rãmâne de vãzut ce se poate face.

Erich Neumann (1905–1960), s-a nascut intr-o familie de evrei la Berlin, unde a studiat mai tarziu medicina. In 1934 s-a mutat la Tel Aviv. A tinut prelegeri frecvent la Institutul C.G. Jung de la Zürich, precum si in Anglia, Franta sau Olanda. A contribuit semnificativ la dezvoltarea gandirii jungiene, ale carei metode le-a cercetat si le-a practicat pana la sfarsitul vietii. Printre lucrarile sale importante se afla The Origins and History of Consciousness, The Great Mother sau The Child. A publicat, de asemenea, volume de poezie si romane.

 

Cuprinsul cãrtii

Prefaţă.

Introducere.
Declinul valorilor în epoca modernă şi problema răului       

Vechea etică     15

Negarea negativului - Reprimare si refulare - Persona si umbra - Inflaţia eului şi „conştiinţa curată" - Concepţia dualistă fundamentală - Suferinţa şi reprimarea -Sentimentul de vinovăţie, proiecţia umbrei şi psihologia ţapului ispăşitor - Obiecte, forme si efecte ale psihologiei ţapului ispăşitor.

Stadii ale dezvoltării etice           45

Dezvoltarea conştiinţei şi dezvoltarea etică - Etica de grup - Individul creator, elita şi colectivul - Voce şi conştiinţă - Semnificaţia pozitivă a vechii etici - Conflictul dintre elită şi masă - Clivajul produs de procesul de contopire în masă, în lumea modernă – Suprasolicitare etică, pseudosoluţia etică si blocarea laturii de umbră -
Principii şi efecte fundamentale ale vechii etici.

Noua etică         63

Experimentarea umbrei în psihologia abisală - Detronarea eului şi a sistemului său de valori - Acceptarea răului -Răzbaterea laturii de umbră în Occident şi consecinţele ei -Zdruncinarea sistemului colectiv de valori şi reacţiile de evadare - Etica nouă ca etică totală - Acceptarea umbrei şi legătura cu latura primitivă.

Ţelurile şi valorile noii etici           89

Integrarea şi întregirea personalităţii ca ţel al noii etici -Principiul ierarhic al noii etici - Principiul conştiinţei în noua etică - Sine şi Voce versus supraeu şi conştiinţă morală -Transformarea negativului - Semnificaţia colectivă a eticii individuării - Suferinţa mandatată şi experienţa religioasă -Noul aspect al divinităţii.

PREFAŢĂ

Cartea, scrisă în timpul celui de-AI Doilea Război Mondial şi sub presiunea lui, apare într-o epocă întunecată de spectrul iz­bucnirii unui al treilea război mondial. Trebuie să ne întrebăm dacă problemele de etică, fie ea şi „nouă", îşi mai găsesc locul într-o lume a dansului macabru, în care naţional-socialismul german n-a fost mai mult decât un preludiu.

Popoarele, care abia ieri îşi proclamau solidaritatea în lupta umăr la umăr pentru libertatea omului, se întrec astăzi în a produce bombe atomice, pe care să le folosească unele împotriva celorlalte şi cine se poate îndoi că ceea ce astăzi pare incredibil va fi mâine de la sine înţeles? Ce rost mai are în actuala situaţie mondială ridicola chestiune a eticii sau răs­punsul, cu atât mai ridicol, „depinde de individ"?

Poate părea că atât problema, cât şi răspunsul sunt depăşite şi că încercăm aici să satisfacem nevoile câtorva, puţini indivizi pe cale de dispariţie. Şi totuşi, totul contrazice această ipoteză. O conştiinţă istorică, ce poate cuprinde cu privirea dezvoltarea omenirii, trebuie să admită că dintotdeauna cele mai nobile străduinţe ale speciei umane s-au îndreptat spre crearea indivi­dului. Comunitatea indivizilor liberi este următorul ţel al evoluţiei, încă îndepărtat, dar vizibil la orizont. Comunitatea si libertatea nu sunt însă vestite de bombe atomice, libertatea şi individualitatea nu se creează de state-colos.

