Câteva fragmente din volumul autobiografic
AMOR INTELECTUALIS. Romanul unei educatii
al aceluiasi autor aici
Ion Vianu (nascut la Bucuresti
în 1934). Studii de filologie clasica, neterminate.
Doctor în medicina al Universitatii de Medicina si Farmacie
„Carol Davila” din Bucuresti (1960). Psihiatru,
cadru universitar al Clinicii de Psihiatrie, Bucuresti. Voiaje
de studii în Germania Democrata, Franta. 1964-1977:
Colaboreaza la Contemporanul, Viata Româneasca, Luceafarul
etc. 1975: Publica un volum de eseuri, Stil si persoana, premiat
de Uniunea Scriitorilor, si o Introducere în psihoterapie.
1977: Emigreaza, dupa ce a aderat la Apelul lui Paul Goma.
Se stabileste în Elvetia, practicînd psihiatria.
Este prezent în miscarea pentru apararea drepturilor
omului în România. Începe o activitate de
publicist pe subiecte politice care va continua pîna
în ultimii ani, în tara. 1990: Revine din ce în
ce mai des în România, unde se reinstaleaza. Publica,
în genuri diverse: memorialistica (Amintiri în
dialog – cu M. Calinescu –, Exercitiu de sinceritate);
romane: Caietele lui Ozias, Vasiliu, foi volante, Paramnezii,
Necredinciosul, Amor intellectualis („roman autobiografic”),
distins cu mai multe premii, printre care si „Cartea
Anului” (2010), si Arhiva tradarii si a mîniei.
În domeniul eseisticii, publica: Blestem si Binecuvîntare,
Investigatii mateine, Apropieri, Elegie pentru Mihai, Frumusetea
va mîntui lumea si alte eseuri.
Preluat de pe site-ul Editurii POLIROM.
Numen
Iată un prim caz care mă face să
evoc numinosul, trăirile supranaturale comune nebuniei
şi stărilor mistice.
Eram la La Metairie. Hugo Solms venise cu un
pacient, O., student în ultimul an de medicină, încredinţândumi-l
pe durata spitalizării. De curând, se petrecuse în el
o schimbare pe care nu o putea descrie. Lumea se purta altfel,
privirile pe care le întâlnea erau ciudate, interogative...
Şi nu numai oamenii, dar universul întreg se modificase
în chip neliniştitor. Cu un minimum de experienţă
psihiatrică, îţi dădeai seama că era la
începutul unei evoluţii psihotice. în acelaşi timp,
o privire profană putea să nu observe nimic special
în gândirea şi comportamentul lui. A doua zi după
intrarea în clinică, a devenit agitat şi agresiv;
am fost obligat să-l izolez în secţia de supraveghere,
sub cheie. Au mai trecut câteva zile. Pacientul continua să
fie închis, duşmănos fără să fie
violent. Seara, stând de vorbă cu un pacient în biroul
meu, am auzit un zgomot puternic, ca o explozie. Apoi nimic.
Am ieşit pe culoar, întâmpinat de infirmier, palid, îngrozit.
Spărsese, însufleţit de o forţă parcă
supranaturală, cu o singură lovitură de pumn,
uşa de stejar şi fugise, înghiţit de întunericul
nopţii vântoase de noiembrie. Căutările noastre
au fost vane, poliţia a fost anunţată. Am rămas
la clinică în seara aceea, îngrijorat, aşteptând
să survină ceva. Mă simţeam răspunzător
de cele întâmplate. Pe la opt seara, s-a deschis uşa
fără să bată nimeni şi a intrat în
birou o arătare: O. Părea enorm de înalt, un gigant,
un Golem. Faţa îi ea vânătă de frig, veşmintele
ude, bocancii înveliţi de un strat gros de noroi. S-a
aşezat, faţă-n faţă cu mine, ca o
statuie a Groazei. Rătăcise în pădure, ieşind
de pe cărări, înfundându-se în clisa frunzelor putrede.
