Ochii tatălui şi ai mamei mele

Guy Gilbert

Mi-este cu totul imposibil să vorbesc despre solidaritate fără a vorbi mai întâi despre ochii tatălui şi ai mamei mele.

Născut acum şaizeci de ani într-o familie de cincisprezece copii, forţa vieţii mele ţine de ochii de iubire, de putere şi de tandreţe ai părinţilor mei. Odată cineva i-a spus mamei mele: „Cum v-aţi putut împărţi iubirea între cei cincisprezece copii ai dumneavoastră?” Mama mea a răspuns cu această frază magnifică: „N-am împărţit nimic. Am înmulţit iubirea.” Iar aceasta am verificat-o.

Am fost crescuţi într-un mod ca şi cum am fi fost copii unici.

Aceşti ochi de iubire şi de tandreţe sunt cel mai mare lucru pe care un bărbat şi o femeie îl pot da copiilor lor.

La nivel religios, am făcut comuniunea solemnă cu toată viteza şi am lăsat apoi totul să cadă. N-am reţinut din ceremonie decât această frază profetică a preotului meu: „Fără gălăgie în timpul chetei. Ce de bilete, ce de bilete.”

Sunt întrebat adesea cum am devenit preot. La treisprezece ani am simţit chemarea imperioasă, puternică şi pe care o resimt într-un anume fel şi după patruzeci şi şapte de ani cu aceeaşi forţă. Un incident banal aparent, cu un an înainte, a fost poate declanşatorul. Operat fiind de apendicită la spital, seara o călugăriţă ne ajuta să ne facem rugăciunea. Într-o seară ea ne-a cerut să ne rugăm pentru ca unul dintre noi să fie chemat la preoţie. Am simţit în mod misterios că era pentru mine… Aceasta s-a stins foarte repede dar apoi, la un an după aceasta,  a revenit ca o dorinţă nebună, imperioasă.

Ştiu că nu pot şi că n-aş putea nimic face altceva decât să fiu preot. Aceasta se numeşte „vocaţie”.

Adesea o vocaţie depinde de puţin lucru; o frază pur şi simplu, o reflecţie, o rugăciune, o întâlnire, o întrebare. Să nu ne fie niciodată teamă să ne rugăm pentru vocaţii. În orice moment ar putea fi interpelat cutare sau cutare tânăr.

Mă întorc la seminar. Dioceza din La Rochelle este cea care a văzut primii mei paşi. Venerez această dioceză în care, pentru prima dată, am  aflat Biserica de-a lungul a celor nouă ani de seminar. Dar nu această dioceză m-a chemat la preoţie. Ci dioceza din Alger.

Am plecat pentru războiul din Algeria, într-adevăr. Dar nu aveam nici o dorinţă de a merge să omor algerieni. Nu ucizi oameni pe care nu îi cunoşti. Dar, seminarist fiind, îmi era imposibil să am o mitralieră în mâini. Am optat să fiu infirmier, pentru a mă situa în această tragedie ca unul care linişteşte şi îngrijeşte, şi nu ca un potenţial ucigaş.

A trece de la seminar unde eşti legănat de învăţături, de rugăciunea zilnică, de liturghie la un pisc stâncos în mijlocul tinerilor adunaţi care nu vorbeau decât despre război şi moarte, a fost o anume încercare.

A mă agăţa de breviar şi de şiragul de mătănii a fost pentru mine o armă redutabilă. Ea mi-a ajutat, în acest timp foarte dificil, să-mi menţin capul pentru a mă situa ca şi combatant al Iubirii şi al Speranţei.

Am rămas în Algeria, fascinat de lumea arabă. Am învăţat limba. Mi-am terminat teologia şi am fost făcut preot.

Îl venerez pe cardinalul Duval, arhiepisop de Alger, pentru că el a fost cel care m-a fortificat în iubirea pentru Biserică. N-aş vorbi niciodată îndeajuns despre solidaritatea mea în Biserică pentru că ea este forţă, tărie şi pentru că ea ne face să intrăm în prodigiosul mister al lui Dumnezeu.

