Frédéric Lenoir
Mic tratat de viaţă interioară,
Editura Paralela 45
Detalii carte aici:
http://www.edituraparalela45.ro/titlu_detaliu.php?idtitlu=1372
- fragmente -

Frédéric Lenoir s-a nascut la 3 iunie 1962, în Madagascar. Sociolog (doctor la Ecole des hautes etudes en sciences sociales), romancier, scenarist de benzi desenate si dramaturg. Din 2004 este redactor-sef al revistei "Le Monde des religions", editata de Malherbes Publications, filiala a grupului La Vie - Le Monde. Din septembrie 2009, produce si prezinta o emisiune saptamânala pe postul France Culture: Les racines du ciel (Radacinile cerului), consacrata spiritualitatii. Autor a circa treizeci de lucrari, tradus în douazeci de limbi. Este co-fondator al asociatiei Environnement sans frontières (Mediu fara frontiere), s-a angajat puternic în cauza ecologista si a scris, împreuna cu astrofizicianul Hubert Reeves, volumul Mal de terre (2003). Micul tratat de viata interioara , pentru care a primit premiul Alef, a fost publicat în 2010.

PROLOG

A exista este un fapt, a trăi este o artă.

Nu a fost opţiunea noastră să venim pe lume, dar este obligatoriu să învăţăm să trăim aşa cum învăţăm să cântăm la pian, să gătim, să sculptăm în lemn sau în piatră. Acest rol îi revine educaţiei, însă aceasta se preocupă din ce în ce mai puţin de transmiterea unei ştiinţe a regulilor vieţii, în beneficiul unei ştiinţe a formării deprinderilor. Ea urmăreşte să ne permită să facem faţă mai mult provocărilor exterioare ale existenţei decât celor interioare: Cum să fim împăcaţi cu noi şi cu ceilalţi? Cum să re­acţionăm în faţa suferinţei? Cum să ne cunoaştem pe noi înşine şi să ne rezolvăm propriile contradicţii? Cum să dobândim o libertate interioară reală? Cum să iubim? Cum să ajungem, în cele din urmă, la fericirea adevărată şi durabilă, care depinde fără îndoială mai mult de calitatea relaţiei cu noi înşine şi cu ceilalţi decât de reuşita socială şi de achiziţionarea de bunuri materiale?

Timp de milenii, religia a îndeplinit rolul de educare a vieţii interioare. Suntem forţaţi să constatăm că o face din ce în ce mai puţin. Nu numai pentru că are, cel puţin în Europa, mult mai puţină influenţă asupra conştiinţelor, ci şi deoarece a devenit rigidă. Religia oferă, cel mai adesea, dogme şi norme, atunci când indivizii sunt în căutare de sens. Stabileşte crezuri Şi reguli care nu se adresează decât unei minorităţi de credin­cioşi şi nu reuşeşte să-şi înnoiască privirea, limbajul, metodele pentru a ajunge la sufletele contemporanilor noştri, care îşi pun în continuare întrebări cu privire la enigma existenţei lor şi la modalitatea de a duce o viaţă bună. Aflaţi la mijloc, între o ideologie consumeristă dezumanizantă şi o religie dogmatică sufocantă, ne îndreptăm spre filosofic şi spre marile curente de înţelepciune ale umanităţii. Căci înţelepţii din lumea întreagă -de la Confucius la Spinoza, trecând prin Epicur, Plotin sau Montaigne - ne-au lăsat moştenire chei care ne permit să ne hrănim şi să ne dezvoltăm viaţa interioară: să acceptăm viaţa aşa cum este, să cunoaştem şi să învăţăm să discernem, să trăim „aici şi acum", să ne stăpânim, să facem linişte înlăuntrul nostru, să ştim să alegem şi să iertăm. Aceste chei ale înţelepciunii universale nu şi-au pierdut nimic din pertinenţă. Ele ne ajută întotdeauna să trăim, căci, dacă lumea noastră s-a schimbat mult, inima fiinţei umane este mereu aceeaşi. Deşi vechi de două mii cinci sute de ani, diagnosticul lui Buddha cu privire la ce îl face fericit sau nefericit pe om rămâne adevărat. Constatarea lui Socrate despre ignoranţă ca sursă a tuturor relelor este perfect actuală, învăţăturile lui Aristotel despre virtute şi prietenie nu dau semne de îmbătrânire. Maximele pe care Epictet, Seneca sau Marcus Aurelius le-au formulat despre destin şi despre liberul arbitru continuă să ne vorbească.

De-a lungul drumului pe care l-am străbătut, lecturile m-au confruntat încă din adolescenţă cu aceşti maeştri de înţelep­ciune ai umanităţii. Ei sunt cei care mi-au dat gustul pentru frumos, adevăr, bine, ca să reluăm marile arhetipuri ale lui Platon. Studiile de filosofie pe care le-am urmat mi-au permis apoi să-mi aprofundez cunoştinţele, dar mi-am îmbogăţit pro­priul parcurs interior şi din alte două surse de natură destul de diferită: spiritualitatea şi psihologia profunzimilor. Am desco­perit budismul la vârsta de şaisprezece ani şi învăţăturile lui Buddha m-au emoţionat imediat prin justeţea şi caracterul lor pragmatic. Le-am aprofundat, în timpul unei şederi îndelungate în India, prin întâlniri cu unii călugări tibetani, pe lângă care am deprins şi bazele meditaţiei. La vârsta de nouăsprezece ani, cjtirea Evangheliilor a fost un şoc la fel de profund. Descoperirea lui Hristos nu numai ca învăţător din trecut, ci şi ca persoană trăitoare la care poţi ajunge prin rugăciune mi-a marcat viaţa si m-a făcut să dobândesc o înţelegere a creştinismului foarte diferită de amintirile catehismului din copilărie. După aceea, descoperirea psihanalizei lui Freud şi Jung, precum şi a diver­selor metode terapeutice provenite din dezvoltarea personală (sofrologia, terapia Gestalt, Rebirth etc.) m-a ajutat să devin şi mai conştient de punctele mele slabe şi să-mi vindec unele răni profunde, care îmi parazitau viaţa şi îmi provocau scenarii nevrotice recurente.

Acest mic tratat este aşadar rodul unei reflecţii personale elaborate pornind de la curente de înţelepciune filosofică din Orient şi Occident, de la spiritualitatea creştină eliberată de partea sterilă a normelor şi de la psihologia profunzimilor. Nu am altă ambiţie decât aceea de a oferi ceea ce m-a ajutat să trăiesc şi să mă construiesc. Pentru a face lectura acestei cărţi mai accesibilă unui număr cât mai mare de oameni, am hotărât să o elaborez în două etape. Ea a apărut sub forma unei învăţături orale, apoi am lucrat pe text, care păstrează totuşi urme ale acestei oralităţi. Tot ceea ce vă împărtăşesc aici ţine mai mult de experienţă; în primul rând, de experienţa înţelepţilor, din care m-am inspirat şi pe care îi citez adesea; apoi, de experienţa proprie, pe care, în ciuda mai multor reticenţe, mi-e greu să n-o prezint. Cum să vorbeşti oare despre viaţa interioară fără să vorbeşti despre tine? Trebuie însă să fie clar că nu mă consider absolut deloc un model: am părţile mele întunecate şi nu reuşesc întotdeauna să pun în practică învăţămintele pe care Ie evoc aici. Sigur este că astăzi sunt mai lucid, mai liniştit şi, la urma urmei, mai fericit decât am fost în trecut. Fie ca această carte de mici dimensiuni să ajute alte suflete aflate în suferinţă şi în căutare de lumină să înţeleagă că iubirea este aproape, că libertatea interioară se poate dobândi, că bucuria există. Este suficient să deschidem ochii minţii şi ai sufletului pentru a le descoperi.

