[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]



n. 1948

Julia Cameron – CALEA ARTISTULUI
THE ARTIST'S WAY. A Spiritual Path to Higher Creativity


Romancierã, poetã, scenaristã si dramaturg, Julia Cameron predã arta creativitãtii de mai bine de 30 de ani.

Ex-sotie a realizatorului Martin Scorsese, ea a influentat literalmente milioane de oameni din lumea întreagã prin cartea sa THE ARTIST'S WAY, recunoascutã ca "biblia artistilor".



Site personal si curs on line aici: http://juliacameronlive.com/

Fragment tradus din cartea
Julia Cameron - LIBEREZ VOTRE CREATIVITE. La Bible des artists

Convingerea Juliei Cameron este cã creativitatea tine de spiritualitate. Fiecare fiintã umanã este creativã. De aceea nu doar artistilor le este destinatã aceastã carte, acest CURS spre adâncul din noi însine, dar si spre realizarea lui în viatã. Este o carte ESENTIALA. Si totodatã PRACTCÃ. Metoda pe care o propune JC este scrierea paginilor de dimineatã: e vorba de trei pagini scrise din ce ne vine în minte zilnic. Scopul este acela de a scoate la lumina constiintei problemele din inconstient. Este primul pas.
Parcurgând cartea veti ajunge la convingerea cã sunteti o fiintã creativã. Manifestarea creativitãtii nu trebuie sã fie neapãrat în domeniul artei cu A mare.
E vorba de un mod de viatã creativ.

Cartea s-a tradus între timp în româneste de cãtre Editura Paralela 45. Ase vedea aici:
http://www.edituraparalela45.ro/carte/cum-sa-eliberezi-artistul-din-tine-calea-artistului-catre-o-creativitate-superioara

Regăsirea sentimentului posibilului
(sãptãmâna a 5-a)

În această săptămână vă cer să examinaţi beneficiile pe care le obţineţi fără să vă mişcaţi. Veţi vedea cum nu exploataţi potenţialul vostru impunând limite asupra lucrurilor pe care le puteţi primi. Vă veţi da seama cât vă costă motivaţia de a părea buni în loc de a fi autentici. Poate că vă veţi propune schimbări radicale şi nu veţi mai inhiba dezvoltarea voastră făcându-i pe alţii responsabili de constricţia voastră.

    1. Să nu ne fixăm limite

Una din cele mai mari bariere pentru a accepta generozitatea lui Dumnezeu este aceea de a avea o noţiune limitată  în privinţa a ceea ce suntem în realitate capabili de realizăm. Poate că suntem la diapazon cu vocea Creatorului care este în noi; îi auzim mesajul şi apoi nu ţinem seama de el pentru că ni se pare ceva nebunesc sau imposibil. Pe de o parte, ne luăm prea în serios pentru a nu vrea să părem stupizi urmărind un proiect incontestabil grandios; pe de altă parte, nu ne luăm pe noi înşine sau pe Dumnezeu suficient de în serios; în consecinţă, noi calificăm drept grandioase proiecte care, cu ajutorul lui Dumnezeu, pot foarte bine să fie la îndemâna noastră.

Amintiţi-vă că Dumnezeu este sursa noastră; noi suntem în situaţia spirituală de a avea un cont bancar nelimitat. Cei mai mulţi dintre noi nu iau în considerare niciodată puterea reală a Creatorului. În locul ei, noi accesăm cantităţi foarte limitate din puterea care ne este disponibilă. Noi decidem întinderea puterii pe care Dumnezeu poate să o aibă pentru noi. În mod inconştient, noi fixăm o limită asupra a ceea ce Dumnezeu poate să ne dea sau a felului în care ne poate ajuta. Noi suntem avari cu noi înşine. Şi dacă primim un dar dincolo de ceea ce ne-am fi putut imagina, adesea îl trimitem înapoi.