Dumnezeu scrie drept cu linii curbe. Eu care voiam să trăiesc într-o parohie, la ţară. Cu clopotele mele, cu habotnicii mei, cu găinile şi cu iepurii mei, mă aflu într-o ţară musulmană cu o mulţime creştină minusculă şi trei preoţi în fruntea parohiei. Imensa majoritate a creştinilor au fugit odată cu independenţa, în 1962.

Mi s-a cerut să fac animaţie cu tinerii musulmani. Am făcut aceasta cu pasiune, construind împreună cu ei un grup foarte important de animaţie teatrală, de divertisment etc.

Voiam deci o slujire parohială şi, de treizeci de ani, trăiesc cu totul în afara parohiei.

Este misterul graţiei lui Dumnezeu care nu ne cheamă unde vrem noi. Această chemare rămâne o enigmă pentru fiecare dintre noi.

Într-o noapte, o întâlnire a devenit un eveniment considerabil în viaţa mea. Mă întorceam din activităţile mele cu tinerii când zăresc un băiat de doisprezece ani pe marginea trotuarului. Îl întreb ce face acolo la orele 2 din noapte. Cu toată durerea lumii pe faţă, el îmi spune: „Nu mai vreau să mă întorc acasă pentru că acolo mănânc în urma câinelui, din farfuria câinelui.” L-am luat pe Alain pentru o noapte şi l-am păstrat timp de şapte ani. Am fost obligat: nu puteam totuşi să-i spun a doua zi dimineaţa: „Du-te înapoi să mănânci din farfuria câinelui.” Silenţios îndelung, după un timp totuşi mi-a zis: „E grozav că m-ai scos din mizerie, dar poţi să te ocupi de prietenii mei care sunt pe stradă?” Şi astfel am devenit preot în stradă, fără a căuta, fără a vrea.

Îmi veţi zice totuşi: „Nu un puşti este cel care te cheamă la o misiune a Bisericii, ci episcopul!”

După un anumit timp, cum îl ţineam la curent pe Mgr Duval, acesta mi-a zis: „Nu există preoţi în stradă, deci, domnule abate, duceţi-vă acolo. Păstraţi un picior în stradă şi unul în Biserică.” N-am uitat niciodată. Aceasta voia să însemne: „Nu lăsa niciodată Biserica. Ea este aici. Rămâi refugiat în inima ei. Dar du-te pe toate drumurile interzise, haotice, dificile unde te va conduce această mulţime de tineri care sunt în stradă.”

Am primit o singură lovitură de crosă din partea episcopului meu. De fiecare dată când mergeam să-l văd, îmi spunea să-mi tai părul şi îmi dădea chiar câţiva dinari pentru o tunsoare pe care o voia neapărat. Reveneam de fiecare dată cu părul lung. Într-o zi, istovit, i-am zis: „Monseniore, dumneavoastră nu aveţi nici un fir de păr pe cap, fiecare cu look – ul lui. Să rămânem aşa.” Şi am rămas aşa.

Am o imensă recunoştinţă pentru cel care era numit „Mohamed” Duval pentru că el a împrospătat şi întărit misterul Bisericii pe care noi, preoţii, avem a-l învăţa din greu pe toată durata vieţii noastre sacerdotale. Eu nu sunt un marginal al Bisericii. OK, eu am mutra marginalităţii şi sunt ca o raţă într-o ogradă cu pui în Biserică. „Nu are aceeaşi mutră dar este aceeaşi Biserică.”

A trebuit să părăsesc Biserica din Algeria la capătul a cinci ani de slujire, la sfaturile episcopului meu. Integrismul musulman avansa deja în mod periculos. Unii muftii găseau influenţa mea în mijlocul tinerilor cu care lucram din ce în ce mai intolerabilă.