Am căutat să-l liniştesc, mi s-a părut
că am reuşit. Nu am schimbat multe vorbe... In câteva
zile se calmase atât de bine, încât am putut să ne gândim
la ieşirea din clinică. A cerut să mă
vadă: voia să-mi explice ce se întâmplase în ziua
crizei, închis în secţia de supraveghere, se simţise
pătruns de o putere imensă. Să spargă
uşa de stejar masiv fusese o joacă, însufleţit
de o forţă colosală, parcă venită
din afara lui, puternic ca un
rinocer şi ca un zeu, ieşise din clinică şi
luase calea pădurii. Rătăcind nemaipăsându-i
de drum, împleticindu-se la tot pasul în noaptea rece si umedă,
se simţi în comunicare cu cosmosul, cu pământul,
cu copacii, cu alte fiinţe, nevăzute, care-l primeau
cu bunăvoinţă, îl încurajau, cu vântul care
făcea să se plece crengile, până la stelele
invizibile deasupra norilor si mai departe, în acele momente
îi eram alături eu, conducându-l ca pe Dante un nou Vergiliu,
în selva oscura, pădurea neluminată în care pierduse
la diritta via, calea cea dreaptă, încerca să se
vindece, prin împărtăşirea călăuzită
cu Universul. Când intrase în biroul meu, ca o statuie de
lut, simţise pacea care emana din mine şi un fel
de tainică aprobare. Acum, în faţa mea, spunea,
depăşise criza. A părăsit spitalul curând.
După o lună, m-am pomenit cu un telefon de la el:
voia să ne invite la cină. în general, nu acceptam
invitaţii nici de la actualii, nici de la foştii
pacienţi, dar data asta Ioana şi cu mine am acceptat-o.
Ne-a primit în apartamentul lui genevez, de o eleganţă
simplă, cu prietena lui. Pregătiseră un pot-au-feu.
Am avut o conversaţie burgheză... Au trecut anii,
am pierdut legătura cu el; aflasem doar că primise
o interdicţie parţială de a practica medicina:
fiind considerat bolnav mintal, era exclus de la contactul
direct cu pacienţii, trebuind să se mulţumească
cu o funcţie administrativă, într-o zi, deschizând
ziarul am dat peste anunţul mortuar. Din felul în care
era redactat, se putea deduce că O. se sinucisese.
Relaţiile dintre trăirile de tip
metafizic, depresie şi psihoză există. E. Cioran
pomeneşte în Convorbiri trăirile mistice din tinereţe
care nu s-au mai repetat. A trăit cu nostalgia acelor
stări de comunicare cu Numenul care nu au mai revenit;
din frustrare metafizică a căzut în melancolie.
Era ca şi cum i-ar fi reproşat lui Dumnezeu că
s-a dezbărat de el (am întâlnit acest fel de ateism naiv
indus de absenţa Divinităţii: „Dacă nu
mi te arăţi, te voi pedepsi nerecunoscându-ţi
existenţa"). Aceste trăiri mistice pot fi asociate
cu psihoza, dar pot exista si în condiţiile unei aparente
normalităţi. Ele aparţin „misticii sălbatice"
(Michel Hulin - La mystique sauvage, PUF, PARIS, 2008), trăiri
neintegrate într-o doctrină religioasă. Dar ce pot
spune, întemeiat fiind pe mai multe observaţii, este
că fenomenul există, fie ca însoţeşte
psihoza, fie că precedă un episod psihotic sau o
lungă depresie, ca şi cum privarea de viziunea celeilalte
lumi (sau contactul cu intimitatea naturii şi a materiei)
ar fi nesfârşit de jalnică.
Uneori, aceste stări se petrec în vecinătatea
morţii (Near Death Experiences, NDE). Nu voi relata decât
un singur caz, apărut în context medical, dar nu în cadrul
unei patologii: este vorba de un bărbat de cincizeci
de ani, R, care dăduse faliment si suferea de depresie.
Puţin câte puţin, am ajuns să vorbim despre
adolescenţa lui. Ne-am oprit asupra unui moment anume:
fiind în excursie pe munte cu un grup de colegi conduşi
de unul dintre profesori, au fost surprinşi de furtună.
