| |
Gena Geamanu - "Spovedanie neterminata"
Editura Bizantina 2000 (reeditat in 2002)
Tocmai s-a reeditat de cãtre Mitropolia Olteniei.(febr.2007)
Se poate achizitiona prin internet.
De exemplu aici: http://www.librariasophia.ro/autor-Geamanu,-Gena.html?PHPSESSID=ce57edf3edf295f01872dc89ba3cc6d9
Recenzii:
MihaiZamfir - "Plecand din carti - Spaima si cutremure"-
articol aparut in revista Romania Literara;
Iulian Grigoriu - "Gena Egeria" - articol aparut
in revista Akademia
Fragmente din carte (aici)
PLECAND DIN CARTI – Spaima si cutremure
Mihai Zamfir
-articol preluat din: ROMÂNIA LITERARĂ NR. 38 din
29 septembrie 2004
Kierkegaard n-a disparut, el traieste in cele mai neasteptate
locuri.
Cultura romana pare saraca in marturii scriptice de convertire religioasa.
in timp ce, de la Pascal la T.S. Eliot si Charles Du Bos, cultura occidentala
abunda in consemnari ale revelatiei, la noi, aceasta esentiala zona a
existentei pare mai degraba destinata Neantului. Si nu este vorba de interdictiile
politice ale perioadei comuniste, cind insasi religia devenise subiect
tabú, ci de cei doua sute de ani de libertate reala care au precedat instaurarea
modelului sovietic in Romania si cind n-am inregistrat nici un document
spectaculos al iluminarii, nici o confesiune “pe drumul Damascului”! S-ar
zice ca traditionala indiferenta a intelectualilor romani in materie religioasa
devine acut perceptibila mai ales prin aceasta absenta.
Putinele scrieri romanesti abordind delicatul subiect se cer prin urmare
examinate cu atentie, data fiind raritatea lor. Jurnalul fericirii al
lui N. Steinhardt a ajuns deja celebru. Dar cea mai impresionanta marturisire
pe care eu am citit-o pina acum poarta numele de Spovedanie neterminata
si apartine unei autoare necunoscute, Gena Geamanu.
Aparitia cartii la o editura specializata, cu public restrins (Editura
Bizantina din Bucuresti, 2000), ca si tirajul confidential, au inconjurat
cu o jenanta discretie aceasta opera exceptionala. Ea are forma unui jurnal
intim tinut cu mari intermitente intre anii 1968 si 1989.
Din paginile Jurnalului nu aflam prea multe date despre misterioasa autoare-personaj:
nascuta in luna mai 1944 in familia unor tarani saraci, a studiat filozofia,
a avut diferite slujbe subalterne din care a fost cu regularitate data
afara; la virsta de 40 de ani, intr-unul din cele mai grele momente ale
existentei, are revelatia credintei; de acum incolo, textul Jurnalului
se transforma in notarea etapelor unei pregatiri spirituale pentru actul
decisiv al imbratisarii monahismului. Paradoxal in aceasta Spovedanie…
mi se pare faptul ca surprinderea cu luciditate nemiloasa a zbuciumului
interior, timp de peste doua decenii, se petrece in contextul celei mai
sinistre perioade din istoria contemporana a Romaniei, perioada ceausismului
tot mai agresiv, pina la atingerea pragului dementei. Am regretat mereu
putinatatea documentelor literare de valoare care sa fi descris exact,
fara fard si compromisuri, faimoasa “epoca de aur”; Spovedanie neterminata,
cu toate ca noteaza un traseu spiritual prin excelenta personal, unic
si irepetabil, cuprinde insa numeroase aluzii si observatii concrete ce
permit reconstituirea unui infern zilnic.
Nimic neobisnuit in primele pagini ale Jurnalului. O tinara femeie, obsedata
de ideea inutilitatii vietii si tentata permanent de gandul sinuciderii,
indura o existenta dificila; salvari ocazionale gaseste doar in iubirea
citorva barbati, palide prezente fugitive in existenta ei. inca din prima
tinerete, Gena Geamanu percepe vacuitatea placerii carnale, in spatele
careia identifica intotdeauna pacatul: precarele “salvari” sint pentru
ea mai degraba prabusiri. Cind sinuciderea parea unica solutie, chemata
parca de propria ei disperare, se schiteaza o geana de lumina: eroina
incepe sa faca exercitii yoga, pindeste orice semn de incurajare intelectuala
gasit in cartile semnate de Noica, Liiceanu, Plesu, Petru Cretia, Ana
Blandiana ori Mihai Ursachi; recunoastem aici cu usurinta portretul unui
anumit intelectual dinainte de Revolutie. Are apoi loc intilnirea memorabila
cu scrierile Simonei Weil si ale lui Julien Green. Gena Geamanu observa
mirata ca poate ajunge in cele din urma la credinta pe urmele Simonei
Weil. Lupta cu incertitudinea ramine insa permanenta si dramatica.