1
A SPUNE "DA" VIETII

Toţi suntem confruntaţi cu un anumit număr de fapte pe care nu le-am ales, pe care nu le-am dorit şi care ne sunt într-un anumit fel impuse: este ceea ce eu numesc „datul" vieţii. Acestea sunt locul unde ne-am născut, familia noastră, epoca în care trăim; sunt corpul nostru, personalitatea şi inteligenţa noastră, capacităţile noastre, calităţile noastre, dar şi limitele şi handica­purile noastre. Se adaugă evenimentele petrecute, care ne ating direct, dar pe care nu le putem stăpâni şi nu le putem controla. Şi apoi maladiile, riscurile economice, bătrâneţea şi moartea. Aceasta este „soarta" fiinţei omeneşti.

Avem posibilitatea s-o respingem şi să dorim ca lucrurile să fie altfel. Am vrea aproape toţi să nu îmbătrânim, să nu fim nicio­dată bolnavi, să nu murim. Unii îşi resping cultura, familia, locul de naştere. Alţii nu-şi iubesc trupul, temperamentul şi suferă din cauza unor anumite limitări fizice sau psihice. Această respin­gere este perfect legitimă şi de înţeles. Şi totuşi, liniştea, pacea interioară, bucuria nu se pot instala în noi fără să consimţim să existăm şi să acceptăm profund viaţa aşa cum ne este dată, cu partea ei de ineluctabil. Acest „da" spus vieţii nu înseamnă însă că nu trebuie să căutăm să evoluăm, să modificăm ceea ce poate fi modificat, să ocolim obstacolele care pot fi evitate. Putem părăsi o ţară care ne oprimă, ne putem îndepărta de o familie ucigătoare, ne putem dezvolta calităţile, ne putem transforma anumite handicapuri fizice sau răni psihologice în aşa fel încât să facem din ele atuuri. Dar aceste schimbări nu pot apărea decât în ceea ce este modificabil şi nu ne vor aduce câştig decât dacă vom acţiona fără să respingem violent ceea ce ni s-a dat iniţial în viaţă. Astfel, putem interveni în ceea ce priveşte aspectul nostru fizic, dar nimeni nu poate evita ca trupul să-i îmbătrânească. Ne putem îndepărta de părinţi şi de familia de origine, dar ne va fi imposibil să găsim pacea interioară dacă distanţa faţă de ei are la bază un resentiment permanent, o ură tenace, o respingere a ceea ce a fost. înţelepciunea începe prin acceptarea inevitabilului şi continuă cu transformarea justă a ceea ce poate fi transformat.

Această înţelegere reprezintă chiar fundamentul unui mare curent filosofic al Antichităţii greco-romane, care se numeşte stoi­cism. Numele acestei şcoli de înţelepciune - stoa, portic - provine pur şi simplu de la Stoa Poikile, un celebru portic decorat cu fresce, care le servea ca punct de reper atenienilor şi dedesubtul căruia Zenon, părintele stoicismului, îşi împărtăşea învăţăturile. Numeroşi gânditori au practicat filosofia stoică din secolul al IV-lea î.Hr. până în secolul al Vl-lea d.Hr., adică aproape o mie de ani. Filosofii stoici făceau parte din toate păturile societăţii, de la împăratul Marcus Aurelius la sclavul Epictet. Acesta din urmă, care a trăit în secolul l, a rezumat perfect în Manualul lui dife­renţa dintre „cele ce depind de noi (părerea, impulsurile, dorinţa, aversiunea etc.)", pe care suntem liberi să le transformăm, şi „cele asupra cărora nu avem nicio putere" (corpul, starea socială în care ne-am născut, reputaţia etc.), pe care trebuie să le acceptăm. Pe bună dreptate, Epictet ne atrăgea atenţia că, de foarte multe ori, am vrea să schimbăm ceea ce nu depinde de noi, nu să facem să se dezvolte ceea ce depinde de noi. O astfel de atitudine nu ne poate conduce decât la nefericire şi la resentiment.

Această situaţie este ilustrată şi de celebra metaforă a măştii -persona. Pentru stoici, într-adevăr, nu noi suntem stăpânii destinului, ci destinul este cel care ne instalează într-un „rol" predeterminat, înzestrându-ne, într-un fel, cu o mască asemănătoare celor purtate de actorii epocii, care le permiteau spectatorilor să recunoască fiecare personaj în rolul său: regele, sclavul, soţia, trădătorul, eroul etc. înţelepciunea, spuneau ei, constă în a şti să trăieşti cu această mască, mulţumită proaiiresis, libertatea de a alege nu rolul, ci maniera de a o purta. „Adu-ţi aminte că eşti interpretul rolului dorit de maestru. Dacă este scurt, ca pe unul scurt, dacă este lung, ca pe unul lung. Dacă doreşti să interpretezi rolul unui cerşetor, joacă-l şi pe acesta aşa încât să pară cât mai natural. Dacă vrei să joci rolul unui şchiop, al unui magistrat sau al unui simplu particular, fă la fel. Căci datoria ta este să interpretezi rolul ce ţi s-a dat, într-o prezentare cât mai potrivită, dar să aleagă acest rol stă în puterea altuia"1*, afirmă Epictet. Astfel, independent de poziţia socială, de aspectul fizic, de calităţile şi defectele pe care i le-a dat natura, orice individ poate şi trebuie să devină pe deplin uman graţie lucrării asupra sinelui, o lucrare pe care are libertatea s-o exercite. „Nu te opri, du-ţi până la capăt fapta şi îndeplineşte-ţi rolul de om ales"2, insistă şi Seneca, subliniind că fiecare are libertatea să-şi fie propriul stăpân, oricare ar fi rolul exterior ce i-a fost încredinţat. Acest lucru a fost înţeles şi de prinţul Siddhârta. Viitorul Buddha a evoluat totuşi în cu totul alte condiţii, cele ale Indiei din secolul al Vl-lea î.Hr. Tradiţia budistă ne spune că acest prinţ nu a ştiut nimic despre nefericire până la vârsta adultă; era înconjurat numai de indivizi tineri şi sănătoşi; tatăl îi interzisese să iasă din incinta palatului pentru ca nimic neplăcut să nu-l şocheze. De patru ori, Siddhârta a reuşit totuşi să iasă din palat şi, de patru ori, a văzut ceea ce n-ar fi trebuit să vadă: un bătrân, un bolnav, un mort şi un ascet. A fost atât de surprins, încât şi-a întrebat fidelul vizitiu, care i-a dezvăluit că, indiferent de puterea şi bogăţia lor, toate fiinţele îmbătrânesc şi nu sunt cruţate nici de boală, nici de moarte. Revoltat de această „soartă" a omului, hotărât s-o învingă, prinţul a fugit să se alăture asceţilor din pădure, care se supuneau la practici extreme, ce le dădeau puteri extraordinare. Dar şi-a dat seama repede că aceste puteri nu puteau avea influenţă asupra datului fundamental al vieţii: ca orice fiinţă vie, şi el va îmbătrâni şi va muri până la urmă. Atunci, Siddhârta i-a părăsit pe asceţi şi s-a aşezat sub un arbore să mediteze; tocmai în acea clipă, a atins trezirea şi a devenit Buddha (literal, „cel treaz"). A înţeles că era obligat mai degrabă să accepte datul vieţii decât să lupte şi să caute să elimine nefericirea printr-un răspuns interior. Putem atinge adevărata seninătate prin cunoaşterea sinelui şi printr-o lucrare de transformare profundă.

