Irvin D. Yalom

Plânsul lui Niezsche

(fragmente din roman)

Irvin D. Yalom (n.1931) este profesor de psihiatrie la Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii Stanford.

Amestec de realitate şi ficţiune, acţiunea romanului se petrece în perioada de mare efervescenţă intelectuală din Viena sfârşitului de secol trecut, în ajunul naşterii psihanalizei.

Un pacient ieşit din comun… un medic cu har, având el însuşi nevoie de ajutor… un pact secret.

O confruntare de neuitat între un mare filosof şi unul dintre fondatorii psihanalizei.

O relaţie bazată la început pe duplicitate şi manipulare, ce se va transforma într-o prietenie salvatoare pentru amândoi.

 Friedrich Nietzsche şi Josef Breuer nu s-au întâlnit niciodată. Şi, bineînţeles, psihoterapia nu a fost inventată ca rezultat al întâlnirii lor. Cu toate acestea, prezentarea vieţii personajelor principale se bazează pe fapte, şi componentele principale ale acestui roman – chinurile mentale ale lui Breuer, disperarea lui Nietzsche, Anna O., Lou Salomé, relaţia dintre Freud şi Breuer, germenele în faşă al psihoterapiei – toate existau, din punct de vedere istoric, în 1982.

Friedrich Nietzsche îi fusese prezentat de Paul Rée tinerei Lou Salomé în primăvara lui 1882 şi, în următoarele luni, avusese o scurtă, intensă şi castă aventură amoroasă cu ea. Lou Salomé avea să facă o distinsă carieră, atât ca strălucită scriitoare, cât şi ca psihanalist practicant; avea să fie cunoscută şi pentru prietenia ei strânsă cu Freud şi pentru legăturile ei romantice, mai ales cu poetul austriac Rainer Maria Rilke.

Unii nu se pot elibera de propriile lor lanţuri;
cu atât mai puţin îşi pot ei mântui prietenii.

Trebuie să fii gata să te laşi mistuit de propria-ţi flacără:
cum ai putea renaşte dacă nu te-ai transformat mai întâi în cenuşă?
(Aşa grăit-a Zarathustra)

Acum Breuer ştia de ce nu-i spusese lui Nietzsche despre viziunea sa din timpul transei, cu Bertha plimbîndu-se cu dr Durkin. Acea puternică experienţă emoţio­nală îl eliberase de ea. Şi exact asta îi trebuia lui Nietzsche — nu o descriere a experienţei altcuiva, nu o înţelegere intelectuală, ci propria lui experienţă emoţională, destul de puternică pentru a sfîşia semnificaţiile iluzorii în care o învăluise pe rusoaica lui de douăzeci şi unu de ani.

Si ce experienţă emoţională mai puternică putea fi decît a-l lăsa pe Nietzsche să „tragă cu urechea" la Lou Salomé' în timp ce ea vrăjea un alt bărbat cu aceleaşi arti­ficii pe care cîndva le îndreptase asupra lui? în consecinţă, Breuer îşi scormoni memoria pentru fiecare detaliu, cît de mic, al întîlnirii cu ea. începu să-i reproducă lui Nietzsche cuvintele ei: dorinţa ei de a deveni eleva si protejata lui, linguşeala ei, dorinţa ei de a-l include pe Breuer în colecţia ei de minţi luminate, îi descrise gesturile ei: cum îşi potrivea coafura, cum întorcea capul mai întîi într-o parte, apoi în cealaltă, zîmbetul ei, capul ei mîndru, privirea ei deschisă, adoratoare, jocul limbii ei cînd îşi umezea buzele, atingerea mîinii ei cînd si-o odihnea pe a lui.

Ascultînd cu capul lui mare dat pe spate, cu ochii lui adînci închişi, Nietzsche părea copleşit de emoţie.

—   Friedrich, ce simţeai în timp ce vorbeam?

—   Atît de multe lucruri, Josef.

—   Descrie-mi-le.

—   Prea multe pentru a înţelege ceva din ele.

—   Nu încerca să le dai un sens. „Curăţă hornul."
Nietzsche deschise ochii şi se uită la Breuer, ca pentru a se asigura că nu mai putea fi vorba de duplicitate.

— Fă-o, îl îndemnă Breuer. Consideră că e ordinul medicului. Cunosc bine pe cineva suferind de aceeaşi afecţiune, care spune că i-a ajutat.