“Dar Tu nu-mi dai voie. Tu nu-mi raspunzi. Si daca strig "nu mai
pot", Tu ma trimiti in lume sa vad durerea, durerea adevarata, motivata,
si ma cutremur, Doamne, de durerea Ta! Fiindca daca existi, nu se poate
sa nu Te doara, mai ales sa Te doara, durerea noastra bezmetica. O simt
si ma cutremur. Tu nu ai unde fugi, ca mine, de ei, de durerea lor, de
durerea noastra. Poate ca de-aia nu vrei sa ma iei de pe pamint, pentru
ca eu nu vad numai durerea mea si a celor din jurul meu, ci si durerea
Ta. Ai si Tu nevoie de mine? Si Tu, Doamne? Atunci de ce m-ai facut atit
de slaba, atit de bicisnica, atit de neputincioasa? Cred ca doar Tu ai
nevoie de mine, odata ce eu nu mai am nevoie de mine, deloc, deloc si
totusi exist. Tu ma pastrezi aici pentru ca iti trebuiesc la ceva!” (p.
99).
Aceasta este tonalitatea intregii scrieri. Redactarea e neglijenta, uneori
enervanta. Va urma intilnirea directa cu Alice Botez, pe care o va sustine
in ultimii ei ani de viata, atunci cind, batrina si bolnava, prozatoarea
era alungata din casa ei de pe strada Uranus, cazuta sub buldozere. Adevarata
proba initiatica! Alice Botez moare in octombrie 1985; citeva saptamini
mai tirziu, eroina gaseste drumul credintei, calauzita de un duhovnic
in care credem a-l recunoaste pe Parintele Galeriu. Printre dificultati
enorme, infruntind cu stoicism mizeria generalizata in jur, invingind
tentatiile carnii, Gena se detaseaza treptat de cele lumesti pentru a
intra la manastire. Ultimele fraze, obscure, ale confesiunii, datate decembrie
1989, semnaleaza o simetrie tulburatoare – eroina reuseste sa renasca
spiritual atunci cind Romania insasi incepea sa renasca.
Ca in orice marturie dramatica, partea pasionanta ramine cea a luptei,
a incertitudinii si a durerii. Din fericire pentru suflul pur literar
al textului, chinul si framintarea se mentin pina aproape de ultima pagina.
Frapeaza, in Spovedanie neterminata, similitudinea dinamicii convertirii
Genei Geamanu cu cea a marilor convertiri inregistrate de istoria culturii
europene. Lupta cu demonii intimi, mult mai periculosi decit adversitatile
contingente, se desfasoara de secole dupa aceeasi schema. Nu exista deosebiri
esentiale intre dialectica infruntarii cu sine dusa de romanca anonima
si cea dusa de Sfinta Tereza din Ávila. Din punctul de vedere al coerentei
interne, parcursul Genei Geamanu atinge un grad de universalitate la care
nici o alta carte romaneasca scrisa in aceeasi perioada nu va putea vreodata
aspira.
Istoria din Spovedanie neterminata se petrece de fapt in oricare tara
si in oricare epoca. in ciuda mizeriei de sorginte comunista din care
ea s-a nascut, asupra Spovedaniei neterminate pluteste un aer de eternitate
ce-si pune sigiliul pe aproape fiecare pagina si o plaseaza in universul
naratiunilor exemplare.
Sursa: site-ul revistei Romania literara.