*   Notele se află la sfârşitul fiecărui capitol.

Asemenea lui Buddha, asemenea înţelepţilor stoici, toţi putem găsi echilibrul dintre acceptarea ineluctabilului, a ceea ce nu poate fi schimbat şi capacitatea noastră de a transforma ceea ce poate fi transformat. Să luăm exemplul familiei: nu ne alegem părinţii; nu putem hotărî să avem alţi părinţi sau să-i schimbăm pe cei care ne sunt daţi. Chiar dacă nu ne înţelegem bine cu ei, nu există altă soluţie decât să-i acceptăm. Când suntem copii, o facem instinctiv, pentru că avem nevoie de ei ca să supravie­ţuim. Adulţi, trebuie să procedăm chibzuit, în cadrul unei relaţii alese în mod liber, indiferent de forma pe care o vom da acestei relaţii, de limitele pe care i le vom stabili şi chiar dacă vom merge până la ruptură. A admite ca un fapt ineluctabil că este vorba de părinţii noştri, de fraţii noştri, de surorile noastre înseamnă a accepta o realitate. Numai astfel vom putea să ne distanţăm de această realitate, să punem capăt situaţiei de dependenţă sau de contra-dependenţă faţă de ea (ceea ce este o altă formă de alienare) pentru a ajunge la o adevărată „interdependenţă". Aceasta nu se poate face fără o distanţare voluntară şi calmă. Numai cu această condiţie putem să pecetluim pacea cu realul fără să rămânem năclăiţi de ură sau mânie.

Aşa cum nu ne-am ales familia, nu ne-am ales nici ţara, nici locul naşterii. Ni se întâmplă uneori să ne simţim în decalaj în relaţia cu această moştenire culturală, dar suntem conştienţi oare că aceasta ar putea conţine un aspect pozitiv, care face parte din constituţia noastră şi ne este şi profitabil? Sunt francez şi latura cârcotaşă a compatrioţilor mei mă exasperează de multe ori. însă, trebuie să recunoaştem şi că exact acest spirit critic se află |a originea Revoluţiei şi a luptei pentru drepturile omului. Nu acceptăm adevărurile gata făcute, adresăm întotdeauna întrebări politicii, religiei, economiei, instituţiilor şi e cu atât mai bine! îmi asum această moştenire, dar caut, de asemenea, să transform în mine negativismul pe care îl ascunde. A avea spirit critic nu înseamnă în mod necesar a critica totul. A fi lucid nu înseamnă obligatoriu a fi arogant. Astfel, în fiecare cultură, se găsesc ele­mente care pot fi deopotrivă negative şi pozitive. De exemplu, sentimentul de automulţumire al americanilor poate fi perceput ca un defect insuportabil, dar apare şi ca o forţă însemnată, dacă este temperat de o viziune altruistă.

Trebuie să efectuăm această lucrare de acceptare şi faţă de propria persoană. Toţi avem o anumită formă de inteligenţă, de sensibilitate, un temperament înnăscut şi un caracter care se dobândeşte prin educaţie, prin experienţa vieţii. Să ştim să le recunoaştem şi să le acceptăm. Să luăm exemplul fizicului nostru. Din naştere, avem caracteristici precise: culoarea ochilor, a părului, tendinţa spre greutate mai mare sau mai mică, uneori handicapuri. Ce facem oare cu acest corp? îl acceptăm aşa cum este şi învăţăm să-l iubim. Această lucrare de consimţire este indispensabilă, împlinind-o, ne dăm seama de foarte multe ori că unele din caracteristicile care ni se păreau nesatisfăcătoare sunt absolut plăcute. Astfel, pe când eram adolescent, am suferit că aveam înălţimea de 1,65 m, pe când colegii mei măsurau 1,80 m. Am suferit din cauza privirii celorlalţi până când statura rni-a devenit un complex; eram convins că va fi un obstacol pentru mine de-a lungul întregii vieţi. Cu acest gând în minte, anticipam chiar respingerea de către tinere mai înalte şi nu îndrăzneam să mă îndrept spre ele. La vârsta adultă, am admis treptat că eram mai scund decât media. Şi am descoperit că, de fapt, înălţimea mea nu constituia o problemă. Sau, mai curând, că nu mai era o problemă pentru nimeni dacă înceta să fie o problemă pentru mine. Până la urmă, m-am acceptat astfel. De atunci, înălţimea nu m-a împiedicat să reuşesc în viaţa profesio­nală şi a încetat să-mi creeze un handicap în viaţa sentimentală.

Complexul de care am suferit pe când eram adolescent a fost, în mod inconştient, şi un motor de dezvoltare a altor calităţi: meditaţia, creativitatea. Cine ştie, dacă aş fi fost înalt, poate n-aş fi studiat filologia niciodată! Orice limită ne poate stimula să dezvoltăm alte calităţi, care ar fi rămas, poate, necultivate. Woody Allen ar fi devenit oare un cineast formidabil dacă ar fi arătat ca Paul Newman? Evident, dacă aş fi avut probleme de greutate, aş fi urmat curele necesare bunăstării şi sănătăţii mele ca să slăbesc. De aceea, acceptându-ne aşa cum suntem, este indispensabil să determinăm în momentul următor dacă putem acţiona direct şi în mod eficient asupra datului care ne face nefericiţi.

Ne revine deci îndatorirea să transformăm ceea ce depinde de noi şi nu ne face fericiţi sau este sursă de tensiune în relaţiile noastre cu ceilalţi. Dacă, de exemplu, am un caracter coleric, care mă determină să săvârşesc acte negative, un caracter care mă face să sufăr şi le produce suferinţă celor apropiaţi, identificarea şi acceptarea acestui caracter este o primă etapă care deschide calea unei lucrări asupra mea. Această lucrare poate fi efectuată prin intermediul meditaţiei sau al psihoterapie!, mijloace care ajută la atingerea unui echilibru indispensabil păcii interioare şi unei relaţii bune cu ceilalţi (voi reveni mai târziu la aceste tehnici). Desigur, îmi voi păstra caracterul coleric toată viaţa, dar, pentru că l-am identificat şi l-am acceptat, voi şti să-l stăpânesc, poate chiar să-l utilizez cu înţelepciune, în orice caz, să mă eliberez de ceea ce are el distructiv.