Umbra rasei umane e deasupra noastră şi ne întunecă cerul cu radiaţii letale şi bombe atomice, întotdeauna, mai-marele îl va nimici - aproape - pe cel mai mic, dar el supravieţuieşte mereu, si mereu David triumfă asupra lui Goliat. Mai-micul poartă minunea în el, căci el e individul creator şi prin el îşi croieşte omenirea drumul în istorie.

Deci, mai-micul rămâne cel mai mare si doar în aparenţă pierde bătălia psihologia ce aşază individualitatea în centrul comunităţii, mai ales astăzi. Căci s-a dovedit mereu că în bătăliile pierdute se află începutul direcţiilor decisive pentru omenire.

Tel-Aviv, Israel, mai 1948 Erich Neumann

INTRODUCERE
Declinul valorilor în epoca modernă şi problema răului

"Aproape si greu de atins e Dumnezeu.
Dar unde e primejdie, apare si salvarea."
Holderlin

Răul e una dintre cele mai importante probleme ale omului modern. Nu există nicio valoare consacrată sau vreun vechi ideal care să ne protejeze de recunoaşterea faptului că trăim într-o lume în care răul, ridicându-se gigantic din străfundurile omului, ne pune pe toţi, fără excepţie, în faţa întrebării: Cum vom reuşi să ne descurcăm cu acest rău?

Epoca modernă e epoca în care ştiinţa şi tehnica demonstrează fără urmă de îndoială, capacitatea conştiinţei de a se raporta la natura fizică şi de a o stăpâni în amplă măsură, în orice caz, în mai mare măsură decât în orice altă epocă a is­toriei omului. Ea este însă si epoca în care incapacitatea de raportare la natura psihică, la sufletul uman, se manifestă mai înfiorător ca niciodată.

Sângele care a înecat Europa si care ameninţă să scufunde întreaga lume - căci războaiele mondiale sunt doar un simptom al acestei stări - reprezintă consecinţa acestei incapacităţi. Fenomenul care marchează epoca noastră este izbucnirea colectivă a răului în om, la o scară nemaiîntâlnită până acum în istoria universală. Diferitele explicaţii conştiente, fie ideologice, politice, sociologice, fie de altă natură, care, aşa cum ştie psihologia abisală, nu vor cuprinde nicicând cauza reală a unui eveniment, nu se pot amăgi, nevăzând că răul a pus stăpânire pe sute de milioane de oameni. Vechea etică a epocii iudeo-crestine s-a dovedit incapabilă de a stăpâni forţele destructive din om.

Un declin al ceea ce numim „vechea etică" este, aşa cum se demonstrează, un fenomen necesar în istoria umanităţii. Dar el ne face să ne întrebăm dacă există deja tendinţele si caracteristicile de bază ale unei noi etici, fiindcă omenirea se află în pericolul de a fi anihilată de „insanitatea morală" ce a luat-o în posesie si care e un simptom al unei stări tranzitorii, lipsite de etică.

În lupta ce divizează omenirea, liniile fronturilor sunt doar aparent clar desemnate. Desigur, combaterea răului nu e ace­laşi lucru cu răul în sine, dar faptul că omul e în prezent po­sedat de rău rămâne un fenomen ce transcende frontierele politice şi militare, ajungând în fiecare dintre noi, indiferent de poziţia pe care o ocupăm. Vina nu e doar a ucigaşilor, ci şi a victimelor.

Cei ce au văzut şi n-au ripostat, cei ce au preferat să pri­vească în altă parte - ca să nu vadă -, cei ce nu au văzut, deşi ar fi putut vedea, dar şi cei ai căror ochi nu puteau vedea, toţi sunt aliaţii răului. Toţi suntem vinovaţi, toate popoarele, toate naţiunile, toate religiile, toate clasele - omenirea e vinovată. Răul izbucnit odată cu pretenţia naziştilor de a domina lu­mea e acelaşi rău care împiedică încă azi soluţionarea proble­mei sociale a drepturilor omului de culoare în lumea civilizată şi care încearcă din răsputeri să spulbere adevărul despre uni­tatea omenirii şi să distrugă conştiinţa destinului unitar al omului si culturii sale.