Gena Egeria
Iulian Grigoriu
„Spovedanie neterminată“,
a Genei GEAMĂNU, apărută la Editura
Bizantină, 2000, este jurnalul unei convertiri. Am cunoscut-o
pe autoarea acestei mărturisiri într-o perioadă tulbure şi
care a marcat definitiv pe unii tineri de atunci. După revoluţie
şi împreună la mineriade - repere de care nu se mai poate face
abstracţie, ele aparţinîndu-ne peste istoria imediată a
unei naţii care încă îşi mai caută sensul - Gena (să
o supranumim acum Egeria) era într-adevăr acea sfătuitoare de
taină de care mulţi aveam nevoie. Instinctul cultural şi
spiritul de dreptate făceau ca personalitatea ei să capete dimensiunile
unei vizionare de tipul Ioanei d’Arc, a Sfintei Thereza sau poate a Mariei
Egipteanca. Deja discursul său - începuse o serie de conferinţe
la Universitatea din Galaţi - gira prin autoritate acţiuni de
amploare, cum a fost „mini-Piaţa-Universităţii“ locală;
asupra tinerilor care se adunau acolo se abăteau uneori muncitorii
care lucrau „spontan“ la Palatul Prefecturii de vizavi. Gena nu făcea
decât să ne arate cum se poate pune în practică o credinţă
în care se iniţiase prin mari eforturi înaintea noastră. Ne-a
fost în acea perioadă un fel de înaintemergătoare, într-un sistem
de valori bulversat, ţinîndu-ne loc de duhovnic, învăţîndu-ne
şi simţind pe viu forţa rugăciunii împreună.
O pleiadă de tineri i-a fost în preajmă, unii între timp devenind
călugări sau preoţi, cum este şi cel care îngrijeşte
volumul de faţă, Horia Nicolae.
„Salvarea“ Genei a intervenit în primii ani ai ultimului deceniu (debusolant),
când începuse deja să întâlnească alte ne-norocite şi-mai-felurite
prilejuri de poticnire în lume. Era limpede, după 1989, că presiunile
exterioare, sociale, economice, politice induceau un alt canon de mântuire.
Într-un fel „se rezista“ înainte de 1989 (preponderent cultural, oarecum
pasiv), altfel se „implica“ după 1990. Dacă înainte de ’90 cei
de la securitate o bănuiau că ascunde cine ştie ce lucruri
în spatele credinţei, Gena nu avea cum să nu intre într-un oarecare
conflict cu noile autorităţi înveşmântate în straie „vetero–testamentare“.
şi-a urmat, în cele din urmă, calea, îmbrăcând straie călugăreşti.
Jurnalul (substanţial ca volum, circa 300 de pagini) se opreşte
strategic, la începutul lui decembrie 1989. Scris într-un interval destul
de lung, cu pauze de ani (poate de aici anumite zone nearticulate, situaţii
previzibile, o tensiune nesusţinută ori care se pierde pe măsura
dezvoltării), jurnalul e structurat în câteva capitole: „Pre-simţiri“,
„Căutări“, „Marea ocolire“, „Iluminări şi poticniri“.
„Pre-simţirile“ încep să fie notate în 1968-‘69, când Gena citea
literatură, îşi nota filme, bântuită de perioade de disperare
- atunci autoarea căuta „o minciună mai puternică“ decât
cea a studiului filosofiei şi a lecturii. „Dacă aş încerca
să-mi povestesc viaţa, n-aş reuşi s-o fac“... „Sunt
îngrozitor de singură... De ce nu reuşesc să rămân
lângă un bărbat?... De ce aş vrea ca bărbaţii
care îmi fac curte să nu-mi ceară să se culce cu mine,
dar să mă dorească totuşi ca femeie?“... „Dacă
aş avea bani... aş sta zile întregi în bibliotecă, m-aş
ocupa de tot ce vreau să ştiu şi, poate, chiar aş
crea ceva“... „Mâine plec la Bucureşti. Trebuie să mă întorc
altfel. Ori mă sinucid, scurt şi igienic, ori încep să
fac curat“. În acea perioadă, de pre-simţire a Sensului, descoperea
absenţa, Absenţa Lui. Căutările totuşi metafizice,
chiar dacă pragmatic de feminine, nu-i lasă convertită
natura, substratul confuz. Neavând de-a face cu impactul unei revelaţii
totale şi nemediate (poate să existe mereu o necesară,
suficientă şi asumată ocazie pe drumul către sfinţenie
- Gena, al cărei ultim pariu probabil acesta va fi), adoptă
în negaţia sa soluţia carteziană (eu sunt, deci Dumnezeu
este), citând versurile: „sufăr pentru tine, Dumnezeule inexistent,
pentru că, dacă Tu ai exista, aş exista şi eu într-adevăr“.