Poate că unii dintre voi gândesc că aceasta seamănă cu povestea cu bagheta magică: mă rog şi presto! Uneori, lucrurile exact aşa se întâmplă. Cel mai adesea, situaţia despre care vorbim pare să fie o colaborare conştientă în care munca se face încet şi progresiv, supravieţuind din naufragiul schemei noastre negative, clarificând viziunea a ceea ce vrem, învăţând să acceptăm mici fragmente din această viziune de oriunde ar veni ele şi apoi, într-o bună zi, presto ! Viziunea pare a fi dintr-o dată gata. Cu alte cuvinte, rugaţi-vă să prindeţi autobuzul şi apoi fugiţi cât de repede puteţi!

Pentru ca aceasta să se producă, trebuia ca mai întâi să credeţi că vă  este permis să prindeţi autobuzul. Noi ajungem să luăm cunoştinţă de faptul că Dumnezeu are resurse nelimitate la care fiecare dintre noi are aceleaşi şanse de a accede. Această descoperire ne permite să ne degajăm din culpabilitatea indusă de sentimentul de a avea sau a obţine prea mult. Întrucât toată lumea poate accede la resursele universale, noi nu privăm pe nimeni cu abundenţa noastră. Dacă noi ajungem să primim binele de la Dumnezeu ca pe un act de adoraţie – în acord cu planul lui Dumnezeu de a manifesta bunătate în viaţa noastră -, putem începe să stopăm sabotajul pe care îl operăm asupra noastră înşine.

Unul din motivele pentru care suntem atât de zgârciţi cu noi înşine este lipsa de reflecţie. Nu vrem ca norocul nostru să se micşoreze. Nu vrem să ne risipim abundenţa noastră spirituală. Din nou, noi limităm fluxul nostru antropomorfizându-l pe Dumnezeu într-o figură parentală capricioasă. Având prezent în minte gândul că Dumnezeu este sursa noastră, un flux de energie plină de iubire se revarsă, iar noi suntem în situaţia de a exploata, cu eficacitate, puterea noastră creatoare.

Dumnezeu are mulţi bani. Dumnezeu are multe idei de filme, idei de romane, de cântece, de picturi, de roluri de comedian. Dumnezeu are o resursă de iubiri, de prieteni, de case, toate la dispoziţia noastră. Ascultându-l pe Creatorul din interiorul nostru, noi suntem ghidaţi pe calea cea bună. Pe această cale găsim prieteni, iubiţi, bani şi o muncă înfloritoare. Foarte adesea, atunci când ne pare imposibil să găsim o resursă adecvată, este aşa pentru că stăruim asupra originii umane a resurselor. Trebuie să lăsăm fluxul să se manifeste de la sine acolo unde el va vrea – şi nu acolo unde noi vrem să se manifeste.

„Aşteptaţi ca fiecare nevoie să fie satisfăcută, aşteptaţi răspunsul la fiecare problemă, aşteptaţi abundenţa la fiecare nivel, aşteptaţi să creşteţi spiritual.” (Eileen Caddy)

Cara, scriitoare, a petrecut mult prea mult timp, mai mult decât ar fi trebuit, într-o relaţie profesională abuzivă cu agentul ei pentru că ea credea că a rupe legătura cu acest agent ar fi o sinucidere în domeniul creaţiei. Relaţia era infestată de evaziuni, de semi-adevăruri, de întârzieri. Cara capitula mereu, de teamă să nu-şi piardă prestigiul agentului ei. În cele din urmă, după o conversaţie telefonică abuzivă, Cara i-a trimis o scrisoare de ruptură. Era ca şi cum ar  fi sărit în cosmos. Când soţul ei s-a întors acasă, ea i-a povestit în lacrimi cum tocmai şi-a sabotat propria carieră. El a ascultat-o şi apoi i-a spus: „Acum o săptămână eram într-o librărie şi proprietarul m-a întrebat dacă ai un agent bun. El mi-a dat adresa şi telefonul acestei femei. Sun-o.”