Am avut întotdeauna temperament de visător. La şcoală eram atât de distrat încât nu ascultam mare lucru; nu eram în stare să mă concentrez şi aveam note proaste la aproape toate materiile. Am fost nevoit să schimb de două ori liceul ca să evit să repet clasa. Am avut necaz pe mine înainte de a mă hotărî să înfrunt această trăsătură de caracter, să înţeleg că va exista toată viaţa şi, în final, s-o accept, s-o fac să evolueze şi să profit cât mai bine de ea. Prin disciplinarea atenţiei, am învăţat să fiu prezent mai mult în viaţa reală. Am învăţat să trag foloase din ceea ce părea, la o primă abordare, un defect, mi-am canalizat imaginaţia în creaţia artistică, scriind poeme şi, astăzi, piese de teatru, romane, scenarii de benzi desenate şi de film. Mă accept de acum încolo aşa cum sunt, continui uneori să lupt ca să nu fiu invadat zilnic de visare, dar sunt împăcat cu mine însumi. Ceea ce era o problemă a devenit sursă de inspiraţie.

Trăiesc aşa, zi de zi, de aproape treizeci de ani, de când am început o lucrare filosofică, psihologică şi spirituală: numai faptul că acceptăm viaţa şi că existăm ne oferă un sentiment de gratitudine, care este el însuşi sursă de fericire, ce ne permite să profităm din plin de ceea ce e pozitiv şi să transformăm negativul atât cât se poate. A spune „da" este o atitudine interioară care ne face receptivi la mişcarea vieţii, la evenimentele ei neprevăzute, neaşteptate şi surprinzătoare. Este un gen de respiraţie care ne permite să urmăm în interior fluiditatea existenţei, să acceptăm oscilarea între bucurie şi durere, între fericire şi nefericire, să acceptăm viaţa aşa cum este, cu contrastele, dificultăţile şi im-previzibilitatea ei. Multe suferinţe provin din negarea a ceea ce există sau din rezistenţa la schimbare.

Aş adăuga încă un lucru important. Când este vorba de orori, de suferinţa extremă a unui copil, de deportarea şi de ma­sacrarea a milioane de nevinovaţi, îmi este imposibil să înţeleg şi să accept. Sunt scandalizat de răutate şi refuz să-i caut un sens. Totuşi, această conştiinţă a caracterului tragic şi inacceptabil al anumitor evenimente nu m-a făcut să nu mai iubesc viaţa. Cred în continuare că merită să fie trăită cu orice preţ. Bineînţeles, nu este imposibil să fiu determinat să-mi schimb părerea dacă sunt confruntat pe propria-mi piele cu oroarea absolută. Dar în prezent pot să afirm că iubesc realmente viaţa, deşi nu mi-a făcut întotdeauna cadouri. Amor fati, îmi place destinul meu potrivit devizei stoice, în ciuda oscilaţiilor lui între sus şi jos, căci am găsit mereu forţa şi mijloacele necesare depăşirii ob­stacolelor şi încercărilor. Chiar dacă anumite evenimente sunt de neînţeles şi revoltătoare, accept să trăiesc şi îi spun cu orice preţ „da" vieţii aşa cum este, cu partea ei de mister, de umbră şi de lumină.

Filosoful francez Montaigne oferă un exemplu remarcabil a ceea ce încerc să descriu. El a notat în Eseurile sale: „între bolile noastre, cea mai sălbatică este să dispreţuieşti fiinţa noastră". Şi a adăugat că a se iubi pe sine este „culmea înţelepciunii omului şi a fericirii noastre"3. Montaigne se declara fericit; totuşi, viaţa nu a fost întotdeauna generoasă cu el. Născut în perioada războaielor religioase, cu sănătatea foarte fragilă, nu a fost cruţat de doliu. De şase ori tată, i-au murit cinci dintre copii. Şi nu şi-a mai revenit niciodată după moartea prietenului său, Etienne de La Boetie, pe care îl iubise cu pasiune. Sigur, deplângea faptul că, în viaţă, există „lucruri care merg prost" şi adăuga cu amabilitate: „Lucru firav este viaţa şi lesne de vătămat"4. Totuşi, pentru că se încăpăţânase să caute fericirea chiar în nefericire, acest om putea să se declare „foarte mulţumit şi satisfăcut"5. Montaigne avea o deviză pe care se străduia s-o pună în aplicare: „Bucuria trebuie răspândită, dar mâhnirea, pe cât se poate, îngrădită"6. Şi adăuga cu toată onestitatea şi în ciuda a tot: „Aşadar, eu iubesc viaţa"7. Viaţa aşa cum ne este oferită, viaţa aşa cum este ea.

1. Epictet, Manualul, 24, p. 14. în: Epictet. Marcus Aurelius,Manualul. Către sine. Traducere de D. Burtea, prefaţă de Eugen Cizek, Editura Minerva, Bucureşti, 1977.

2 Seneca, Despre binefaceri, 1, 2, 4, p. 22. Ediţie îngrijită, note şi indice de Ioana Costa, traducere din limba latină de Ioana Costa şi Octavian Cordon, Editura Polirom, 2005.

3. Montaigne, Eseuri, Voi. II, Cartea a lll-a, Cap.10, şi Cartea a lll-a, Cap. 13, traducere de Mariella Seulescu, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1971.

4 ibid. Cartea a lll-a, Cap. 9, p. 516.

5 ibid Cartea a lll-a, Cap. 9, p. 540.

5 ibid Cartea a lll-a, Cap. 9, p. 546

6 ibid Cartea a lll-a, Cap. 13, p. 682

[...]

16
ADVERSITATEA VIEŢII ESTE UN MAESTRU SPIRITUAL

Un nou cult s-a dezvoltat în societăţile noastre moderne: cel al performanţei, al reuşitei, al „câştigului". Această ideo­logie a succesului ne impune să reuşim în toate domeniile şi mijloacele de informare în masă vehiculează tot timpul imagini de „câştigători", prezentaţi ca modele demne de atenţie. Eşecul este perceput ca ceva rău şi, ca urmare, este trăit ca un fapt potrivnic, în familie, la şcoală, în societate, ni se spune, din copilărie, că nu avem dreptul la eşec. O presiune redutabilă se exercită asupra fiecăruia dintre noi.