La celălalt pol, Spinoza spunea: „Dumnezeu este, deci lumea este“...
Pre-simţirile sunt imperfect oglindite în omul încă păcătos,
durerea devine „verbul vieţii individuale“. Tot acum e percepută
şi necesitatea lepădării de sine: „Nu, eu nu de mine am
nevoie. Am nevoie să scap de mine!“
Jurnalul consemnează micile-mari „întâlniri“ culturale, „prieteniile
ca formă de rezistenţă“, pe care, într-un fel sau altul,
le-au cultivat toţi cei care au ales să reziste spiritual în
timpul comunismului. Oscilând între căutarea unui loc în „cenuşa
proprie“ şi evadarea dintre ruinele unei lumi în disoluţie de
valori şi conştiinţă, găsind repere (teologice,
spirituale) ca nişte străluciri pe un cer absent, Gena dă
cele mai grele lupte cu sine. O schizofrenie a trupului cu mintea duce
la întrebări, situaţii şi stări încordate, precum
şi la căderea într-o dialogicitate (cum ar zice Mihai şora)
opusă stării de sfinţenie şi naturaleţe. Dezacordul
nu este numai între eu şi lume, ci între „eu, lume şi altceva“;
ceva ce nu va descoperi decît cu greu... „Nevroza nu era pe fondul dezacordului
dintre eu şi lume, ci dintre eu şi lume, pe de o parte, şi
eu şi altceva, pe de altă parte“. „Gena, dacă tu crezi
că lamentarea în greu de circumscris, ca să fie regăsită
necesar, mai târziu, după convertiri răutăcioase, greu
de generalizat: prea multele întrebări, retorismul, gândirea slabă,
care nu aderă, tipic feminină, se cantonează prea mult
în moment, fără a încerca o sinteză a propriului destin
(prin recul, Gena joacă rolul unui salvator al omenirii, reiterând
un întreg traseu de salvare - şi dacă nu al său, în integralitatea
faţetelor umane, de acceptare şi resemnare, atunci măcar
cuvântul scris e disciplină), te înşeli. Nu-ţi ajută
la nimic. Laşi urme, dâre şi atât!“ Căderea în dialogul
cu propriul gând nu e un truc scriitoricesc; de altfel, miza stilistic-estetică
e în „jargonul“ creştin. Spovedanie neterminată e mai mult un
ghid practic al unei deveniri strict personale, ciudate, dovada unei justificări
proprii, uneori deosebit de ascuţite. Jurnal aproape că nu există:
„Oricum, te ard, falsul meu jurnal: tu eşti batista în care îmi suflu
nasul când plâng ...“ Greu de spus în ce măsură autoarea este
atrasă de filosofie sau de filosofeme; jurnalul, nefiind al unui
filosof sau scriitor propriu-zis, urcă pe treptele unei maxima-moralia.
Totuşi existenţa sa de creştin este descoperită ca
şansă şi posibilitate pe calea unui soi de reflexivitate
asupra unei „credinţe pure“, canon autoimpus, prin care are din nou
acces la totalitate. „Ce s-ar întîmpla dacă toţi oamenii ar
fi fost ca mine?“ În mod sigur, cauzalitatea e inversată în cazul
încercării unui răspuns. Că nu s-ar mai fi ajuns aici e
o formă de răspuns implicit...
Câteva întâlniri esenţiale (admirabile) îi marchează destinul.
Una a fost aceea cu Alice B. (Botez, n.n.). „Nici un joc din cele propuse
de ea nu este posibil pentru mine. Îmi pare rău pentru ea ori de
cîte ori o oblig să mă mintă, încurajându-mă. Nu pot
să mă apuc de scris“. Perioada Alice e plină de trăiri
evanescente, exultante; scriitoarea îi prilejuieşte şi alte
revelaţii, chiar dacă Gena e convinsă că „nu există
răspuns valabil de la un spirit la altul“. „Cine a vrut ca să
iau de la Alice tocmai această carte despre Simone Weil? Alice? Mă
cunoaşte chiar atît de bine?“ Simone Weil o converteşte în exces.