Iată-mă aşadar în dioceza din Paris, în acord deplin cu cei doi arhiepiscopi, din Alger şi din Paris, pentru a continua activitatea mea de stradă în Biserica pariziană. Aici look-ul meu s-a schimbat. În Algeria eram în sutană, apoi în clergyman. Am trecut de la prezbiteriul meu algerian care mirosea a flori de portocal la arondismentul al XIX-lea din Paris: mirosul era diferit! Eram întâmpinat remarcabil de preoţii colegi.

Păstrez o amintire minunată despre solidaritatea lor care m-a ajutat să trec de la o lume arabă unde am trăit treisprezece ani la o lume europeană pe care o descopeream.

Mi se spune adesea că bluzonul meu de piele este aduce a cinema. Este pur şi simplu o poveste. Lăsaţi-mă să vă povestesc.

De la sosirea mea la Paris cu o echipă de preoţi ai străzii, lucram până târziu în noapte în căutarea tinerilor pierduţi din Pigallle, în clergyman. De fiecare dată eram interpelaţi de poliţie. Eram salutat respectuos. În ceea ce-i privea pe tinerii marginali cu care eram, ei erau interpelaţi mai grosolan, dacă nu chiar insultaţi. Şocul era puternic şi eu nu acceptam acest respect exterior care mă ofensa.

Într-o seară o interpelare mai aspră decât de obicei. Eu reacţionez violent şi discutând apoi cu gaşca străzii: „Refuz să fiu un diamant în mijlocul gunoiului!” Tinerii îmi răspund: „Ei, bine, atunci îmbracă-te ca şi noi! Vei vedea!” În seara următoare, o nouă interpelare în care sunt tratat ca un gunoi de către poliţişti. Furios, reacţionez cu o asprime care n-a plăcut poliţailor. Violenţa verbală m-a condus până la comisariat; acolo, obligat fiind să-mi descopăr adevărata identitate şi funcţie, am dintr-odată dreptul la amabilităţi şi la un respect pe care le refuz imediat: „Fac ceva pe respectul pe care vi-l inspir. Acum că ştiţi că sunt preot mă respectaţi, dar umanul care sunt a fost înjosit adineauri. Preoţia mea nu-mi dă dreptul la nici un respect suplimentar. Vreţi să respectaţi omul care sunt şi umanitatea acestor tineri care mă însoţesc.”

Acum fiind adesea recunoscut de către poliţişti, nu rar se întâmplă ca aceştia să-mi ceară un autograf pe care îl refuz dacă nu mi l-au dat şi ei pe al lor. Un autograf este o stupiditate. Dar un cuvânt de prietenie de la tine şi un cuvânt de prietenie de la mine, cele două schimbate, pun la egalitate. Biserica nu are nevoie de staruri, nici de vedete. Ea are nevoie de umilitatea noastră descoperită, de sărăcia noastră trăită şi de bunurile noastre puse în comun. Am mii de autografe de la tineri pe care le păstrez cu pe ceva preţios.

Solidaritatea mea vestimentară a fost urmată îndeaproape de solidaritatea limbajului. Un preot are, aproape, douăzeci de mii de cuvinte în vocabular. Un episcop, evident, patruzeci de mii… Pus în faţa celor două sute de cuvinte ale vocabularului tinerilor străzii trebuia să învăţ acest limbaj nou. Ceea ce am şi făcut. Mi se poate reproşa dar iubirea pentru oameni poate merge până acolo. Voi îmi spuneţi, tinerilor pe care vă întâlnesc la conferinţe şi întâlniri, că voi nu sunteţi vagabonzi. Dar vagabonzii mei mă însoţesc aici. Ei sunt în toate sălile şi ceea ce spun trebuia ca ei mai întâi să înţeleagă.