Nietzsche începu, poticnindu-se.

— Cînd vorbeai despre Lou, mi-am amintit experienţele mele cu ea, impresiile mele — identice, ciudat de identice. S-a purtat cu tine aşa cum s-a purtat şi cu mine — mă simt jefuit de toate acele momente sfîşietoare, acele amintiri sacre. Deschise ochii.

—   E greu să-ti laşi gîndurile să vorbească — stinjenitor!

—   Crede-mă,   pot   depune   mărturie   personal   că această stînjeneală e rareori fatală! Continuă! Fii dur prin blîndeţe!

—   Te cred. Ştiu că vorbeşte un om puternic. Simt...

Nietzsche se opri, roşu la faţă.

Breuer îl îndemna să continue.

—   Închide iar ochii. Poate că-ti va fi mai uşor să vorbeşti fără să te uiţi la mine. Sau întinde-te pe pat.

—   Nu, rămîn aici. Ce vroiam să spun este că îmi pare bine că te-ai întilnit cu Lou. Acum mă cunoşti. Şi mă simt
înrudit cu tine. Dar în acelaşi timp, mă simt furios, scandalizat. Nietzsche deschise ochii să se asigure că nu-l jignise pe Breuer, apoi continuă, cu o voce moale: Scandalizat de profanarea ta. Mi-ai călcat în picioare dragostea, ai îngropat-o în ţărînă. Mă doare, uite-aici. Se bătu cu pumnul în piept.

—   Ştiu locul ăsta, Friedrich. Am simţit şi eu durerea aceea. Iţi aminteşti cît de tare mă deranja de cîte ori o numeai pe Bertha infirmă? îţi aminteşti...

—   Azi eu sînt nicovala, îl întrerupseNietzsche, si cu­vintele tale sînt loviturile de ciocan dărîmînd citadela dragostei mele.

—   Continuă, Friedrich.

—   Astea-s toate sentimentele mele — în plus, tristeţe. Şi pierdere, o grea pierdere.

—   Ce ai pierdut astăzi?

—   Toate momentele acelea intime, dulci cu Lou — s-au dus. Iubirea noastră — unde e ea acum? Pierdută! Totul îngropat în ţărînă. Acum ştiu că am pierdut-o pentru tot­deauna!

—   Dar, Friedrich, după posesiune vine întotdeauna pierderea.

—   Lângă lacul Orta — tonul lui Nietzsche deveni şi mai blînd, ca pentru a-şi împiedica vorbele să-i calce în picioare gîndurile delicate — am urcat o dată cu ea pe vîrful Sacro Monte pentru a privi un apus auriu. Doi nori luminoşi, tiviţi cu roşu, care păreau două feţe unite, au trecut pe deasupra noastră. Ne-am atins încet. Ne-am sărutat. Am trăit împreună un moment sfînt — singurul moment sfînt pe care l-am cunoscut vreodată.

—   Aţi mai vorbit vreodată despre acel moment?

—   Îl ştia! I-am scris adesea cărţi poştale din depărtări, făcînd aluzie la apusurile Ortei, la adierile Ortei, la norii Ortei.

—   Dar, insistă Breuer, ea a vorbit vreodată despre Orta? A fost şi pentru ea un moment sfînt?

—   Ştia ce a însemnat Orta!

—   Lou Salomé era de părere că eu trebuie să ştiu totul despre relaţia ta cu ea, şi deci şi-a dat silinţa să-mi descrie fiecare întflnire a voastră pînă în cele mai mici amănunte. A afirmat că n-a omis nimic. Mi-a vorbit pe larg despre Lucerna, Leipzig, Roma, Tautenberg. Dar despre Orta — îţi jur! — a pomenit doar în treacăt. N-a impresionat-o în mod deosebit. Şi încă ceva, Friedrich. A încercat să-şi amintească, dar a spus că nu tine minte dacă te-a sărutat vreodată!

Nietzsche tăcea. Cu ochii plini de lacrimi, cu capul plecat.

Breuer ştia că fusese crud. Dar ştia că a nu fi crud acum însemna a fi si mai crud. Era o ocazie unică, una ce nu avea să mai apară niciodată.