Încă în lacrimi, Cara a încuviinţat. A telefonat şi a fost imediat receptivă la sensibilitatea acestei persoane. De atunci ele lucrează împreună şi o fac cu succes.

După părerea mea, iată o poveste nu numai de sincronie, ci şi de bună dependenţă de univers ca sursă. Odată ce Cara a consimţit să primească ceva bun dintr-o sursă oarecare, cea care putea să se prezinte, ea a încetat să mai fie victimă.

O artistă mi-a spus recent că şi-a întâlnit noul ei agent – excelent de altfel – datorită afrimaţiilor. Chiar şi după ani întregi de recuperare artistică, eu încă am latura mea cinică şi care spune: „Mmm”. Ca şi cum am vrea să credem că Dumnezeu poate crea structura subatomică, dar rămâne fără răspuns când îi cerem să ne ajute în pictura noastră, scultura noastră, scriitura noastră, filmul nostru.

„Priviţi şi veţi găsi - ceea ce nu vom căuta, nu vom întâlni”. (Sofocle)

Recunosc că mulţi dintre voi vor da înapoi în faţa simplicităţii acestui concept. „Dumnezeu nu dirijează mediul cinema-ului, se va spune. În schimb, creaţia artistică universală, da.” Vreau, aici, să pun în gardă pe toţi artiştii care nu-şi încredinţează viaţa lor creatoare decât mâinilor omeneşti. Aceasta poate bloca binele vostru.

Dorinţa de a fi monden, sofisticat şi strălucitor blochează adesea curentul nostru intern. Cu toţii avem idei cu privire la provenienţa binelui nostru. Ca scenaristă la Hollywood am avut multe conversaţii dominate de mâhnire cu alţi scenarişti despre faptul că, în timp ce agenţii noştri sunt adesea fără valoare, părem a avea multe ocazii de genul: „Vecinul meu de palier…”, „Fratele dentistului meu…” sau „Cineva pe care soţia mea l-a întâlnit la universitate…”. Aceste oportunităţi îl reprezintă pe Dumnezeu, sursa în acţiune.

Am spus mai înainte că creativitatea este o problemă spirituală. Orice progres se face prin salturi prin credinţă, unele mai mici, altele mai mari. Mai întâi, poate că vrem să avem credinţa de a lua primul curs de dans, primul pas în învăţarea unui nou mijloc de exprimare? Mai târziu, poate vom vrea credinţa şi fondurile pentru cursuri ulterioare, seminarii, un spaţiu de lucru mai mare, un an sabatic? Şi mai târziu, este posibil să avem o idee pentru o carte, un spaţiu pentru expoziţii colective de artişti. Când o idee ne vine în minte, trebuie ca în cea mai bună credinţă să coborâm barierele noastre interioare pentru a acţiona pe această idee şi apoi, la un nivel mai larg, să facem paşi concreţi, necesari declanşării binelui nostru sincron.

Dacă aceasta vă pare mereu straniu şi bizar, întrebaţi-vă fără menajament care este următoarea etapă la care încercaţi să vă eschivaţi. Ce vis îl credeţi imposibil în funcţie de resursele voastre? Ce beneficiu obţineţi din faptul de a rămâne blocaţi la acest stadiu al expansiunii voastre?

Dumnezeu, care reprezintă sursa mea, este un plan de viaţă simplu, dar cu totul eficace. El ne eliberează de dependenţa negativă şi de anxietate, asigurându-ne că el va face necesarul pentru aceasta. Munca noastră este aceea de a şti cum să procedăm. O manieră de a asculta este aceea de a scrie paginile de dimineaţă [Este vorba de o metodă propusă de autoare: scrierea în fiecare dimineaţă a unui anumit număr de pagini cu ceea ce ne vine în minte. Este o aducere la lumină a frământărilor din inconştient. Efectul pe termen lung este o mai mare conştientizare, o viaţă mai „trează”, o prezenţă la prezent.] Seara, înainte de a adormi, putem face lista domeniilor în care avem nevoie de sfaturi. Dimineaţa, scriind pe această temă, suntem pe cale să întrevedem anticipat căi invizibile de abordare. Faceţi această experienţă în două etape: cereţi răspunsurile seara şi ascultaţi răspunsurile dimineaţa. Fiţi receptivi la orice formă de ajutor.