S-au adăpostit într-un pod cu fân; în momentul acela
a lovit trăsnetul, iar băiatul care se afla lângă
el a murit pe loc. P. şi-a pierdut cunoştinţa;
de fapt, intrase în altă conştiinţă: într-o
lumină orbitoare ce aluneca cu viteză crescândă,
pe o pantă înclinată. O stare de fericire îl cuprinsese.
Nu mai avea nicio obligaţie şi se afla într-o lume
minunată. Toate acestea au durat cât un ev. Când s-a
trezit, cabana începea să ardă, prin urmare nu trecuseră
decât câteva secunde de la trăsnet. Toţi ceilalţi
scăpaseră de la moarte. Pentru P. a fost însă
prilejul unei transformări profunde. Suferea enorm că
nu rămăsese în acea lume de lumină şi
fericire, pe care ar fi voit să o regăsească.
A plănuit să se facă preot, cu speranţa
că ar fi putut regăsi, pe altă cale, acea lume.
Nu din pricina lui, ci pentru că trebuia să preia
atelierul de pietrărie al tatălui său (era
băiatul cel mare), a fost nevoit să renunţe
la seminar. Trăise toată viaţa cu inima grea,
în mohorâre. Nu se vindecase, spunea el, de posomoreală
decât în momentul în care devenise şeful unei loji, aşezat
pe tronul Regelui Solomon.
Asemănarea unor fenomene psihopatologice
cu fenomenele aşa-zise supranaturale (ar trebui să
le numim, mai prudent, inexplicabile) nu poate fi contestată.
Dar, cu mijloacele ei, psihopatologia nu este capabilă
să le rezolve şi nici nu trebuie să-şi
propună să o facă. Singura soluţie este
să acceptăm asemănarea dintre patologic şi
miraculos, fără să ne pronunţăm asupra
existenţei unei lumi cu legi necunoscute. Sunt ele efectele
magiei, simptome ale unei maladii mintale sau, dimpotrivă,
este pacientul psihotic o victimă a magiei?
A venit odată să mă vadă
la cabinet o doamnă care se ocupa de ajutorarea unor
populaţii din Africa neagră. Mult timp acţionase
din biroul ei elveţian dar venise vremea să meargă
pe teren. Schimbând câteva avioane, navigând apoi pe unul
dintre marile fluvii africane, umblând pe drumurile şi
pistei* savanei ajunsese la destinaţie, într-un sat mare,
prea puţin atins de modernitate A făcut cunoştinţă
cu gazdele; a venit noaptea; s-a întins în pat. Nu er; chip
să adoarmă, în jurul ei s-au adunat prezenţe
imateriale, binevoitoare care voiau să facă cunoştinţă.
S-a simţit transportată în afara cabanei, dar nu
cu trupul – cu o altă parte a fiinţei sale, cu sufletul.
Limitele individualităţi i
se ştergeau, făcea parte din marele Tot, trăia
ritmurile naturii, fiind parte a ei. După clipe de încântare,
i s-a părut că revine la realitatea banală
si abia atunci a fost cuprinsă de panică, plină
de dorinţa şi teama nedesluşit amestecate de
această lume necunoscută. A adormit spre dimineaţă
şi s-a deşteptat cu o angoasă mare, pierdută
în strania lume în care trăia. Cu un suprem efort de
voinţă, a părăsit după două
zile locul. Când a venit să mă vadă, trecuseră
mai multe săptămâni de la incident. Fenomenele încetaseră
brusc după ce părăsise tărâmul magic.
Dar certitudinile ei raţionaliste se prăbuşiseră,
trăia cu nostalgia unui univers abia atins şi pierdut.
Eram şi eu tulburat, din alte motive.
Cum puteam deosebi aceste trăiri de un delir de influenţă,
aşa cum era descris în manuale? Fiind incapabil să
merg mai departe, a trebuit să accept, parafrazându-l
pe Shakespeare, că există mai multe lucruri între
cer şi pământ decât cunoştea înţelepciunea
mea. „Numinosul" este un fel de realitate, iar noi trăim,
în mod obişnuit, într-o alta. Dualismul nostru trebuie
să rămână empiric, aşa cum recomandă
Kurt Schneider.