—   Iartă-mi vorbele dure, Friedrich, dar urmez sfatul unui mare profesor. „Oferă-i unui prieten în suferinţă un loc de odihnă", spuse el, „dar ai grijă să fie o laviţă sau un pat tare de campanie."

—   Ai ştiut să asculţi, răspunse Nietzsche. Iar patul este tare. Să-ti spun dt de tare. De te-aş putea face să în­ţelegi cît de mult am pierdut! De cincisprezece ani, tu împărţi parul cu Mathilde. Eşti persoana cea mai impor­tantă din viaţa ei. Ţine la tine, te atinge, ştie ce-ti place să mănînci, se îngrijorează dacă întîirzii. Cînd mi-o scot pe Lou Salomé din minte — şi-mi dau seama că asta se întîmplă acum — ştii ce-mi rămîne?

Ochii lui Nietzsche nu priveau la Breuer, ci mai de­grabă înlăuntru, ca şi cum ar fi citit vreun text din adîncul fiinţei lui.

—           Ştii că nici o altă femeie nu m-a atins vreodată? Să nu fii iubit sau atins — niciodată? Să duci o viaţă complet neobservată — ştii cum este? Adesea trec zile întregi fără a spune o vorbă cuiva, în afară poate de Guten Morgen sau Guten Abend proprietarului hotelului. Da, Josef, ai inter­pretat corect acel „Nici o portiţă". Eu nu-mi am locul nicăieri. Nu am un cămin, un cerc de prieteni cu care să vorbesc zilnic, un dulap plin de lucruri ale mele, căldură familială. N-am nici măcar o patrie, pentru că am renun­ţat la cetăţenia germană şi n-am rămas destulă vreme într-un singur loc pentru a căpăta un paşaport elveţian.

Nietzsche îi aruncă o privire pătrunzătoare lui Breuer, ca şi cum ar fi vrut să fie oprit. Dar Breuer tăcea.

—Oh, am şi eu prefăcătoriile mele, Josef, modurile mele secrete de a suporta singurătatea, chiar de a o glorifica. Spun că trebuie să fiu izolat de ceilalţi pentru a gîndi singur. Spun că tovarăşi uni sînt marile minţi ale trecutu­lui, că ele ies din ascunzători în lumina mea. Iau peste picior teama de singurătate. Predic că marii oameni tre­buie să treacă prin mari suferinţe, că am pătruns prea departe în viitor şi nimeni nu mă poate însoţi. Croncăn că dacă sînt neînţeles, ori temut, ori respir, cu atît mai bine — înseamnă că sînt pe drumul cel bun! Spun că îndrăzneala mea de a înfrunta singurătatea departe de gloată, fără iluzia unui creator divin, este dovada măreţiei mele.

Cu toate aceste sînt hărţuit mereu de-aceeaşi teamă... Ezită o clipă, apoi plonja. — în ciuda bravadei mele de a fi un filozof postum, în ciuda certitudinii că va veni şi vre­mea mea, în ciuda chiar a teoriei mele despre eterna întoarcere — sînt hărţuit de gîndul că voi muri singur. Ştii cum e să ştii că atunci când o să mori s-ar putea ca trupul tău să nu fie descoperit zile sau săptămîni întregi, pînă cînd duhoarea atrage atenţia vreunui străin? Încerc să mă liniştesc. Adeseori, în adînca mea izolare, vorbesc cu mine însumi. Dar nu prea tare, de teama ecoului meu surd. Singura, absolut singura care a umplut acest gol a fost Lou Salomé.

Negăsind cuvinte pentru tristeţea sa, ori din recu­noştinţă că Nietzsche îl alesese pe el pentru a-i destăinui aceste mari secrete, Breuer asculta în tăcere, înlăuntrul său creştea tot mai mult speranţa că, poate, în cele din urmă, avea să reuşească să fie un doctor pentru dispe­rarea lui Nietzsche.

—   Iar acum, datorită tie, încheie Nietzsche, ştiu că Lou n-a fost decît o iluzie. Dădu din cap si privi pe fereastră. Amară doctorie, Josef.

—   Dar, Friedrich, pentru a căuta adevărul nu trebuie ca noi, oamenii de ştiinţă, să renunţăm la toate iluziile?