Citatele sunt remarcabile, ca şi dialogul prilejuit; îndoielile,
altele şi mereu altele... Întâlnirile culturale nu diminuează
tensiunea neliniştilor esenţiale. În perioada de căutări,
Gena comentează supărată pe unele mentalităţi
creştine: cum că Dumnezeu, creatorul tuturor făpturilor,
poate să se supere pe creatura sa. „Cum aş putea să mă
închin unui Dumnezeu care se supără ca şi mine, ca şi
vecina mea? Să se supere şi să ne părăsească!
Mai bine un dumnezeu impersonal“. Sau: „Sacrificiul Lui a fost tragic
şi inutil dacă eu şi milioane dintre semenii mei suntem
mai răi şi mai nesimţitori decât cei care L-au răstignit“.
Ce metamorfoză va suporta Gena, când, peste câţiva ani, va fi
întâi revoltată citind Epistola către romani (9,18), apoi imediat
va accepta, fără condiţii, că cineva poate fi vas
de ruşine, fără să aleagă!
Acum e în perioada în care va adera la practica yoga. „Ascetismul creştin
îmi este străin, pe când adevărul indian, atât cât pot să-l
întrezăresc, îmi e cunoscut. El afirmă că tot ce mi se
întâmplă este neesenţial, îmi este străin, chiar dacă,
uneori, figurez în evenimente... Ce nu cred însă că voi căpăta
vreodată va fi indiferenţa, detaşarea faţă de
alţii, faţă de suferinţa umană în general, de
suferinţa inocenţilor şi degradarea, mereu mai accentuată,
a omului. Sunt bolnavă de milă şi nu cred că mă
voi vindeca...“. În jurnal, digresiunile poetice sunt bine susţinute,
(„sunt singură în mijlocul unui gol mic, dincolo de care forfoteşte
întreg universul, străin şi rece, dar care e gata să se
însufleţească ca mine, când mă revărs în el. Dacă
închid ochii şi ascult, dacă-mi las pielea să tresară
la răcoarea nopţii, dacă privesc pe fereastră, intru
acolo de unde fug în clipa în care spun sunt singură“), iar durerea
- o temă perpetuă („durerea este un fel fascinant de a fi viu,
poate singurul fel... durerea trăită total, profund, în linişte,
devine o înspăimîntătoare bucurie! Durerea trăită
lucid, devine clarviziune şi te dilată până la marginile
universului, luminându-te cumva...“).
Să amintim câteva din întâlnirile Genei, cele care îi produc frisoane
de recunoaştere: Platon, Eliade, Jung, Guénon, Vivekananda, Dante,
Bachelard, Gabriel Marcel, Céline, Emerson, Oriana Falloci, Knut Hamsun,
Th. Wilder, Jankelevitch, Exupéry, Julien Green, Ibsen, Alice Botez (mai
ales cu Iarna fimbul şi Triptic). La 37 de ani, vede o cale valabilă
doar în Yoga, unde are unele succese care îi ostoiesc întrucâtva dorul
de divinitate. Totuşi, în contradicţie cu doctrina, gândeşte
cumva creştineşte, vrea să-l întîlnească pe Dumnezeul-
persoană: „Mă voi purta de parcă ar fi: vreau să cred
că este. Fără El nu văd calea spre perfecţiune,
cunoaştere şi sens şi nici nu mai pot trăi fără
sens. şi nici nu pot muri.“... „Simt că sunt creată de
Cineva şi acel Cineva, dacă ne-a creat, nu poate să nu
vrea să-L întîlnesc! Dorul meu de lumină e prea mare!“ Recunoaşte
că practică o yoga deformată şi personală, care
o ajută, dar nu-i ajunge... „Fiindcă liniştea şi pacea
pe care le găsesc în acel tărîm nu reuşesc să mă
apere şi după ieşirea de acolo.“ Pentru ca, atunci când
va deveni creştină, va accepta degradările vieţii,
va mulţumi pentru ele, încadrându-le în „câmpul semnificativ al vieţii
devenite dialog cu Iubirea divină“. ştiinţa, cunoaşterea,
credinţa pot începe numai după ce a fost asumată o asemenea
asceză, altfel ele lucrează în gol.