Acest cult este moştenitorul ideii moderne a desăvârşirii de sine, născută în Europa între secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea. Această idee a fost propulsată de iluminişti şi de voinţa lor de a-l emancipa pe individ, aflat până atunci sub tutela religiei, singura care ordona societatea, şi prins într-o gangă socială care îi era impusă prin naştere. Ordinii imuabile stabilite, în care fiecare era obligat să-şi joace rolul şi să-şi arate utilitatea (trebuia ca marinarul să fie un bun marinar, cizmarul, un bun cizmar, mama de familie, o bună mamă de familie), iluminiştii i-au opus ideile de schimbare şi de progres, adică de perfecţio­nare continuă, individuală şi colectivă, spre fericire şi libertate, în 1780, în L'Education du genre humain, Lessing a afirmat că perfecţiunea se poate dobândi prin educaţie şi prin utilizarea raţiunii, astfel încât omul să ajungă la vârsta de aur. Progresul ineluctabil s-a transformat în motor ideologic şi, împreună cu el, s-a impus ideea conform căreia fiecare individ trebuie să-şi dezvolte potenţialul, capacităţile, harurile, creativitatea să-şi găsească drumul care i se potriveşte. „Ce spune conştiinţa ta? Trebuie să devii cel ce eşti"1, a scris Nietzsche de mai multe ori. Nu este o idee negativă, ba dimpotrivă: le-a permis tuturor să iasă din drumul care le fusese trasat ca să se împlinească- în ceea ce mă priveşte, recunosc că ader deplin la ea. Totuşi, sunt neliniştit când mă gândesc la devierile acestei căutări atunci când se grefează obligaţia reuşitei, a performanţei, a realizării de sine şi a fericirii, în societăţile noastre, pe care le-aş numi hipermoderne, scopul a devenit de neatins şi cel mai grav este că a fost prezentat ca fiind la îndemâna tuturor, cu condiţia să se facă apel la voinţă.

Cultul performanţei dobândeşte, în zilele noastre, un caracter necruţător. Divorţul, pierderea unui loc de muncă sunt resimţite ca eşecuri personale grave. O femeie trebuie de acum să fie o soţie sau o tovarăşă perfectă, o amantă atrăgătoare, o mamă de familie disponibilă şi, bineînţeles, este obligatoriu să fie şi perfect împlinită pe plan profesional. Presiunea este atât de mare încât, confruntaţi cu eşecurile, mulţi se prăbuşesc. Aşa cum am evocat anterior, depresia este deseori consecinţa, directă sau indirectă, a incapacităţii de a atinge obiectivele de performanţă şi de realizare de sine pe care ni le trasează societatea şi pe care ni le propunem singuri, sub influenţa codurilor sociale.

Se impune o schimbare a punctului de vedere. Este momentul să admitem nu numai că eşecul nu este o dramă, dar că, de foarte multe ori, poate deveni un eveniment pozitiv. Primul său atu, care e departe de a fi neglijabil, constă în atitudinea de smerenie în care ne pune faţă de viaţă. Ne constrânge să acceptăm viaţa aşa cum este şi nu aşa cum o vrem sau o visăm. Adevărata suferinţă, aşa cum am amintit, conform filosofilor stoici, dar şi taoiştilor, se naşte din rezistenţa noastră la schimbarea, la mişcarea vieţii, la fluxul ei. Atunci, să ne bucurăm când ajungem sus şi, când apar momente de cădere, să le acceptăm şi să procedăm astfel încât să ne slujească drept trambulină, în acest sens, consider eşecurile ca tot atâţia maeştri spirituali, călăuze.care ne ajută să ne rectificăm traiectoria. Ele ţin de legea vieţii şi cred că prezenţa lor, care ne displace pe moment, în mod firesc, este indispensabilă totuşi caracterului global al parcursului nostru. Dar, ca să fie adevăraţi maeştri, trebuie să ne schimbăm punctul de vedere despre ele. în loc să trăim fiecare eşec ca pe o dramă, să-l considerăm ca prilej de trezire, de conştientizare. Să încercăm mai degrabă să tragem învăţăminte decât să ne pierdem energia examinându-i amă­nunţit cauzele şi consecinţele. Să considerăm dintr-odată că dificultatea care ne loveşte nu e o dramă, ci un prilej de a reflecta la viaţa noastră, de a o percepe altfel.

Eu însumi am fost confruntat cu numeroase eşecuri, în special profesionale, care au fost tot atâtea ocazii de a avansa şi a mă reorienta până mi-am găsit în final calea adevărată. După bacalaureat am vrut să studiez ştiinţele politice la Paris şi n-am reuşit să trec examenul de admitere. Am fost profund destabilizat de acest fapt şi mi-am dat seama că mă angajasem pe această cale ca să urmez exemplul tatălui meu, ce absolvise Ştiinţele politice şi Şcoala naţională de administraţie (ENA), pe când, în adâncul meu, doream mai mult să studiez filosofia. De aceea nu m-am încăpăţânat să dau iar examen de admitere la ştiinţe politice, aşa cum fac mulţi dintre cei care eşuează prima dată, şi m-am înscris la Universitate. Anii de studii filosofice şi sociologice care au urmat au fost fericire pură şi constituie încă şi astăzi o bază de ucenicie şi de cunoaştere care îmi este foarte preţioasă. La douăzeci şi patru de ani am fost angajat director de colecţie la o mare editură pariziană. După cinci ani mi s-a propus o angajare definitivă pe calea regală a conducerii lite­rare. Eram încântat, contractul era pregătit. Atunci s-a întâmplat ca directorul acestei edituri să ia masa împreună cu tatăl meu, pe care îl cunoştea pentru că îl publicase altădată, în decursul dejunului tatăl meu i-a mulţumit că îmi oferea acest post, în ciuda „instabilităţii" mele şi a „fragilităţii emoţionale" de care dădeam dovadă. Imediat directorul şi-a schimbat părerea şi mi-a propus să-mi păstrez statutul, care nu-mi mai convenea. Pe moment, şocul a fost foarte dur. Desigur, i-am reproşat acest lucru tatălui meu, care nu era conştient însă că îmi distrusese cariera. Puţin mai târziu am înţeles, cu ajutorul psihanalizei, că se afla într-o stare de rivalitate inconştientă cu mine şi că îmi transmisese o poruncă paradoxală: să fiu o persoană importantă, de care să poată fi mândru, dar să nu-l depăşesc niciodată! Aşa se explică lipsa lui de tact sau lapsusul lui în conversaţia cu editorul, precum şi alte exprimări de acest tip, care nu au mai avut putere asupra mea şi influenţă asupra vieţii mele atunci când m-am eliberat, printr-un efort terapeutic, de privirea lui şi de legătura simbiotică pe care o aveam cu el. Dar să revenim la acest eşec. Am fost foarte nefericit timp de mai multe luni şi mi-am pus problema să-mi încerc norocul în altă parte decât în lumea editurilor. Scrisesem deja câteva cărţi şi, după ce am reflectat, am înţeles că scrisul şi cercetarea, nu editarea, mă făceau să vibrez interior. Am hotărât deci să trăiesc pozitiv acest eşec ca să mă dedic scrisului şi să încep o teză de doctorat. Nu mai aveam birou, secretară, carte de vizită şi veniturile îmi scăzuseră la jumătate. Timp de mai mulţi ani mi-a fost greu s-o scot la capăt. Totuşi, n-am regretat niciodată hotărârea luată. Teza mi-a oferit mult pe plan personal. Eram liber şi, treptat, cărţile mele au avut succes.