—   ADEVĂRUL cu majuscule! exclamă Nietzsche. Eu uit, Josef, că oamenii de ştiinţă mai au încă de învăţat că ADEVĂRUL este şi el o iluzie — dar o iluzie fără de care nu putem supravieţui. Aşa că voi renunţa la Lou Salomé pentru o altă iluzie, încă necunoscută. Mi-e greu să rea­lizez că ea nu mai e, că n-a mai rămas nimic.

—   Nimic din Lou Salomé?

—   Nimic bun. — Faţa lui Nietzsche se crispa de dezgust.

—   Gîndeşte-te la ea, îl îndemnă Breuer. Lasă imaginile să-ti apară. Ce vezi?

—   O pasăre de pradă — un vultur cu gheare însîngerate. O haită de lupi condusă de Lou, de sora mea, de mama.

—   Gheare însîngerate? Dar a căutat ajutor pentru tine. Tot efortul ăsta, Friedrich — un drum la Veneţia, un altul la Viena.

—   Nu pentru mine! răspunse Nietzsche. Poate pentru ea, pentru ispăşire, din culpabilitate.

—   Nu mi s-a părut împovărată de vină.

—   Atunci poate de dragul artei. Preţuieşte arta — şi îmi preţuia munca, cea încheiată deja şi cea care va urma. Are un ochi bun — îi recunosc asta.

E ciudat, cugetă Nietzsche. Am cunoscut-o în aprilie, în urmă cu aproape nouă luni, iar acum simt primele semne ale unei mari lucrări. Fiul meu, Zarathustra, este gata să se nască. Poate că acum nouă luni a aruncat sămînţa lui Zarathustra în brazdele minţii mele. Poate că ăsta e destinul ei — să însămînţeze mari cărţi în nişte minţi fertile.

—   Deci, riscă Breuer, apelînd la mine în locul tău, poate că la urma urmei nu Lou Salomé este inamicul.

—   Nu! — Nietzsche lovi braţul fotoliului. — Tu ai spus asta, nu eu. Greşeşti! Niciodată nu voi accepta că o preocupa soarta mea. A apelat la tine pentru ea însăşi, pentru a împlini destinul ei. Nu m-a cunoscut niciodată pe mine. M-a folosit. Ce mi-ai spus azi demonstrează asta.

—   Cum? întrebă Breuer, deşi cunoştea răspunsul.

—   Cum? E evident. Tu singur mi-ai spus, Lou e ca Bertha ta — e un automat care-şi joacă rolul, acelai rol, cu mine, cu tine, cu un bărbat după altul. Bărbatul în cauză e accidental. Ne-a sedus pe amîndoi în acelaşi fel, cu aceeaşi viclenie femeiască, aceleaşi tertipuri, aceleaşi gesturi, aceleaşi promisiuni!

—   Şi totuşi, acest automat te controlează, îţi domină mintea: îţi pasă de părerea ei, tînjeşti după atingerea ei.

—   Nu. Nu tînjesc. Nu mai tînjesc. Ce simt acum e furie.

—   Faţă de Lou Salomé?

—   Nu! Ea nu e demnă de mînia mea. Simt dezgust faţă de mine însumi, mînie faţă de dorinţa care m-a împins să rîvnesc o asemenea femeie.

Este amărăciunea mai bună, se întrebă Breuer, decît obsesia sau singurătatea? Alungarea lui Lou Salomé din mintea lui Nietzsche este doar o parte a tratamentului. Mai trebuie să cauterizez rana adînca rămasă în locul ei.

— De ce atita mînie la adresa ta? întrebă el. Ţin minte că ai spus că fiecare avem cîinii noştri sălbatici lătrînd în
pivniţă. Cît aş vrea să poţi fi mai bun, mai generos cu condiţia ta umană!

—   Îţi aminteşti prima mea deviză de granit — ţi-am recitat-o de multe ori, Josef — „Să devii cel ce eşti"? Asta înseamnă nu numai să te perfecţionezi, ci si să nu cazi pradă planurilor făcute de alţii pentru tine. Dar chiar şi a cădea în puterea altcuiva e preferabil decît să cazi pradă femeii-automat care nici măcar nu te vede! Asta-i de neiertat!

—   Dar tu, Friedrich, tu ai văzut-o vreodată pe Lou Salomé?

Nietzsche ridică brusc capul.

—   Ce vrei să spui? întrebă.