Visul premonitoriu de la Bran este providenţial ca punct de inflexiune
în existenţa Genei: urca un munte perfect conic, alături de
alţi bidimensionali, spre Aleph-ul ce aştepta în vîrf. Pe când
credea că se află la jumătatea drumului, îi iese în cale
un moşneag în costum românesc, în carne şi oase, cu toiag în
mînă. Nu lipseşte picătura de absurd care autentifică
realitatea visului: bătrânul o întreabă ce caută „pe versantul
burgheziei“. După ce îi arată că nici n-a pornit spre vârf,
îi spune să „ocolească Muntele de trei ori“... „Ca să uiţi
de unde ai plecat“. şi apoi cuvintele: „Să ocoleşti muntele
şi nu ce-ţi iese în cale!“. Urmează Marea ocolire... Acest
vis-pildă are un termen de infailibilitate nedefinit. Totuşi,
undeva, într-un interval veridic trebuie să se realizeze, sub puterea
avertismentului, Gena renunţând la regulile impuse de yoga. După
ce oaia rătăcită se întoarce acasă, „moşneagul
din visul de demult, îmbrăcat în alb, aproape transparent, m-a îmbrăţişat
- era ca o ceaţă tandră - şi mi-a transmis ceva de
nedescris, o mângâiere-cântec suspin-bucurie! Apoi mi-a zis - şi
cuvintele erau nearticulate, ca vântul - ştiu...ştiu...ştiu...
ai vrea să mori“. Întîlnirea cu părintele G (Galeriu, divulgăm
noi), ce întruchipează personajul providenţial, e decisivă
pentru Gena.
Îşi face o analiză minuţioasă a traseului existenţial,
înainte şi după yoga: „yoga a adus cu sine salvarea şi
miracolul“... „şi aş fi ajuns poate în extazul mistic cel mai
pur dacă n-aş fi avut senzaţia, certitudinea chiar, că
e o minciună, că problema mea nu poate fi rezolvată altfel“.
Trăirile extatice, o dată demascate, îi lasă iarăşi
viaţa goală şi atunci caută mai adînc. Renunţă
la tratamentul nevrozelor cu metode de spital de psihiatrie, la tentaţia
sinuciderii, a nebuniei, a negării cu obstinaţie a falsei obiectivităţi
a lumii. Se priveşte ca pe un caz şi se spovedeşte prin
scrisori faţă către faţă părintelui G.,
poruncă cu poruncă. Îşi probează şi analizează
castitatea în diferite încercări, renunţând la plăcerile
trupului, urmând sfatul părintelui („voluptatea e egoistă şi
deci este păcat“), crede împotriva raţiunii şi a cârtelilor,
citeşte sfinţii părinţi, în special Sf. Nicodim, Sf.
Simeon Noul Teolog, Filocaliile. „Dorinţa erotică nu e nici
atât de puternică, nici imperativă în sine. E mult mai uşor
de stăpânit şi de uitat decât foamea, de exemplu. Deci ea nu
este o necesitate vitală“. Viaţa creştinului de azi, invadată
de emancipare (sexuală, culturală), e mult mai greu de convertit
când chiar trăirea mistică e dată ca exemplu de stare a
conştiinţei echivalentă orgasmului... „nunta ca simbol
al unirii mistice a fost transformată în orgasm“ şi se întreabă
„cum să afle şi să creadă un tînăr de astăzi
că este păcat să faci dragoste“.
Pasajul în care părintele G. îi cere să îngenuncheze în biserică,
meditând la icoana crucificării, e capital şi redat ca moment
culminant: „A fost un moment cumplit: privind sfânta icoană, am avut
senzaţia că alunecă pânza ce acoperea coapsele Mîntuitorului.
Sufletul meu a urlat: Doamne! şi faţa blândă şi îndurerată
m-a ajutat să mă prăbuşesc în genunchi. Am uitat unde
sunt, am uitat că mai sunt şi alţi oameni în jur. De fapt
nu-mi mai amintesc nimic. Doar că am plâns şi că atunci
când m-am ridicat eram alt om. Alt om însă urma să fie. Nu e
ciudat? Eram alta, dar abia, abia urma să devin ceea ce deja devenisem
la picioarele Mântuitorului meu“. Se roagă: „Doamne, simplifică-ne
până la a fi oameni!“. În ceea ce o priveşte, hotărăşte:
„când mă voi curăţi, nu voi mai stârni nimic păcătos
în semenii mei“.