„Ţine de puterea mea a-l servi pe Dumnezeu sau a nu-l servi. Servindu-l, eu adaug ceva propriului meu bine şi binelui lumii întregi. Neservindu-l, îmi pierd propriul bine şi privez lumea de acest bine propriu, care stătea în puterea mea să-l creez.” (Lev Tolstoi)

2. Să găsim suvoiul

De patru săptămâni deja [ E vorba de cursul de 12 săptămâni oferit de Julia Cameron prin această carte] scotocim prin inconştientul nostru. Am văzut că ni se întâmplă adesea să gândim într-un mod negativ şi temător, că este înspăimântător să credem că putem găsi un loc bun ascultând de propria noastră voce creatoare şi urmând sfatul ei. Am început să sperăm şi ne e teamă de această speranţă.

Schimbarea spre o dependenţă spirituală se face progresiv. Noi acceptăm această schimbare într-un mod lent şi sigur. Cu fiecare zi devenim mai autentici, adoptăm o atitudine mai pozitivă. Spre marea noastră surpriză, aceasta pare să meargă şi în relaţiile noastre. Ne descoperim capabili să spunem tot mai mult adevărul nostru, să ascultăm mai mult adevărul altora şi să acceptăm aceste două adevăruri. Ne judecăm mai puţin pe noi înşine şi pe ceilalţi. Cum este posibil aşa ceva? Paginile de dimineaţă, curentul intern al conştiinţei noastre ne fac treptat să dăm drumul puterii pe care o aveam asupra opiniilor noastre ancorate şi a vederilor noastre înguste. Vedem că dispoziţiile noastre, modurile de a vedea şi percepţiile noastre interioare sunt trecătoare. Dobândim un sens al mişcării, un curent de schimbare în vieţile noastre. Acest curent, acest râu, este un val de graţie care se deplasează spre mijlocul nostru de existenţă, spre cei care stau alături, destinul nostru.

Dependenţa de Creatorul interior este realmente libertatea vizavi de toate celelalte dependenţe. În mod paradoxal, este singura cale posibilă pentru o intimitate autentică cu ceilalţi. Eliberaţi de teribilele noastre frici de abandon, suntem acum capabili să trăim cu mai multă spontaneitate. Eliberaţi de neîncetatele noastre cereri după o constantă reasigurare, partenerii noştri sunt capabili să ne iubească în schimb fără să se simtă copleşiţi de o grea povară.

Ascultându-l pe copilul artist din noi, el a început să se simtă din în ce mai mult în siguranţă. Simţindu-se în siguranţă, el vorbeşte un pic mai tare. Chiar şi în zilele noastre cele mai rele, o mică voce pozitivă spune: „Ai putea încă să faci aceasta sau ar fi ciudat să faci aceea…”

Majoritatea dintre noi descoperă că pe măsură ce lucrăm cu paginile de dimineaţă, devenim mai puţin rigizi. Regăsirea este procesul de a afla râul şi de a spune da fluxului lui, curenţilor lui rapizi şi diferiţi. Ne surprindem pe noi înşine acceptând şi nu mai refuzând oportunităţile. Separându-ne cu dificultate de ideile pe care le aveam despre noi înşine, descoperim că noul Eu care îşi face apariţia găseşte plăcere în tot felul de aventuri bizare.