—   Poate că ea şi-a jucat rolul ei, dar tu, tu ce rol ai jucat? Am fost, tu sau eu, atit de diferiţi de ea? Ai văzut-o pe ea? Sau, de fapt, ai văzut doar prada — un discipol, un sol fertil pentru gîndurile tale, un succesor? Sau poate, ca şi mine, ai văzut frumuseţe, tinereţe, o pernă de mătase, un vas în care să-ţi cufunzi dorinţa. Şi n-a fost ea şi un tro­feu al victoriei în competiţia ta cu Paul Ree? Ai văzut-o cu adevărat pe ea, sau pe Paul Ree, cînd, după ce ai întilnit-o
prima dată, i-ai cerut lui s-o ceară de şotie pentru tine? Eu cred că nu pe Lou Salomé o vroiai, ci pe cineva ca ea.

Nietzsche tăcea. Breuer continuă:

—   N-o să uit niciodată plimbarea noastră în Simmeringer Haide. Plimbarea aceea mi-a schimbat viaţa în multe feluri. Din tot ce am învăţat în ziua aceea, poate că lucrul cel mai important pe care l-am înţeles a fost că nu de Bertha mă legasem, ci de toate acele sensuri speciale pe care i le ataşasem — sensuri care nu aveau absolut nimic de-a face cu ea. Tu m-ai făcut să realizez că n-am văzut-o niciodată aşa cum era într-adevăr — că nici unul dintre noi nu l-a văzut pe celălalt. Friedrich, nu este valabil acest lucru si pentru tine? Poate că nu e vina nimănui. Poate că şi Lou Salomé a fost folosită în aceeaşi măsură ca şi tine.
Poate că sîntem toţi tovarăşi de suferinţă incapabili de a vedea fiecare adevărul celorlalţi.

—   Dorinţa mea nu e să înţeleg ce vor femeile. —
Tonul lui Nietzsche era fragil şi ascuţit.
— Dorinţa mea e să le evit. Femeile corup şi distrug. Poate că ajunge să spun pur şi simplu că nu sînt făcut pentru ele, şi s-o las baltă. Şi, în timp, n-are decît să fie asta pierderea mea. Din cînd în cînd, un bărbat are nevoie de o femeie, aşa cum are nevoie de o mîncare gătită în casă.

Răspunsul răsucit, neîndurător al lui Nietzsche îl aruncă pe Breuer într-o stare de reverie. Se gîndi la plăcerea pe care i-o ofereau Mathilde şi familia lui, chiar şi la satisfacţia pe care i-o dădea noul mod de a o percepe pe Bertha. Ce trist că prietenului său îi erau refuzate pe veci astfel de experienţe! Cu toate acestea, nu vedea nici un mod de a schimba viziunea distorsionată despre femei a lui Nietzsche. Poate că ar fi însemnat să ceară prea mult. Poate că Nietzsche avea dreptate cînd spunea că atitudinea lui faţă de femei îi fusese insuflată în primii cîţiva ani de viaţă. Poate că această atitudine era atît de adînc înrădăcinată încît tratamentul prin conversaţie nu va putea ajunge niciodată la ea. Cu acest gînd, realiză că era în pană de idei. în plus, mai avea doar putin timp. Nietz­sche nu va rămîne abordabil multă vreme.

Deodată, în fotoliul de lîngă el, Nietzsche îşi scoase ochelarii, îşi îngropa faţa în batistă şi izbucni în plîns.

Breuer fu năucit. Trebuia să spună ceva.

—  Şi eu am plîns cînd mi-am dat seama că trebuie să renunţ la Bertha. Era atît de greu să renunţ la acea vi­ziune, la acea vrajă. Plîngi din cauza lui Lou Salomé?

Nietzsche, cu faţa încă îngropată în batistă, îşi suflă nasul şi scutură puternic din cap.

—   Atunci, din cauza singurătăţii tale?
Din nou, Nietzsche scutură din cap.

—   Ştii de ce plîngi, Friedrich?

—   Nu sînt sigur, veni răspunsul înăbuşit.
Lui Breuer îi veni o idee ciudată.

—  Friedrich, te rog, hai să încercăm un experiment.
Poţi să-ţi imaginezi că lacrimile tale au glas?

Lăsînd jos batista, Nietzsche se uită la el cu ochii înroşiti, buimăcit.

—  Încearcă doar cîteva minute, îl rugă Breuer cu blîndeţe. Dă glas lacrimilor tale. Ce-ar spune ele?