Venind în Occident, am regăsit prestigiul
lui Henri Ey prin cineva care-l adora la fel de mult precum
Pamfil: Charles Durând. Dar Durând era mai apropiat de Ey.
Pe cei doi francezi îi despărţeau puţini ani
(Ey fiind mai în vârstă) şi erau originari din două
comune învecinate din Catalonia franceză: Ey din Banyuls-dels-Aspres,
Durând din Collioure. Durând era catolic, un catolicism târziu
dobândit, ca urmare a psihanalizei, de el, fiul unui institutor
laic. Dar, spunea Durând, Ey însuşi era un om religios.
Odată, povestea Charles, au făcut o plimbare, ajungând
la cimitirul din Banyuls, unde se găsea mormântul maniei
lui Ey. Oprindu-se, privind radiografie groapa, Ey a spus:
„Sunt absolut sigur că există o viaţă
veşnică". Este posibil ca un om de ştiinţă
să creadă? Credinţa este optativă, este
opusul certitudinii. Credinţa este o ipoteză resimţită
ca o certitudine. Prin urmare, a fi sigur că crezi este
o contradicţie în termeni. Această gândire divizată,
contradictorie, este un semn al psihozei, dar nu numai al
psihozei, în acest caz, al lui Ey, psihoza este exclusă.
Dar, în acelaşi timp, credinţa este o convingere
cu rabat, ceva incomplet, dar tocmai prin această neîmplinire
este o deschidere, un îndemn la căutare; în acest îndemn,
în continua insatisfacţie faţă de statutul
credinţei stă şi popularitatea ei. în ceea
ce priveşte credinţa lui Ey, explicaţia trebuie
căutată şi aiurea. „Conştiinţa de
sine" pe care Ey o aşază în centrul doctrinei
sale este un caz particular al conştiinţei generale,
conştiinţa lui Eu confruntându-se cu a lui Tu în
complexitatea specifică lui Homo sapiens. Dar există
o conştiinţă difuză, nelegată de
existenţele individuale în interacţiune: este conştiinţa
universală pe care o posedă materia, prezentă
nu numai în Viaţă, dar şi în particulele elementare.
Această conştiinţă difuză, pusă
în evidenţă de gândirea indiană, propagată
prin vehiculul religiilor orientale nu este numai admisibilă
pentru omul de ştiinţă, ci chiar i se impune,
necesitând o reflecţie profundă. La asta să
se fi gândit H. Ey la mormântul mamei sale? Non omnis moriar,
a spus poetul, nu voi muri cu totul. Versul lui Horaţiu[1]
poate fi citit şi astfel: „Conştiinţa mea,
frântă, fragmentată, chinuită, se va regăsi".
Aici este punctul de convergenţă între ştiinţă
şi religie, în acceptarea lui stă, poate, soluţia
conflictului care le opune.
A delira este similar cu a crede. Este o certitudine
incompletă care tinde să devină cunoştinţă.
Credinţa delirantă este de acelaşi tip, ca
şi cea religioasă, dar ca multe alte credinţe
pe care se sprijină acţiunea noastră în lume.
Ea nu are un referenţial în realitatea curentă,
se bazează pe rezistenţă, o rezistenţă
la scepticismul propriu şi al celorlalţi.
L-am vizitat odată, la Paris, pe Eugene
lonesco. Era la spital, suferise un accident cerebral,
dar nu-şi pierduse luciditatea. „Am reuşit să
mă împac cu ideea că voi muri", îmi spuse.
Era un lucru extraordinar, căci fusese toată viaţa
terorizat de perspectiva de a nu mai fi. Nu numai opera lui
literară, dar întreaga lui fiinţă erau impregnante
de oroarea morţii. Adăugă: „Acum mă gândesc
la ce se va întâmpla după". Peripeţiile conştiinţei
după moarte: cele numite în creştinism, dar si în
Cartea tibetană a morţilor, „Vămile văzduhului"
îl înspăimântau acum, când putea, poate mai uşor,
să privească în faţă curmarea vieţii.
Această întâlnire cu Eugene se petrecea
tocmai pe vremea când îl vedeam destul de des şi pe Charles
Durând.