Totuşi, înainte să pot trăi din ceea ce scriam, am cunoscut alte eşecuri profesionale, care m-au condus la exercitarea prac­ticii de a nu mă crampona. Ca să-mi pot asigura traiul zilnic, am colaborat timp de câţiva ani la un mare hebdomadar, făcând cercetare filosofică şi sociologică cu privire la religii într-un laborator de la Centrul Naţional de Cercetare Ştiinţifică (CNRS) Şi de la.Şcoala de înalte Studii de Ştiinţe Sociale (EHESS). Mi-am zis aşadar că ar fi raţional să intru la CNRS, deoarece aceasta mi-ar da posibilitatea să scriu în continuare, având în acelaşi timp o mai mare stabilitate profesională şi financiară, în ciuda unei teze de doctorat apreciate cu cea mai bună menţiune şi a felicitărilor unanime ale juriului, precum şi a dosarului serios de lucrări publicate, nu am fost primit deoarece nu aveam profilul universitar clasic... fiind prea implicat în activitatea jurnalistică! Am înţeles că nu voi reuşi să înving această prejudecată tipic franceză. Apoi, pentru că mi se reproşa colaborarea regulată cu mass-media, mi-am încercat norocul pentru un „veritabil" loc de muncă la revista care îmi publica articolele. De data aceasta, n-am fost primit... din cauza profilului meu, considerat prea universitar şi nu îndeajuns de jurnalistic! Aceste două eşecuri profesionale, unul după altul, m-am copleşit profund.

Am încercat să accept această situaţie de tip ubuesc fără să ştiu prea bine ce orientare să-i dau vieţii mele profesionale. Tocmai atunci am cunoscut un romancier străin. El mi-a pus câteva întrebări despre parcursul meu şi m-a întrebat care era visul meu de copil sau de adolescent, l-am răspuns spontan: să devin scriitor sau cineast. A zâmbit: „Ce mai aşteptaţi?" Aceste cuvinte au fost ca un declic. Un an mai târziu am publicat primul roman.

Toţi ne-am confruntat cu boala. De multe ori, deşi ne este greu să admitem, ea ne avertizează cu privire la un dezechilibru care nu este numai fizic, ci este legat mai larg de o disfuncţie din viaţa noastră. Cele mai multe boli sunt, în acest sens, psihosomatice, chiar dacă intervin şi alţi factori. Genetica a revelat că avem predispoziţii înnăscute pentru diferite maladii. Nu facem însă toate bolile şi se întâmplă chiar să nu suferim de niciuna. în general, maladiile nu se declanşează la întâmplare; ele apar atunci când traversăm o situaţie care nu ne convine, când suntem epuizaţi sau în conflict cu noi înşine. Uneori, pentru că muncim prea mult şi nu ne lăsăm suficient timp ca să trăim. Alteori, invers, pentru că am încetat să muncim şi „am uitat" să ne construim pe noi în afara activităţii profesionale. De asemenea, de multe ori, pentru că suntem în conflict interior cu părinţii sau cu persoane din anturajul nostru, conflict care ne subminează, fără să fim foarte conştienţi de acest fapt. Atunci traversăm o „criză".

Etimologic, cuvântul grecesc crisis înseamnă necesitatea de a discerne şi de a face o alegere. Un eşec, o depresie sau o maladie constituie crize care ne arată că trebuie să schimbăm ceva în viaţa noastră, că este momentul să procedăm la o alegere pentru că „nu mai poate să meargă aşa", în acest sens, cum am explicat anterior, încercarea poate fi un maestru spiritual care ne porunceşte să ne stabilizăm, să ne punem întrebări, să ne reorientăm. Am cunoscut multe persoane care au suferit boli foarte grave, ceea ce nu a fost cazul meu. într-un prim moment s-au prăbuşit înainte să aleagă lupta. Lupta lor s-a dat nu numai prin îngrijiri medicale, ci şi prin îngrijiri psihologice, interogaţii spirituale, momente de reflecţie. Persoanele care au depăşit această încercare erau adesea mai fericite decât înainte, mai puternice, mai echilibrate în raport cu viaţa lor nouă.

Acest lucru este valabil în toate domeniile existenţei. Atunci când nu alegem, când nu tranşăm, lăsăm de facto să zacă o problemă, care nu se poate rezolva de la sine. în general, aşteptăm ca acea criză să-şi atingă apogeul înainte să intervenim şi intervenţia este atunci, în mod obligatoriu, dureroasă. Orice criză, fie ea profesională, afectivă sau referitoare la sănătate, trebuie să fie momentul în care ne punem cu prioritate urmă­toarea întrebare: „Ce trebuie să schimbăm?"

Să ne înţelegem, nu vreau să mă lansez aici într-un elogiu al eşecului, al maladiei sau al suferinţei. Toate acestea nu sunt ceva bun în sine, ci o realitate. Evident, nu încurajez pe nimeni să le caute, ştiu că pierderea unui loc de muncă, a unei persoane dragi, manifestarea unei boli grave sunt surse de mare suferinţă. Totuşi, constat că pot fi prilejuri de a progresa, de a creşte, de a îndepărta nişte prejudecăţi şi de a vedea viaţa sub un alt unghi. Mă ridic în acest sens împotriva dolorismului creştin, care constituie o neînţelegere profundă a mesajului Evangheliilor, lisus nu a făcut elogiul suferinţei niciodată şi nu există niciun fel de maso­chism în demersul său, care a constat pur şi simplu în acceptarea suferinţei din credinţă faţă de adevăr. Dar această încercare îi producea repulsie. „Părinte, de voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine..."2, îi spune el lui Dumnezeu, asudând sânge, atât de puternică îi era angoasa, chiar înainte să fie arestat de soldaţi. Lectura doloristă a Patimii sale, aşa cum a fost făcută adesea în cursul istoriei creştinismului, a transformat o încer­care liber acceptată din credinţă faţă de adevăr într-un sacrificiu necesar pentru satisfacerea Tatălui, în acest fel, generaţii după generaţii au fost marcate de această teologie sacrificială, de unde a apărut ideea că trebuie să cauţi suferinţa pentru a-i fi credincios lui Hristos şi pe placul lui Dumnezeu. Practicile mortificărilor au fost ridicate în slăvi şi sunt încă de către unele persoane, încredinţate că trebuie să suferi ca să-l iubeşti pe Dumnezeu. Este totalmente absurd. Mărturia lui Hristos, precum şi aceea a lui Socrate, arată că orice încercare nedorită poate deveni revelaţie de dragoste şi de adevăr.

2. Nietzsche, Ştiinţa voioasă („la gaya scienza"), paragraful 270, p. 1 70. Traducere din germană de Liana Micescu, ediţia a ll-a,
Humanitas, Bucureşti.