Comunică cu florile - simte pe dinlăuntru bucuria şi tristeţea
celorlalţi, ştie că e luată de mână şi dusă
Acolo. Crede cu smerenie că are preştiinţa viitorului de
după moartea trupului, ca arvună, pe măsura dorului ce
o mistuie. În jurnal nu literaturizează nimic. Primeşte totul
ca pe un mesaj decodificat prin iubire - actul spontan al efluviilor sale,
puterea fiinţei măsurată cu măsura sa - înfruntând
ispita care vine de la ceilalţi, fără să aibă
dreptate, prin iubire. Uneori se teme să nu se fi rătăcit
în imaginar. Întrebarea rămâne: oare o dată cu convertirea,
îi vor dispărea şi nemulţumirile, nu va mai percepe anomaliile
sociale, obiceiurile obscure ale oamenilor? „Alipirea de cele din lume
vine din uitare... Înainte, era din uitarea dezgustului, pe moment; acum,
din uitarea gustului celui nou, din păcate. Nici înainte însă
şi nici acum, uitarea nu era şi nu este profundă, totală.
Întotdeauna tot din ce aparţine lumii se arată şi are aerul
acela de parcă ar fi adevărat». Totul depinde de liniştirea
propriei dureri, a propriei percepţii (într-un solipsism resemnat
şi hieratic?). Jurnalul nu răspunde. Cu cât trăirea e mai
profundă, mai totală, cu atât e exprimată mai nesatisfăcător,
mai neprecizată, ca într-o lege spirituală de indeterminare.
Prin aceasta, orice spovedanie este neterminată, cu speranţa
însă de a nu rămâne incompletă. În lupta cu gândurile,
trece prin cele mai cumplite îndoieli, mintea îi rămâne în iad (Sf.
Siluan Athonitul), adică mai bogată şi mai disperată,
până la trăirea dorului metamorfozat într-un preaplin de negativitate,
poate ca o contrapondere a momentelor în care manierismul credinţei
trebuie depăşit, găsind în părăsire tot o formă
de iubire. Când i se reproşează că riscă să cadă
în folclor, că e suficientă unirea spirituală cu divinitatea,
ripostează: „e o mare diferenţă între trăirea religioasă,
în registrul speculaţiei sau al sentimentului, şi cea trăită
integral. Omul este trup şi suflet. Prima e un fel de jubilare sterilă,
un fel de himeră care este un pe de altă parte al vieţii
şi care dispare cu prima durere de stomac. Cea integrală e devenire,
naşterea din nou, trecerea la fiinţă, cu toată fiinţa
ta“.
Dacă o convertire prealabilă exista, după un ocol prin
Yoga, Gena ajunge la teologie şi creştinism pe o cale mai degrabă
supra(extra)senzorială. Având o pregătire filosofică, ne-am
fi aşteptat poate la polemici sau speculaţii care au ieşit
la iveală după ’90 (că omul lui Kant e iluzoriu, că
existenţialismul e o filosofie a morţii zilnice, că Hegel
şi Platon au fost părinţii totalitarismului). Dimpotrivă,
din reperele pe care le presară ca nişte borne personale pe
traseul său spiritual, Gena mai degrabă cochetează cu literatura,
cu proza, cu analiza psihologică.
Adevărul este că nu există o smerire mai mare decît aceea
de a scrie o carte. Gena găseşte această cale de a scăpa
de orgoliul momentelor de autoiluzie, de îmblânzire a şirului propriilor
deşertăciuni. Sfinţii scriitori de altădată astăzi
au devenit scriitori sfinţi. Iată ispita! Dacă a fi scriitor
prin sfinţenie e ceva fortuit, a fi sfânt prin scriitură e aproape
imposibil. Discutând la limită, poesia pentru sfânt este o ispită,
indiferent ce ar căuta ea să exprime. În legătură
cu logosul, dar şi cu realitatea distinctă şi distructivă
a limbajului omenesc, cu experienţele sale eşuate, chiar şi
un sfânt îşi poate pierde credinţa. Sfântul e mai bine să
rămână scriitor prin sîngele său (nu hemografiat, ci martirizat),
un poet tăcut. Ce mulţumire ar avea când, începând să scrie,
chiar a devenit scriitor, cu preţul pierderii sfinţeniei?
Articol preluat de pe site-ul: www.akademia.ro
al revistei AKADEMIA, revistã a studenţilor de la
Universitatea Dunărea de jos din Galaţi.
Salt la inceputul paginii
|
|