—   Mă simt atît de stupid.

—   Şi eu m-am simţit stupid încercând toate acele experimente ciudate pe care mi le sugerai tu. Fă-mi pe plac. Incearcă.

Fără să-l privească, Nietzsche începu:

—   Dacă una din lacrimile mele ar avea simţuri, ar spune... ar spune... — aici el vorbi într-o şoaptă puternică, şuierată — „În sfîrşit liberă! încarcerată atîţia ani! Omul ăsta, omul ăsta uscat nu m-a lăsat niciodată să-mi dau drumul." Asta vrei să spui? întrebă revenind la vocea lui normală.

—   Da, e bine, foarte bine. Continuă. Altceva?

—   Altceva? Lacrima ar spune — din nou şoapta şuie­rată — „Ce bine e să fii eliberată! Patruzeci de ani într-un bazin cu apă stătută, în sfîrşit, în sfîrşit bătrînul face curăţenie! Oh, cît mi-am dorit să evadez! Dar nici o por­tiţă de ieşire, nimic pînă cînd acest doctor vienez n-a deschis poarta ruginită.

Nietzsche se opri şi îşi şterse ochii cu batista.

—   Îţi mulţumesc, spuse Breuer. Un deschizător de porti ruginite — un compliment splendid. Acum, cu vocea ta, spune-mi mai multe despre tristeţea din spatele acestor lacrimi.

—   Nu, nu tristeţe! Dimpotrivă, cînd îţi vorbeam, acum cîteva minute, despre a muri singur, am simţit un mare val de uşurare. Nu atît cu privire la ce spuneam, ci pentru că spuneam, că, în sfîrşit, în sfîrşit, spuneam cuiva ce simt.

—   Vorbeşte-mi mai mult despre această senzaţie.

—   Puternică. Tulburătoare. Un moment sfînt! De aceea plîngeam. De aceea plîng acum. N-am mai făcut niciodată asta. Priveşte-mă! Nu-mi pot opri lacrimile.

— E bine, Friedrich. Lacrimile sînt purificatoare.
Cu faţa îngropată în mîni, Nietzsche dădu din cap.

— E ciudat, dar tocmai în momentul în care, pentru prima dată în viaţa mea, îmi dezvălui singurătatea în toată profunzimea ei, în toată disperarea ei — tocmai în acest moment singurătatea mea se topeşte! Momentul în care ti-am spus că n-am fost atins niciodată a fost tocmai momentul cînd am permis pentru prima oară să/îu atins. Un moment extraordinar, ca şl cum o uriaşă crustă de gheaţă dinlăuntrul meu s-ar fi crăpat şi s-ar fi sfărîmat în bucăţi.

— Un paradox! spuse Breuer. Izolarea există numai în izolare. O dată împărtăşită, ea se evaporă.

Nietzsche ridică ochii si îşi şterse încet urmele de lacrimi de pe faţă. îşi trecu pieptenele prin mustaţă de cinci, sase ori şi îşi puse din nou ochelarii lui groşi. După o scurtă pauză, spuse:

—   Şi mai am o mărturisire de făcut. Probabil — şi se uită la ceas — cea din urmă. Cînd ai intrat azi în cameră şi mi-ai anunţat restabilirea ta am fost distrus! Eram atît de nenorocit şi absorbit de mine însumi, atît de dezamăgit că-mi pierdeam motivul de a fi cu tine — încît nu m-am putut bucura de vestea ta bună. Acest fel de egoism este de neiertat.

—   De neiertat, repetă Breuer. Chiar tu m-ai învăţat că fiecare dintre noi e compus din mai multe părţi, fiecare cerînd să se exprime. Putem fi făcuţi răspunzători doar pentru compromisul final, nu pentru impulsurile capri­cioase ale fiecăreia dintre părti. Asa-numitul tău egoism poate fi iertat tocmai pentru că ţii la mine suficient ca să mi-l mărturiseşti acum. Urarea mea de despărţire pentru tine, dragul meu prieten, este să ştergi cuvintele „de neiertat" din vocabularul tău.

Ochii lui Nietzsche se umplură din nou de lacrimi, şi din nou îşi scoase batista.

—   Şi lacrimile astea, Friedrich?