Omul zilelor noastre se află în situaţia nesănătoasă de a nu putea opune anihilării deliberate a valorilor prin rău decât o etică ce şi-a pierdut eficienţa psihologică. Nesiguranţa indivi­dului ce face apel la vechea etică iudeo-creştină, fără a-i simţi însă efectele în sufletul său si probându-i zilnic invaliditatea, îl transformă în victima facilă a infecţiei răspândite de rău.

Am văzut cu toţii că nu se ridică un deget în favoarea „binelui", decât dacă acel deget aparţine unui corp direct ame­ninţat. Dar asta nu înseamnă că binele îl determină pe om sau poporul, chiar dacă ei se prevalează apoi de ideologia bine­lui, ci doar că pericolul le-a activat instinctul de autoconservare. Atât timp cât răul nu ne ameninţă propria existenţă, el e gătit cu multe si minunate podoabe ce vor cădea doar când colţii săi agresivi se apropie de casa sau de ţara noastră. Nu lupta împotriva răului, ci, în cel mai bun caz, lupta împotriva ruinării prin rău pune omul în mişcare - e amarul adevăr pe care îl trăim.

Înclinăm să credem că o atare reacţie e general umană şi că a constituit dintotdeauna atitudinea fundamentală a speciei umane. Trecem însă cu vederea faptul că au existat cu certitudine epoci în care iniţiativa omului în lupta împo­triva „răului" a avut efecte spontane, ba chiar a condus la mişcări de masă. Analizând asemenea iniţiative şi mişcări, putem lesne constata că ele nu au fost simple încrucişări de forţe opuse, ci că au existat întotdeauna puteri ce au folosit ideea de bine ca mască. Dar, fără îndoială, pentru conştiinţa acelor oameni, răul era rău, iar lupta împotriva acestui rău, „război sfânt".

Atât timp cât vechea etică a fost validă, valorile ei aveau eficienţă vie, dar, de când latura-i întunecată a invadat imaginea lumii sale, omul modern a devenit atât de sceptic şi nesi­gur pe valorile sale, încât nu se mai poate regăsi în postura de luptător pentru adevăr, împotriva răului. El a pierdut naivitatea luptătorului şi întrebarea secretă care-i şubrezeşte po­ziţia interioară e: cine luptă contra cui, ce împotriva a ce?

Pe vremea când orientarea religioasă era temelia orientării etice, omul ştia pur şi simplu că lahve sau Ormuzd, Hristos sau Allah a ordonat bătălia si, odată cu ea, ierarhia valorilor. Dar întrebarea dacă „industria" sau „clasa", „im­perialismul", „naţiunea" sau „rasa" constituie impulsul con­flictului, dacă individul e înşelat, nestiind care sunt cauzele conflictului, căci forţele din spatele lui sunt camuflate, dacă luptă fără a cunoaşte cărei boli aparţine cu adevărat simpto­mul manifestat prin aceste bătălii, această întrebare aparent insolubilă sau căreia i s-au dat mii de răspunsuri diferite e vie în conştiinţa fiecărui luptător, ca expresie a situaţiei haotice a epocii noastre.

Absolutismul cu care se oferă ca soluţie diferitele ideologii opuse „ajută" conştiinţa individuală, căci ea reuşeşte astfel să se lase posedată de oricare dintre ele. Insă legea psihologică, ce postulează că orice fanatism al conştiinţei va fi compensat printr-o îndoială la fel de puternică în inconştient, ne explică de ce aceste ideologii au contribuit în fapt atât de mult la confu­zia vremurilor noastre şi atât de puţin la reorientarea lor.

„Vechea" etică a determinat structura omului occidental, marcându-l iudeo-creştin. Ineficienta ei actuală e cauza, ur­marea şi expresia unei catastrofe în care forţele opuse, conţi­nute de vechea etică devin vizibile. Se lasă însă simţite peste tot, rudimentele unei noi etici, care exprimă o schimbare în constelaţia psihică de bază a omului modern.

Omul modern se confruntă cu problema răului, colectiv, ca şi individual, în ultimii o sută cincizeci de ani ai istoriei oc­cidentale, ea a răzbătut în cele mai diferite locuri, subminând şi spulberând vechile categorii culturale. Traseul ei poate fi ur­mărit însă, în detaliu si în istoria psihologică a individului.