Locuia la Nyon, dar îşi petrecea o parte
din timp la Collioure, în satul natal, situat pe malul mării.
Charles făcea lungi plimbări în adâncimea Pământurilor,
dans la garrigue, zonă unde cresc arbuştii spinoşi,
purtători de bogate arome meridionale. Ieşind de
pe cărare, se aventură pe masele spinoase: nu mai
călca pe sol, ci pe o masă elastică ce se înfunda
în adâncime, ducandu-l cu ea. Picase în capcana de care el,
fiu al acelui pământ, ar fi trebuit să
ştie să se ferească. Adesea, masa vegetală
acoperă şanţurile săpate de ploi în solul
calcaros, înconjurat de spinii care acum îl răneau, pe
mâini, pe fată fără putinţa să se
ridice. Strigă după ajutor, dar nimeni nu-l auzi.
Nimeni începu, el, om la peste 80 de ani, să se zbată,
în puterea angoasei, din ce în ce mai dezordonat, încercând
să iasă din prinsoare. Lupta lui de om vital era
însoţită de o tot mai mare oboseală. Nu se
resemna, dar începuse să înţeleagă că
sfârşitul vieţii lui s-ar fi putut petrece acolo,
între spini, în aerul balsamic, îl pândea ispita momentului
final, atroce, în el erau acum doi - unul care se lăsa
să moară, altul care voia să mai trăiască.
Cum a reuşit să se elibereze, cum a găsit gestul
potrivit pentru a ieşi din adâncul ţepos? Nu putea
să spună. Ceea ce am înţeles eu, în ciuda faptului
că din pudoare virilă bătrânul nu voia să
spună, este că în acele momente conştiinţa
şi voinţa de a trăi se manifestaseră,
concomitent, cu mai multă putere ca oricând, întâmplarea
îi prilejuise o experienţă a limitelor, descoperire
preţioasă la orice vârstă.
Tot prin anii aceia, conducând maşina
pe liniştita şosea a lacului, s-a pomenit cu o superbă
cabrioletă de sport care, ieşind dintr-un drum lateral,
îi tăie brusc calea. O fracţiune de secundă
îi despărţise de o ciocnire. Bolidul dispăru
ca o nălucă... condusă pesemne de unplay-boy
supranatural, care îi făcuse un alt semn de moarte.
Spre norocul meu, nu am disociat experienţa
pe care mi-o oferea psihiatria mea de toate zilele de întâlnirile
din viaţa cotidiană. Experienţa morţii
iminente, angoasele metafizice, toate sunt expresia mentalităţii
omului excesiv gândind dincolo de limitele imediat necesare.
Nu puteam, nu pot să despart aceste trăiri de cele
ale pacienţilor cu maladii mintale pe care-i întâlneam.
Nu pot să nu-mi amintesc de femeia de vreo 60 de ani
pe care o îngrijisem la Central suferind de sindromul lui
Cotard: îşi închipuia că toate organele ei erau
putrede, că era un cadavru ambulant, a walking corpse;
în acelaşi timp, starea deplorabilă, datorată
unor păcate groaznice pe care nu voia să le mărturisească,
era menită să dureze o veşnicie. Era în acelaşi
timp moarta şi vie, descompusă şi veşnică.
Spre deosebire de lonesco, care găzduise metaforele în
operele sale, relatând în jurnale sau în convorbiri intime
temerile lui metafizice, pacienta mea devenise ea o „metaforă
vie" (P. Ricoeur), un suflet alterat menit veşniciei.
Există un om care proiectează angoasele lui în logos
şi unul „alienat" care devine discurs cu trup şi
suflet.
Gândeam, la un moment dat, exact invers decât
ne învăţau iluştri psihiatri Henri Ev şi
Ch. Durând. Ei credeau că alienarea este o „lipsire de
libertate .
Alienare înseamnă înstrăinare. Esenţa
omului fiind libertatea, iar insul deve-nindu-si sieşi
străin, alienus, rezulta că îţi pierdeai, prin
nebunie, libertatea. Eu (dar aceasta este o reconstrucţie
ulterioară, când am regândit ce îmi apărea confuz
pe atunci) credeam că omul atins de aripa nebuniei pleca
într-o altă lume, a fanteziei, devenind astfel liber
de constrângerile realităţii. Cu timpul, îmi dădeam
din ce în ce mai bine seama că mă înşelasem.