—   Felul în care ai spus „dragul meu prieten". Am folosit adesea  cuvîntul „prieten", dar pînă în  acest moment el n-a fost niciodată al meu pe de-a-ntregul. Am visat întotdeauna o prietenie în care doi oameni se unesc în căutarea unui ideal mai înalt. Şi iată, acum ea s-a ivit! Tu şi cu mine ne-am unit exact în acest fel! Am participat fiecare la victoria asupra sa a celuilalt. Eu sînt prietenul tău. Tu eşti al meu. Sîntem prieteni. Noi — sîntem — prieteni. — Pentru o clipă, Nietzsche păru chiar vesel. — îmi place cum sună propoziţia asta, Josef. Vreau s-o repet la nesfirşit.

— Atunci, Friedrich, acceptă invitaţia de a locui la mine. Aminteşte-ţi visul: portiţa ta dă spre căminul meu.

La această invitaţie, Nietzsche încremeni. Dădu încet din cap înainte de a răspunde.

— Acel vis mă ispiteşte şi mă chinuie. Sînt la fel ca tine. Vreau să mă încălzesc la focul unui cămin. Dar mă sperie gîndul de a ceda confortului. Ar însemna să mă abandonez pe mine însumi, să-mi abandonez misiunea. Pentru mine, ar fi un fel de moarte. Poate că aşa se explică simbolul unei pietre inerte încălzindu-se.

Nietzsche se ridică, se plimbă cîteva clipe, apoi se opri în spatele fotoliului său.

— Nu, prietene, destinul meu este să caut adevărul la capătul cel mai îndepărtat al singurătăţii. Fiul meu, Zarathustra al meu, va deborda de înţelepciune, dar singurul lui tovarăş va fi un vultur. El va fi cel mai singuratic om din lume.

Nietzsche îşi privi din nou ceasul.

—Iţi cunosc deja programul destul de bine, Josef, ca să-mi dau seama că ceilalţi pacienţi te aşteaptă. Nu te mai pot reţine. Fiecare dintre noi trebuie să plece pe drumul său.

Breuer scutură din cap.

—   Mă doare că trebuie să ne despărţim. Nu e drept! Ai făcut atît de mult pentru mine şi ai primit atît de putin în schimb. Poate că imaginea lui Lou şi-a pierdut puterea asupra ta. Poate că nu. Timpul o va arăta. Dar mi se pare că mai putem face atît de multe.

—   Nu subaprecia ce mi-ai dăruit, Josef. Nu subaprecia valoarea prieteniei, a faptului că ştiu că nu sînt un monstru, că ştiu că sînt în stare să ating şi să fiu atins, înainte îmbrăţişam numai pe jumătate conceptul meu de Amor fati: mă antrenasem — mă resemnasem, mai bine zis — să-mi iubesc soarta. Dar acum, datorită tie, datorită sufletului tău deschis, îmi dau seama că pot alege. Voi rămîne întotdeauna singur, dar ce diferenţă, ce diferenţă minunată — să aleg ce să fac. Amor fati — alege-ti soarta, iubeşte-ti soarta.

Breuer se ridică în picioare şi se întoarse cu faţa la Nietzsche, avînd un fotoliu între ei. Ocoli fotoliul. Pentru o clipă, Nietzsche păru speriat, încolţit. Dar, cînd Breuer se apropie, cu braţele deschise, Nietzsche desfăcu şi el braţele.

La prînz, pe 18 decembrie 1882, Josef Breuer se întoarse la cabinet, la Frâu Becker şi la pacienţii care-l aşteptau. Mai rîrziu luă masa cu şotia, copiii, socrii, tînărul Freud, Max şi familia lui. După masă, trase un pui de somn şi visă că juca şah şi avea regina atacată de un pion. Continuă să practice medicina încă treizeci de ani, dar nu mai folosi niciodată tratamentul prin conversaţie.

În aceeaşi după-amiază, pacientul diri camera 13 de la clinica Lauzon, Eckart Muller, luă un fiacru pînă la gară şi de acolo călători spre sud, spre Italia, spre soarele cald şi blînd şi spre o întîlnire, o întîlnire onorabilă, cu un profet persan pe nume Zarathustra.

(Fragmente din romanul: Plânsul lui Nietzsche
de Irvin D. Yalom,
Editura Humanitas,
trad. Luana Schidu
pag. 368-379 )