Un studiu al dezvoltării psihologice de profunzime a indivi­dului în care problema răului devine manifestă poate detecta, mai adecvat decât orice cercetare a evenimentelor colective, acele prime încercări de sinteză, adică elementele fundamentale ale noii etici. Aceasta se datorează faptului că dezvoltarea colectivă, exterioară se derulează cu decenii în urma dezvoltă­rii individuale, care reprezintă un fel de avangardă a celei co­lective, căci individul e preocupat cu mult înainte de problemele care vor atrage apoi atenţia colectivului ca masă.

Nu e greu de înţeles de ce încercările pozitive de rezolvare apar mai devreme şi sunt mai lesne recognoscibile în cazul evoluţiilor individuale decât în cel al dezvoltărilor colective. Individul care se confruntă cu fenomenul copleşitor al răului se simte zdruncinat şi, adesea, împins la marginea prăpastie!

Si de aceea se va apăra împotriva propriei distrugeri. Pentru a supravieţui, el are nevoie de ajutorul forţelor ascunse în cel mai profund inconştient, iar aceasta nu e o alegere arbitrară, ci o iminentă necesitate. Doar acolo si în el însuşi poate găsi individul noi căi, noi forme de viaţă, noi valori si noi simboluri călăuzitoare.

Dar realitatea răului ce-l posedă nu e pur si simplu o rezultantă a realităţii sale individuale, ci, totodată, expresia in­dividuală a unei situaţii colective. La fel, forţele creatoare ale inconştientului său, cu noile căi pe care i le deschid, nu îi aparţin în totalitate, ci ele reprezintă, de asemenea, forma individuală pe care o îmbracă inconştientul colectiv, adică, general uman.

Atât problema, cât şi nivelul care produce soluţia se mani­festă în individ, însă ambele sunt înrădăcinate în colectiv. Chiar din acest motiv e atât de semnificativă experienţa indi­vidului. Ceea ce se întâmplă în el e modelul întregului, iar in­spiraţia ce-i va aduce soluţia si salvarea e începutul viitoarelor valori şi simboluri ale colectivului.

Individul si destinul său sunt prototipul colectivului, sunt re­torta în care sunt distilate otrăvurile şi antidoturile colectivului. Si de aceea evenimentul psihic profund, pe care îl trăieşte in­dividul şi care se manifestă în individ, are o eminentă semnifi­caţie pentru o epocă tranzitorie a dezintegrării normelor.

Viitorul colectivului trăieşte în prezentul indivizilor încolţiţi de propriile probleme, căci aceştia sunt organele colectivului. Oamenii cei mai sensibili, sufletele bolnave, creativii sunt în­totdeauna premergătorii. Permeabilitatea lor crescută la conţinuturile inconştientului colectiv, nivelul profund, ce determină evenimentul de grup, îi sensibilizează la conţinuturi nou-emergente, pe care colectivul nu le percepe încă. Dar aceşti oameni sunt şi cei pentru care problemele devin personal arzătoare, cu cel puţin cincizeci de ani înainte ca existenţa lor să fie remarcată de colectiv.

La fel cum problema femeii a fost anticipată deja de con­temporanele romantismului, iar criza morală a secolului al XX-lea a fost prezisă de Nietzsche - pentru a menţiona doar două exemple. Dar ce e valabil pentru creator e valabil în mai mică măsură şi pentru cei sensibili şi pentru o parte a nevro­ticilor. Nu se întâmplă rar ca un om sensibil să se îmbolnă­vească din cauza unei probleme pe care nu o poate rezolva şi care nici măcar nu e privită ca o problemă de lumea în care trăieşte, dar care reprezintă, de fapt, o viitoare problemă a umanităţii, cu care el e silit să se confrunte.

Astfel se explică deficienţa de contemporaneitate, izolarea şi individualismul acestor oameni, dar si rolul lor profetic, de premergători. Destinul lor şi lupta lor, adesea tragice, cu pro­blemele sunt de importanţă decisivă pentru colectiv, căci atât problemele, cât şi soluţiile, nu doar critica ce nimiceşte ve­chiul, ci şi sinteza ce construieşte noul, sunt pregătite de aceşti indivizi, de la ei le preia colectivul.

