Jacques Salomé

Mai multe texte de Jacques Salomé aici

- Selectii -

Dorinta mea cea mai fierbinte

Am mai multe dorinţe dintre cele mai nebune, care se busculează la porţile imaginarului meu sau în mean­drele viselor mele. Dorinţe toride, prea intime pentru a le dezvălui oricui. Dorinţe înflăcărate, extraordinare, timide sau prea reţinute de vechi pudori. Dorinţe de o naivitate care i-ar face şi pe nepoţii mei să zâmbească! Dorinţe vechi, mereu în focul visurilor mele, altele noi voind să se impună, însetate să se poată realiza. Şi apoi dorinţe secrete, stângace, ascunse sub speranţă, închista­te în descurajare, pierdute în labirinturile contradicţiilor mele, uitate în moleşeala amărăciunilor.

Dar, astăzi, somat de un jurnalist mai incisiv decât ceilalţi, să mă destăinui, să mă revelez şi deci sa aleg una, voi încerca să vă spun dorinţa mea cea mai fier­binte, cea mai preţioasă, cea mai tenace. Cea care aş dori să se realizeze cu prioritate, foarte repede, să se răspân­dească asemeni unui soare de pace deasupra ţării mele, asupra copiilor acestei ţări şi poate asupra ansamblului planetei, căci suntem, în prezent, fiinţe planetare impli­cate în tot ce se întâmplă (sau nu se întâmplă) la capătul lumii, în Siberia, unde se decongelează teritorii imense, în Amazonia, unde se mutilează pădurea cu o violenţă rară, în Oceanul Pacific unde se prinde peşte cu plase de douăzeci de kilometri lungime, peste tot unde omul distruge, violentează, ucide, eu sunt implicat.

Dorinţa mea cea mai fierbinte, si care mi se pare din ce în ce mai realistă, ar fi să se predea în scoli comunicarea ca materie principală, începând cu grădiniţa şi în tot cursul şcolii generale, să se predea comunicarea relaţională, cea care este susceptibilă să permită fiecărei fiinţe umane să se reconcilieze cu a da, a cere, a primi şi a refuza, care reprezintă baza oricărui schimb reciproc. Al oricărui schimb, în care raporturile dominanţi-dominaţi se trăiesc în confruntare mai degrabă decât în înfruntare.

Aceasta pare să fie cu adevărat o dorinţă nebună, căci în niciun regim, de la cel mai democratic (şi am mari dificultăţi să-1 numesc) până la cel mai tiranic sau dicta­torial, nu există un învăţământ al comunicării neviolente la şcoală. Nu se consideră că faptul de a comunica, co­municarea, faptul de a realiza în comun se supune unor reguli, acceptabile de un număr cât mai mare, accesibile fiecăruia şi susceptibile de a fi transmise copiilor noştri. Reguli de igenă relaţională, care ar putea încadra mai bine schimburile intime, familiale, profesionale şi so­ciale. Constat că nu numai în lumea îndepărtată, dar şi în proximitatea mea, o creştere a violenţei, o inflaţie a injustiţiei, un număr tot mai mare de nesupunere civică, o banalizare a mediocrităţii, o supraevaluare a transgre­siunii, o hemoragie a valorilor. Pot deci să-mi imaginez că am putea favoriza apariţia unei reforme esenţiale, propusă în amonte (şi nu în aval ca multe reforme). O acţiune concertată la sursă, adică în educaţia de bază, dată începând cu grădiniţa.

Copiii sunt partea noastră de eternitate, ei sunt purtă­torii schimbărilor ce vor veni pentru viitorul umanităţii, învăţarea comunicării relaţionale mi se pare un antidot dintre cele mai puternice la violenţa şi la autoviolenţa (maladii, dependenţe diverse, sinucideri) care fac ravagii acum. Mi se pare că o comunicare, în care ar fi mai multă reciprocitate, mutualitate, care ar deschide conştiinţele la un mai mare respect de sine şi faţă de celălalt, ar putea hrăni mai bine humusul relaţiilor de cuplu, familiale şi sociale.

A preda comunicarea la şcoală ca materie principală, la fel ca istoria, geografia, matematica, limbile străine sau biologia, iată dorinţa mea cea mai fierbinte şi cea mai prezentă în mine. Şi cum nu vreau să alimentez în mod pasiv o rugăciune pioasă, ci să particip, să contri­bui la realizarea sa, militez pe lângă părinţi, profesori şi învăţători şi instanţele decizionale pentru a face să avan­seze acest proiect, pentru a-1 înscrie în realitate.

Sursa: Jacques Salomé – Ce-ar fi dacă ne-am inventa propria viaţă ?,
Editura Curtea Veche, pag.252 - 254