2. Luca, 22, 42.

10
IUBIREA DE SINE Şl VINDECAREA INTERIOARĂ

În capitolele precedente, am insistat asupra importanţei primordiale a cunoaşterii şi mai ales a cunoaşterii de sine drept cale de acces la adevăr şi la fericire. O cale inconturnabilă, în măsura în care este adevărata garanţie a libertăţii noastre inte­rioare. Deşi este indispensabilă, această cale nu este suficientă ca să ne facă fericiţi şi pe deplin umani. Trebuie să intervină şi un alt element, o dimensiune care este la fel de fundamentală ca inteligenţa orientată spre cunoaştere şi spre adevăr: iubirea. Faptul de a iubi şi de a fi iubit, de a avea o relaţie afectivă cu ceilalţi, într-adevăr, aşa cum ne sufocăm dacă nu suntem liberi, ne uscam dacă nu avem relaţii. Sunt convins că libertatea şi iubirea sunt cele două condiţii importante ale realizării de sine şi ale dezvoltării fiecăruia dintre noi.

Când auzim cuvântul „iubire", ne gândim imediat la celălalt: ne iubim copiii, părinţii, prietenii, tovarăşul de viaţă. Am fost modelaţi în acest sens de secole, chiar de milenii, de tradiţiile spirituale şi filosofice, care au pus în evidenţă teme ca dăruirea de sine, mila creştină, compasiunea, mâna întinsă spre celălalt. Am reuşit să ascundem o dimensiune esenţială a ei, care este chiar fundamentul iubirii: iubirea de sine. Totuşi, această idee este departe de a fi absentă din patrimoniul nostru cultural. Pitagora, unul dintre primii filosofi din Grecia antică, avea ca deviză această regulă de aur: „Mai mult decât orice, respectă-te pe tine însuţi"1. Câteva secole mai târziu, în Etica Nicomahică, Aristotel îi consacră două capitole (dintr-un total de zece) prieteniei, despre care afirmă în prefaţă: „nu există alt lucru mai necesar vieţii decât ea"2. Apoi, după ce analizează diferitele tipuri de prietenie, fundamentele şi binefacerile ei, susţine că cel mai bun prieten este cel care ne doreşte binele în mod complet dezinteresat, numai din iubire, caracteristici care „există în gradul cel mai înalt în raportul dintre om şi el însuşi". Şi continuă: „Am arătat, de altfel, că toate sentimentele de prietenie derivă de la cele ale individului faţă de sine, de unde iradiază şi spre alţii". De aici, concluzia: „Omul virtuos trebuie deci să se iubească pe sine"3. Aceasta nu înseamnă, în niciun caz, o încurajare spre egoism, ci, dimpotrivă, punctul de pornire al unei deschideri reale faţă de ceilalţi. Trei secole mai târziu, filosoful latin Cicero va explica astfel această idee: „în realitate, fiecare îşi iubeşte propriul eu nu în speranţa de a obţine de la sine o remuneraţie pentru această iubire, ci pentru că eul îi este drag prin el însuşi. Dacă acest mod de a iubi nu slujeşte ca model prieteniei, nu va putea niciodată să fie un adevărat prieten, căci un prieten adevărat este pentru prietenul său un al doilea eu"4.

Acest lucru se regăseşte în expresia lui Montaigne „iubirea cu care fiecare îndatorat este faţă de sine"5, fără de care nimeni n-ar putea iubi viaţa şi pe alţii. Am greşi dacă am considera această reflecţie cantonată numai în filosofie. Iubirea de sine, în calitate de fundament al relaţiei cu celălalt, este şi o exigenţă biblică: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi"6, îi cere Dumnezeu lui Moise, o poruncă reluată în aceiaşi termeni de lisus7. Cunoaştem toţi această formulare, dar reţinem deseori numai jumătate: „iubeşte-ţi aproapele". Totuşi, ea este foarte explicită: aproapele trebuie iubit în maniera în care ne iubim pe noi. Altfel spus, dacă nu ne iubim, nu putem iubi pe altcineva. Psihologia modernă a validat la rândul ei acest adevăr: pentru a putea fi legat de ceilalţi într-un mod just, trebuie mai întâi să fii legat de propriul eu în mod just; calitatea relaţiei noastre cu ceilalţi depinde intrinsec de relaţia pe care o avem cu noi înşine. Dacă relaţia cu sine este deviată, vom proiecta în mod inevitabil asupra celuilalt problemele care ne aparţin şi care nu sunt rezolvate. Cel care vede, de exemplu, sistematic în celălalt un invidios refuză de foarte multe ori să admită partea de frustrare ascunsă în el, despre care nu are cunoştinţă. Ura şi dispreţul faţă de celălalt provin de foarte multe ori dintr-o ură faţă de propria persoană. Fără stimă de sine, nu-i putem stima pe ceilalţi; fără respect de sine, nu-i putem respecta pe ceilalţi. Fără iubire de sine, nu-i putem iubi pe ceilalţi, învăţarea relaţiei cu sine este aşadar condiţia învăţării relaţiei cu ceilalţi.

Cum învăţăm să ne iubim? în primul rând, prin iubirea pe care o primim din cea mai fragedă copilărie. Această iubire primită în mod „suficient de bun" - ca să preluăm expresia psihanaliste! Melanie Klein - va însemna pentru noi că, atât la nivel conştient, cât şi inconştient, suntem efectiv demni să fim iubiţi. Ea ne va trimite o imagine pozitivă, ne va determina să avem stimă pentru noi, să ne dezvoltăm o relaţie bună cu acest „sine" despre care celălalt ne arată că poate fi iubit. Situaţia inversă - a nu fi iubit suficient sau deloc ori a fi iubit prea mult, în mod posesiv sau ambiguu - antrenează confuzii afective, o distorsiune a relaţiei cu sine şi, în consecinţă, cu ceilalţi. Din fericire, nu există nicio fatalitate în acest domeniu. O „lipsă de iubire", o lipsă de afecţiune în frageda copilărie, oricât de greu de trăit, poate să fie rectificată întotdeauna de alte experienţe pozitive de-a lungul existenţei. Un tovarăş de viaţă iubitor sau prieteni iubitori ne pot ajuta să ne reechilibrăm, să depăşim ceea ce ar fi putut constitui un traumatism. Totuşi, se întâmplă rar ca lacune afective grave, care au produs ceea ce se numeşte o „rană narcisistă", o imagine proastă despre sine, să poată fi realmente vindecate fără ajutorul unei terapii adecvate. Victima unei răni narcisiste nu este conştientă adesea de această lacună şi îşi îndreaptă spontan dorinţa spre fiinţe asemănătoare cu cele care se află la sursa suferinţei sale, fiinţe care îi vor stârni durerea. Intrăm atunci într-un „mecanism de repetiţie" descris foarte bine de psihanaliză, veritabil cerc vicios din care nu putem ieşi decât prin conştientizarea rănii şi a cauzei ei. în acest moment ajutorul unui terapeut este capital, atât este de greu să procedezi singur la această conştientizare, dureroasă deseori. Totuşi, nu se rezolvă totul. Căci, oricât de necesară ar fi, conştientizarea nu este suficientă pentru vindecare. De altfel, aceasta este, din punctul meu de vedere, limita psihanalizei: ea ne ajută să vedem clar în noi şi să luăm distanţă faţă de emoţiile noastre, dar nu ne vindecă neapărat, căci, odată conştienţi de propriul handicap, ne rămâne să găsim stima de noi înşine. Aceasta se poate face, de exemplu, prin anumite terapii comportamentale, ca hipnoza ericksoniană, de la numele lui Milton Erickson, un psihiatru american care, în prima jumătate a secolului al XX-lea, a pro­movat tehnicile hipnozei şi ale autohipnozei pentru îngrijirea pacienţilor săi, învăţându-i să-şi descopere propriile resurse interioare şi să-şi depăşească teama de eşec, generată de lipsa stimei de sine. Situaţia este aceeaşi în ceea ce priveşte sofrologia sau alte terapii scurte, care vizează restabilirea unei stime de sine prin gândirea pozitivă. Astfel de terapii pot fi foarte profitabile, dar adevărul este că o rană narcisistă nu va fi vindecată deseori decât prin iubire; vom învăţa să iubim printr-o relaţie „suficient de bună". Dar, încă o dată, va trebui ca, de foarte multe ori să îndeplinim o muncă terapeutică înainte de a fi capabili să trăim relaţii afective constructive, începând prin a accepta să părăsim carapacea pe care am îmbrăcat-o, pe când eram copii, ca să suportăm durerea unei „lipse de iubire".