O altă solidaritate, mai stranie, a fost aceea de a mă confrunta cu violenţa care este atuul stăpân al vagabonzilor. Mai exact, a trebuit să învăţ să mă bat. Evident că nu mi s-au dat cursuri de karate la seminar. Petrecând timpul pe străzi şi asistând la bătăi îmi era imposibil să mă retrag şi să-mi recitesc breviarul… A trebui să învăţ şi eu să mânuiesc pumnul. În special într-o seară când am întâlnit o violenţă brutală. Un tânăr m-a insultat în faţa unei bande întregi. M-am rugat două secunde şi am crezut că aud răspunsul Domnului: „Întoarce-l .. Ceea ce am şi făcut. M-am ales cu arcada ruptă, dinţii sparţi dar m-am bătut până la capăt. Dacă n-aş fi făcut-o aş fi pierdut orice credibilitate în faţa tinerilor străzii.

Bineînţeles că nu cu lovituri de pumni se rezolvă problemele, toată lumea o ştie. Dar iubirea Evangheliei întrupată într-un grup ne poate duce până acolo. Cuvintele lor, gesturile lor sunt violente, obişnuiţi cum sunt cu ura şi derutaţi de iubire. Înseamnă a-i onora, confruntându-te cu ei. A trebuit să fac un an şi jumătate de karate pentru a avea această capacitate defensivă în momentele foarte dificile. Am învăţat că se poate bate cu iubire când nu mai ai nimic altceva de făcut. Nu se pune problema să ataci, ci să te aperi pe cât este posibil, să nu fii prea jalnic în faţa atacantului. Dar a refuza lupta înseamnă să te situezi în afara solidarităţii lor. Eu dau o dreaptă bună evanghelică. Lovesc mai întâi şi binecuvântez apoi…

Solidaritatea cu cel mai sărac este aceea de a şti să-l asculţi neobosit, total. Nu a te interesa despre el ci a-l asculta în profunzime. A trebuit să trăiesc timp de zece ani această solidaritate a străzii. Este o învăţătură extraordinară. Ascultarea profundă a acestor tineri pierduţi m-a condus pe căi educative inedite. Ei îmi ziceau tot mai des: „La ce ne foloseşte să fim scoşi din gunoi? Aşezământul de primire din Paris este super-grozav, dar la două sute de metri de tine se vând droguri şi ni se serveşte, nouă minorilor, alcool atât cât vrem. Găseşte o ruină departe de Paris, vom face din ea o casă. O vom construi noi cu mâinile noastre şi cu pietre adevărate.”

O aventură formidabilă începea la nouă sute de km de Paris. Am cumpărat o dărâmătură acum douăzeci şi unu de ani. Patru sute de tineri, socotiţi irecuperabili, au construit timp de zece ani. Drepturile de autor ale cărţilor mele au permis să se construiască o clădire magnifică, construcţie provensală din pietre. Aici se practică zooterapia, termen pe care vi-l explic în două cuvinte. Am constatat imediat instinctul pe care-l au vizavi de animale. De unde o arcă a lui Noe constituită din douăzeci şi cinci de grupe de animale.

Nu este vorba de a-i „deporta” din oraş unde urmează să revină, ci ca ei să petreacă aici destul de mult timp pentru a-şi canaliza violenţa, hrănind şi îngrijind animalele. Este ceea ce mi-au cerut ei şi, iată că după douăzeci şi unu de ani experienţa îşi arată roadele uimitoare.

Solidaritatea mea cu Biserica este totală. Solidar cu preoţii din Paris, în special cu cei care sunt în slujba tinerilor pe care nimeni nu-i vrea.

Solidar de asemenea cu corpul social. Eu sunt „educator specializat” şi meseria mea mă face să întâlnesc educatori, judecători, poliţişti etc. Pasionantă sarcină! Este nevoie de multă spiritualitate faţă de profesionişti adesea uzaţi de munca lor care ajung după atâţi ani de răscolit toate mizeriile lumii să nu-şi mai dea seama de umanitatea acestor tineri masacraţi. Întâlnesc judecători şi de multe ori poliţişti extraordinari. Un jandarm creştin opreşte într-o zi un adolescent de cincisprezece ani care îl insulta cu o violenţă extraordinară. Deşi putea să reacţioneze altfel, îl opreşte pur şi simplu şi îi spune: „cât trebuie să fi suferit în viaţa ta dacă reacţionezi astfel!” Tipul începe să plângă ca un copil ce era si apoi a discutat aproape o oră cu jandarmul.