Legătura dintre problemele individului şi cele ale colectivu­lui e mult mai strânsă decât realizează, de regulă, omenirea. Nu e încă transparentă acea constelaţie a întregului, în care fiecare individ e un organ al colectivului a cărui structură in­terioară comună individul o poartă în al său inconştient colec­tiv şi în care colectivul nu e o abstracţiune, ci unitatea tuturor indivizilor în care se reprezintă.

Tragedia conjugală a individului e scena pe care colectivul tranşează transformarea relaţiei dintre bărbat şi femeie, a unei probleme care are o semnificaţie şi relevanţă colective, ce transcend conflictele maritale ale individului. La fel stau lucrurile şi cu problema morală, în faţa căreia individul devine nevrotic, e scena şi totodată expresia incapacităţii colectivului de a rezolva problema răului, care îi clamează atenţia.

Atâta timp cât anumite valori îşi menţin eficienţa şi forţa vitală în colectiv, individul, dacă nu e o personalitate de excepţie, nu îşi va pune problema valorilor. Nu se va îmbolnăvi din cauza problemelor de valoare, din moment ce există instituţii care soluţionează din oficiu chestiunile valorice. Atâta timp cât există sacramentul căsniciei, nu vor exista nevroze rezultate din conflicte conjugale, ci doar adulter şi păcat, pedeapsă şi iertare. Orientarea e valabilă, chiar dacă individul nu respectă valorile.

Dar când colectivul nu mai are valori, cu alte cuvinte, când intervine o criză a valorilor, individul resimte lipsa orientării colective. El se îmbolnăveşte din cauza unei probleme pentru care nu mai există un răspuns colectiv sau vreo formă colectivă de soluţionare. Individul ajunge într-un conflict din care nu-l mai poate elibera nicio instituţie; el va trebui să sufere şi să trăiască o soluţie individuală, în derularea destinului său personal.

Alte fragmente din carte:

Indiferent dacă omul se apropie de metodele psihologiei abisale, având deja experienţa insuficienţei concepţiei sale despre lume, a codului său moral sau a modului său de viaţă în faţa impactului problemelor cu care se confruntă sau dacă abia în timpul analizei se relevă incapacitatea orientării sale, rămâne faptul că la începutul căii psihologiei abisale îl aşteaptă aproape întotdeauna zdruncinarea universului său valoric.
…
Recunoaşterea şi acceptarea umbrei presupune mai mult decât simplul act de voinţă de a-l privi pe acest frate întunecat, pentru a-l lăsa apoi să putrezească, din nou  reprimat, ca un prizonier în închisoare. E nevoie să-i acorzi libertate şi un loc în viaţă. De aceea convieţuirea cu umbra e posibilă doar la un nivel moral „mai profund” de viaţă. Eul trebuie să abdice de la tron şi să-şi realizeze imperfecţiunea individuală, constituţională şi istorică, pe care i-a dat-o soarta.

***

Niciun război nu s-ar putea purta, dacă duşmanul nu ar deveni purtătorul proiecţiei umbrei, iar dorinţa si bucuria de a participa la conflict, căci fără ea nimeni n-ar merge la război, îşi are sorgintea în satisfacerea laturii inconşti­ente de umbră. Războaiele se află într-un raport de core­laţie cu vechea etică; ele sunt manifestarea vizibilă a umbrei colectivului.

Regăsim aici aceeaşi constelaţie de fenomene ca în cazul individului. Fiecare popor atins de inflaţia conştiinţei cu­rate ştie că e identic cu cele mai înalte valori ale omenirii, se identifică cu acestea şi se roagă cu cea mai curată con­ştiinţă „Dumnezeului său", ca nediluată chintesenţă a laturii de lumină, care e dator să-i aducă victoria. Această inflaţie a conştiinţei curate nu e însă deloc tulburată de re­alizarea unei umbre bestiale. (Desigur, se pot remarca as­tăzi câteva diferenţe între naţiuni în acest sens. Totala şi bestiala inconştienţă a refulării poate coexista cu un nivel relativ mai mare al conştientei ce recunoaşte aspectul ne­gativ al distrugerii drept negativ şi îl acceptă cu un fel nou de responsabilitate.)