Pot vorbi despre acest subiect cu atât mai uşor cu cât eu însumi am efectuat un lung drum terapeutic pentru vindecarea unor răni interioare profunde, dintre care unele datau din viaţa intrauterină. Mi-a fost greu să învăţ să mă iubesc, în cursul ado­lescenţei şi al vieţii mele de adult tânăr, mă îndoiam mult de mine. Viaţa mea afectivă a fost perturbată de acest lucru mai mulţi ani. Simultan, am consacrat timp găsirii unei căi proprii şi realizării pe plan profesional. După o căsătorie (urmată de un divorţ) şi o lungă perioadă în care am reprodus un scenariu ne­vrotic inconştient, am devenit conştient de punctele mele slabe prin psihanaliză şi terapii psiho-corporale, care m-au ajutat să-mi eliberez trupul şi memoria de emoţii negative perturbatoare. Am trăit, în aceste cadre terapeutice, o experienţă fundamentală de „tandreţe de sine". M-am luat în propriile-mi braţe, mi-am oferit tandreţea care îmi lipsise în copilărie, această iubire de sine pe care mi-o interzisesem până atunci şi pe care, printr-o fugă spre exterior, doream s-o împart cu dărnicie celorlalţi, cum ar fi acei muribunzi şi acei leproşi pe care i-am îngrijit în India mai multe luni. Treptat, viaţa mea socială, afectivă şi profesională s-a transformat. Am încă unele simptome handicapante, dar am învăţat să mă iubesc şi să mă împac cu fragilitatea mea. Pot afirma, la fel ca Montaigne: „Aşadar, eu iubesc viaţa". Şi, dacă fac bilanţul celor patruzeci şi opt de ani ai existenţei mele, pot spune că nu regret nimic, căci slăbiciunile mi-au fost şi tram­buline pentru a căuta, a progresa, a mă transforma, a deveni mai lucid, a învăţa să mă iubesc.

Psihiatrul Boris Cyrulnik a evidenţiat perfect acest proces de „rezistenţă la şocuri", prin care o fiinţă reuşeşte să-şi depăşească traumatismele şi, uneori, chiar să-şi dezvolte anumite calităţi mulţumită rănilor sale. Unul dintre exemplele care m-a frapat cel mai mult este cel al abatelui Pierre. Am fost foarte apropiat de el în ultimii douăzeci de ani ai vieţii sale, ajutându-l mai ales să scrie trei dintre cărţile lui. Henri Groues (acesta a fost numele lui în viaţa civilă) a fost rănit în copilărie de răceala mamei, care nu ştia să-şi exprime tandreţea. A suferit mult din cauza asta şi a căutat constant iubirea şi recunoaşterea celuilalt. Am fost convins întotdeauna că vocaţia sa de a-i ajuta pe cei mai săraci, aspiraţia spre sfinţenie, dăruirea pe care o practica într-o uitare totală de sine ţineau în bună parte de această rană narcisistă. De altfel, a păstrat până la moarte două simptome puternice ale acestei nevoi de iubire şi de recunoaştere: gustul excesiv pentru mass-media şi nevoia de a le plăcea femeilor şi de a trezi în ele tandreţe pentru propria-i persoană. Era pe deplin conştient de asta şi imaginea sa idealizată de opinia publică îl apăsa în aceeaşi măsură în care îl flata. Este motivul pentru care a dorit, cu puţin timp înainte să moară, să facă o confesiune publică cu privire la încălcarea jurământului său de castitate8. Avea nevoie să mărturisească ce îl tulbura înlăuntrul său şi să le spună tuturor: nu sunt supraom, am purtat în mine această lipsă afectivă toată viaţa şi a fost chiar ea unul din motoarele existenţei mele. De altfel, abatele Pierre a fost îndurerat de re­acţiile anumitor oameni ai bisericii, care nu au înţeles nimic din gestul lui: a cardinalului Lustiger, care a afirmat că el îşi pierduse capul, a monseniorului Hippolyte Simon, care l-a asemuit cu un bătrân senil manipulat de un prieten venal (e vorba de mine), precum şi a cardinalului Andre Vingt-Trois, actualul preşedinte al Conferinţei episcopilor din Franţa, care a spus că nu vrea să-i citească lucrarea-confesiune „ca să păstreze o imagine bună despre el". Toate aceste reacţii traduc nu numai dificultatea pe care o au încă numeroşi responsabili ecleziastici să abordeze în adevăr chestiunea sexualităţii clericilor, ci şi jena lor în ceea ce priveşte o astfel de confesiune publică. Or, tocmai pentru că era om public, abatele a avut nevoie să le spună tuturor înainte să moară că imaginea lui era, în parte, falsă. Că omul care trăia dincolo de mit era fragil şi rănit. Că a iubit atât pentru că avea atâta nevoie de iubire. Şi că doreşte astăzi să fie iubit pentru ceea ce este, nu pentru legenda sa. Ce lecţie de umanitate! Cât de mult ne lipseşti, abate!

1 Pythagora, Les Vers d'or, 12.
2 Aristotel, Etica Nicomahică, VIII, 1.
3 Ibid., IX, 8.
4 Ciceron, Lelius, XXI.
5 Montaigne, Eseuri, Cartea a lll-a, Cap. 10, p. 573.
6 Leviticul 19, 34, în Biblia cu ilustraţii, voi. l Pentateuhul.
7 Matei 22, 39.
8 Abatele Pierre, Mon Dieu... pourquoi?, împreună cu Frederic
Lenoir, Pion, 2005. (Tradusă şi în româneşte la Humanitas)

Sursa. Fragmente selectate din vol.
Frederic Lenoir – Mic tratat de viaţă interioară,
Editura Paralela 45
Detalii carte pe site-ul editurii aici

Notã: Sublinierile îmi apartin (V.J.)Sunt pentru a contura o imagine a continutului dintr-o privire.