Într-o viaţă tânără masacrată, momente ca acestea rămân ca inestimabile.

Sunt solidar cu toţi cei care, în uniformă sau fără uniformă, vor să trăiască iubirea în Paris sau oriunde.

Limitele mele în solidaritate sunt importante. OK, a fi împreună cu vagabonzii este misiunea mea încredinţată de Biserică. În această lume de tineri mincinoşi, viciaţi, hoţi, eşti confruntat cu anumite compromisuri. În această lume imorală sau amorală, pentru care banii trebuie căutaţi în portofelul vostru prin toate mijloacele imaginabile, trebuie să ne apărăm de ea. Tocmai diferenţa noastră faţă de ei îi va face să se schimbe. Ei n-au cunoscut un bărbat sau o femeie care să-i înveţe iubirea, onestitatea.

(…)
Limitele mele într-o lume imorală şi amorală? Trebuie să mă agăţ de ceva mai sus. Îl iubesc pe Ioan Paul al II-lea pentru că cheamă spre ceea ce este mai înalt. Iar când trăieşti de dimineaţa până seara în noroi, este minunat să ai această bară, cea mai înaltă. Nu mijlocie, nu joasă, ci cea mai înaltă.

Limitele mele? Sunt păcătos, o ştiu. Când sunt lăudat explic că vagabonzii au făcut din mine ceea ce sunt. Sunt ei, nenorociţii cu care trăiesc, cei neînsemnaţi, cei striviţi care m-au făcut într-adevăr ceea ce sunt pentru că ei sunt aproape de Domnul.

Limitele, în raport cu această societate care înfundă mereu pe aceeaşi: „Ai bani?Atunci vei avea şi mai mulţi. Nu ai? Atunci vei crăpa, fratele meu!” Cu cât se modernizează cu atât se marginalizează mai mult în societatea noastră.

Iar limitele evanghelizării mele? Am vrut la început să le vorbesc despre Isus Cristos. Un tip a trăit un lung martiriu acasă la el, mi+a povestit şi apoi a adăugat: „Vorbeşte-mi puţin despre Dumnezeul tău!”. I-am vorbit evident. „Bunul tău Dumnezeu de iubire i-a făcut pe părinţii mei, Guy? Părinţii mei m-au închis într-un dulap în perete unde trebuia să-mi fac nevoile. Am ieşit de acolo după şase luni pentru că cineva mi-a auzit într-o noapte strigătele. Deci bunul tău Dumnezeu i-a făcut pe părinţii mei?”

Evanghelizarea mea, este de a tăcea şi de a iubi în tăcere. Atât timp cât n-au descoperit iubirea umană, copiii străzii nu vor descoperi iubirea lui Cristos, decât în cazuri excepţionale. Port în mine această frază: „A trăi astfel încât după felul meu de a trăi oamenii să gândească că este imposibil ca Dumnezeu să nu existe.”

Dacă mâinile voastre sunt iubire şi participare, dacă inima voastră este tandreţe, atunci Dumnezeu se va revela cu siguranţă. Nu aruncându-li-l pe Dumnezeu în faţă îi convertim pe oameni.

Din ce izvoare mă adap? Din iubirea lui Cristos şi a Bisericii. Nu uit: „Acolo unde este episcopul, acolo este Biserica. Izvoarele mele le caut în micii licurici care sunteţi voi. Fiecare creştin trebuie să fie o sursă de bucurie. Văzând mâinile voastre întinse în timpul comuniunii, avide de a-l primi pe Cristos. Întâlnind privirea voastră care o înşfacă pe a mea în acest dar al lui Dumnezeu pe care am misiunea să vi-l dau, este o sursă de putere. Mulţi dintre voi mi-au citit cărţile. Ele nu sunt o Biblie. Este pur şi simplu, pentru mine, un mijloc de a vă întâlni şi poate de a vă ajuta, în special de a decripta ceea ce este în spatele violenţei tinerilor.