Cele mai multe simptome ale „bolii" mintale nu sunt decât
exacerbarea unor reacţii obişnuite ale omului confruntat
cu existenţa. Pâinea cea de toate zilele a psihiatrului
este aluatul frământat şi copt al mizeriilor şi
frustrărilor noastre, compus din resentimente si ură,
iubiri şi ambiţii eşuate, din umflarea peste
măsură a eului sau, dimpotrivă, din chircirea
lui. Nebunia nu este decât o lupă ce măreşte
condiţia umană, a lui homo patiens. îmi place să
cred că în poemul Un lup văzut printr-o lupă
al lui Gherasim Luca lupul este „alienatul", iar lupa,
alienarea, în socialism, în orânduirea muncii, alienarea era
mai ales în raport cu munca. Dar în orice sistem social individul
trebuie să facă faţă pierderilor, să-şi
gospodărească doliurile succesive, în eşecul
acestui complicat joc al pierderii obiectului iubit şi
incapacităţii de a-i supravieţui se manifestă
suferinţa. Cu timpul, mi-am dat din ce în ce mai bine
seama că fascinaţia pe care o exercita asupra mea
„lupa" măritoare a psihiatriei era produsă
de cunoaşterea omului cu mijloace pe care nicio altă
îndeletnicire nu le-ar fi permis. Când a început să se
ridice un colţ al vălului, să zăresc acest
aspect al psihiatriei, de cunoaştere a omului generic,
mi-am reamintit disperarea care mă cuprindea, încă
pe când eram student, la gândul că nu înţelegeam
„mecanismele" nebuniei. Acum începeam să mă
liniştesc, să privesc cu mai multă seninătate
contactele pricinuite de meseria mea. Aşa cum, apocrif,
Flaubert ar fi spus „Doamna Bovary sunt eu", puteam spune
si eu: „Nebunul sunt eu", un eu al meu mărit, exagerat,
îngroşat, impunându-se prin hipertrofie. Dintr-odată,
puteam privi realitatea în faţă, nu mă mai
lăsam orbit de ea. Puteam să sper că ştiinţa
si arta mea vor servi la ceva, vor acţiona ca vindecătoare.
Dintr-odată, „nebunia" îşi pierdea farmecul
de a face parte dintr-un univers paralel. Nu, ea aparţinea
lumii noastre, era exacerbare a vieţii cotidiene.
pp. 167-173
… dar proximitatea cu numinosul ridică
probleme tulburătoare; pe lângă ele nu se poate
trece ca şi cum nu ar fi nimic.
...
Oare modernitatea mai poate crede în basme? Sau singura cale
este percepţia valorii simbolice a mitului? În cazul
lui Hristos, concepem valoarea simbolică a ciclului suferinţă
- moarte psihică – regenerare, valoarea propedeutică
a acestui sens. Ce se întâmplă între „Dumnezeul meu,
pentru ce m-ai părăsit?” şi întâlnirea mironosiţelor
are valoarea unei povestiri simbolice. Dar se mulţumeşte
oare o inimă omenească cu acest învăţământ
uscat? Pentru a înţelege omul religios, singura lui posibilitate
de a exista în lumea actuală este modul
basmului, aşa cum îl înţeleg şi trăiesc
copiii: nici sens literal, nici fals asumat! O
lume „de farmec plină”. Sunt
convins că, în felul acesta, omul rămâne capabil
să admită Sacrul. Universul
tehnic nu este obligatoriu raţionalist, numai că
vârsta supunerii oarbe a imaginarului faţă de o
autoritate intelectuală specializată, dogma, a trecut.
După cum trecută este şi capacitatea de a te
minţi. Soluţia prin basm, a gândirii simbolice
care creează, face ca viul să fie şi mai viu,
dă adâncime şi sens conştiinţei.
Tragedia de azi a religiei este aceea
că ne închide undeva între reaua-credinţă
şi reaua conştiinţă.
pag.49, 53