Separarea în lumea de valori etice a conştiinţei, pe de-o parte, şi în lumea inconştientului, ce, negând valorile etice, trebuie reprimată si refulată, pe de altă parte, generează sentimente de vinovăţie în psihicul uman şi acumulări de energii blocate în inconştient. Acestea devin forţe ostile conştiinţei, iar erupţiile lor pot transforma cursul istoriei umane într-o orgie fără precedent a distrugerii.

Vina pentru negarea laturii de umbră o poartă vechea etică si, de asemenea, vina pentru crearea acestui clivaj a cărui vindecare e de o crucială importanţă pentru viitorul omenirii. Progresul omenirii depinde, si nu în mică măsură, de modul în care va fi posibil să se împiedice clivajul psihicului colectiv. (pp. 42-43)

***

Indivizii care, acceptând răul, intenţionează să-şi facă viaţa mai uşoară aparţin invariabil tipului primitiv şi e nevoie să-şi însuşească mai întâi valorile vechii etici. Nu trebuie, de­sigur, să înveţe metoda refulării, dar capacitatea de repri­mare si sacrificiu, disciplina şi asceza e necesar să le experimenteze, pentru a dobândi în primul rând o stabilitate a eului fără de care nu pot fi oameni civilizaţi.

Ne lovim din nou de principiul ierarhiei în noua etică, ce postulează că această etică nu poate fi codificată şi nu poate deveni baza unei legi generale „fără a ţine seama de persoană". Diversitatea structurii umane si faptul că indivizi ai aceleiaşi epoci pot aparţine celor mai diferite nivele culturale şi stadii de dezvoltare a conştiinţei reprezintă cunoaşterea fundamentală a noii etici.

Variaţiile de personalitate şi conştiinţă se reflectă în cele mai diferite nivele de maturitate etică. Atunci când dezvol­tarea personalităţii e rudimentară, de pildă, în cazul unui eu primitiv sau infantil, etica generală colectivă e suficientă, dar când e vorba despre forme superioare ale personalităţii, în care se pune problema totalităţii, autoritatea „Vocii" va în­locui legea colectivă a conştiinţei.

Acest fenomen acţiona şi putea fi observat odinioară doar în cazul personalităţilor etice geniale, dar, în prezent, el poate fi raportat la o pătură mult mai groasă de occidentali individualizaţi. Un semn al acestei dezvoltări e faptul că însăşi legislaţia devine progresiv, mai discriminatorie, ţinând cont de individ si de responsabilitatea care i se poate subscrie, în func­ţie de caracteristicile sale constituţionale şi psihologice.

Respingerea principiului penal de către noua etică ţine de acelaşi context. Pedeapsa are întotdeauna tendinţa de a extermina, reprima sau refula aspectul negativ. Metoda ei nu urmăreşte scopul transformării personalităţii ca întreg, ci doar o transformare parţial etică, reală sau iluzorie a conştiinţei.

Din acest motiv, noua etică, întemeiată în psihologia abi­sală, nu este interesată de pedeapsă. Fiind consecventă, ea poate accepta, de pildă, ca elementele pe care colectivul nu e capabil să le asimileze să fie eliminate, dar nu va face acest lucru pornind de la principiul penal sau de la principiul pro­priei superiorităţi morale, ci de la conştiinţa propriei ei inca­pacităţi psihologice şi biologice. Faptul că un organism nu poate digera ceva nu reprezintă un argument împotriva elementului indigerabil, ci doar împotriva capacităţii organis­mului de a integra un astfel de element.

Găsim peste tot încercări de punere în practică a noii etici, de pildă, în liberalizarea vechiului sistem al penitenci­arelor, ca şi în teoriile psihanalitice ale educaţiei sau în asis­tenţa socială şi în sistemul penal al noii Rusii. Tocmai faptul că există aceste tendinţe care, independente una de cea­laltă şi pornind de la ideologii atât de diferite, se îndreaptă în aceeaşi direcţie confirmă ipoteza noastră că are loc o transmutaţie generală, de proporţii, în structura psihică a omului modern, care implică declinul vechii etici şi apariţia celei noi. (pp. 100-101)

 

Salt la inceputul paginii