Sursa mea esenţială: rugăciunea. Cred total în eficacitatea ei. Este cea mai puternică forţă a zilelor mele: să mă rog în fiecare dimineaţă şi să meditez, să mă rog toată ziua peste tot. Să mă rog două zile la fiecare zece zile, închizându-mi gura şi ascultându-l pe Isus Cristos. Două zile de tăcere absolută, completă, totală, pentru Dumnezeu. Postiţi, luaţi-vă timp pentru aceasta. OK, sărbătoare, cântece, jocuri, bucuraţi-vă de ele. Dar îndepărtaţi-vă de grup pentru a vă ruga; este foarte important, Dumnezeu nu se găseşte decât în tăcere.

Solidaritatea voastră, tineri, cu cei mai săraci? Voi aveţi un decalaj formidabil între ceea ce sunteţi, trăiţi şi posedaţi şi ceea ce trăiesc tinerii pe care îi însoţesc aici. Ei nu posedă nimic, părinţi inexistenţi, un viitor înfundat.

Întâlniţi săraci, copii, cerşetori pe străzile Parisului şi peste tot unde trăiţi. Vedeţi nenumărate mâini întinse peste tot. Dar dacă vi se întâmplă să daţi vreun ban în aceste mâini, încercaţi u pic mai târziu să vă amintiţi culoarea ochilor celui care avea mâinile întinse. Dacă vă amintiţi, este pentru că aţi întâlnit o persoană; dacă nu vă amintiţi, aţi întâlnit doar un obiect, o piatră.

(…)

Solidaritatea voastră imediată este de a merge spre tinerii care sunt singuri. Nu uitaţi: aproapele vostru cel dintâi sunt părinţii voştri, fraţii şi surorile, bunicii bineînţeles. Este Trinitatea voastră de Iubire. Nu cădeţi în lumea banului şi a opulenţei unde a fi performant este esenţial. Nu contul în bancă al lui Cristos a rămas testamentul lui ci spălarea picioarelor. Toate problemele legate de iubire şi de credinţă vă obsedează. Noi, preoţii, vă vom ajuta prin ascultare şi reflecţie pentru a vedea mai clar asupra lor.

Una dintre cele mai mari angajamente şi mărturii ale timpului nostru este claritatea vizavi de inima noastră, de corpul nostru şi de sexualitatea noastră. Şi apoi, mâine, luaţi calea Euharistiei. Cel mai mare eveniment al vieţii mele este acela de face să coboare iubirea în mâinile mele goale şi de a v-O da. Pentru voi va fi aceea de a O primi. Dar dacă mâine veniţi la Euharistie urmărind figura unui preot sau a altuia, atunci voi asistaţi la o mesă super-nasoală: alegem, luăm, lăsăm. Depăşiţi persoanele noastre, fraţi şi surori, mergeţi în inima tainei. Aprofundaţi taina formidabilă a Euharistiei i nu uitaţi porunca lui Cristos: nu este mai întâi „Iubeşte-i pe ceilalţi ca pe tine însuţi”, ci este: „Iubeşte-te pe tine însuţi mai întâi, iubeşte-ţi mutra, iubeşte-ţi corpul, iubeşte-ţi inima, iubeşte-ţi sexul, iubeşte ceea ce eşti. Tu ai o viaţă să te construieşti. Numai când te vei iubi îndeajuns vei putea să fii în poziţia de a-l iubi pe celălalt. Mergem cu dificultate spre celălalt dacă nu ne simţim bine în pielea noastră.”

Din timp în timp, adunaţi-vă şi faceţi o cură de Biserică. Luaţi-vă timp s-o iubiţi. Atunci veţi şti s-o faceţi să iubească.

(Guy Gilbert – Dieu mon premier Amour, Stock 1995)

Salt la inceputul paginii