Michelle, o avocată greu de condus, făcută pentru succes, s-a înscris la cursuri de flamenco care îi plăceau mult. Casa ei – care înainte era o vitrină strălucitoare high-tech de carieristă – s-a umplut dintr-odată de plante luxuriante, de perne peste tot, de tămâie senzuală. Culori tropicale au înflorit pe pereţii care, înainte, erau albi. Pentru prima dată, după ani de zile, ea şi-a permis să gătească puţin şi apoi să coase la maşină din nou. Ea a fost dintotdeauna o avocată strălucită, dar viaţa ei a devenit mai flexibilă. Râdea mai mult şi a devenit mai frumoasă. „Nu-mi vine să cred că fac ceea ce fac!” anunţa ea cu încântare când se lansa într-o nouă aventură. Şi apoi: „Nu-mi vine să cred că nu am făcut aceasta mai devreme!”

Adoptând uşor o atitudine de explorare blândă, putem începe să ne lăsăm în voia expansiunii creatoare. Înlocuind expresii ca: „În niciun caz” prin „Poate”, lăsăm uşa deschisă misterului şi magiei.

Această nouă atitudine pozitivă este începutul încrederii. Începem să cercetăm latura pozitivă a adversităţii. Majoritatea dintre noi găsesc că paginile de dimineaţă ne ajută să ne tratăm cu mai multă blândeţe. Simţindu-ne mai puţin disperaţi, suntem mai puţin duri cu noi înşine şi cu alţii. Această compasiune este unul din primele roade ale alinierii creativităţii noastre cu Creatorul ei.

Având încredere în ghidul nostru interior şi iubindu-l, nu ne mai este frică de intimitate pentru că nu mai facem confuzia între ceilalţi intimi ai noştri şi puterea mai înaltă pe care o cunoaştem. Pe scurt, învăţăm să abandonăm idolatria – dependenţa bazată pe adoraţie de orice persoană, loc sau lucru. În schimb, ne plasăm dependenţa la sursa însăşi. Sursa întâlneşte nevoile noastre prin intermediul oamenilor, locurilor şi lucrurilor.

Este un concept la care este dificil să aderăm. Noi avem tendinţa să credem că ar trebui să  ieşim să scuturăm câţiva pomi pentru ca ceva să se producă. Eu nu vreau să neg că a scutura pomi poate fi, într-adevăr, bun pentru noi. În fapt, cred chiar că este ceva necesar. Eu numesc aceasta „a face paşii necesari”. Vreau să spun, totuşi, că în timp ce trebuie să facem aceşti paşi, rareori am văzut să se răsplătească liniar. Aceasta poate să funcţioneze mai mult în felul următor: noi scuturăm un măr şi universul ne distribuie portocale.

De multe ori am văzut un creator regăsindu-şi creativitatea făcând paşii necesari pentru a fi în clar cu el însuşi: concentrându-se asupra viselor şi a lucrurilor care îi sunt dragi, el execută câţiva paşi în această direcţie – numai pentru a vedea universul deschizând o uşă nebănuită. Una din sarcinile centrale ale recuperarii creativităţii este învăţarea acceptării acestei generozităţi.

„De multe ori oamenii încearcă să-şi trăiască viaţa pe dos: ei caută să aibă mai multe lucruri, sau mai mulţi bani pentru a face mai mult ceea ce vor pentru a fi mai fericiţi. Modul în care aceasta funcţionează cu adevărat este contrarul. Mai întâi trebuie să fiţi ceea ce sunteţi cu adevărat, apoi să faceţi ceea ce trebuie să faceţi pentru a avea ceea ce vreţi.” (Margaret Young)

 

3. Capcana virtuţii

Un artist trebuie să aibă timpi morţi, timp pentru a nu face nimic. A ne apăra dreptul nostru la un asemenea timp implică curaj, convingere şi rezistenţă. Familiile noastre şi prietenii noştri ar putea fi frapaţi de aceşti timpi, de acest spaţiu şi de această linişte pe care ei le pot simţi ca pe o îndepărtare vizavi de ei. Şi aşa şi este.

Pentru un artist, retragerea este necesară. Fără aceasta, artistul din noi se simte trist, iritat, în proastă dispoziţie. Dacă o asemenea privare continuă, artistul din noi devine morocănos, deprimat, ostil. În cele din urmă, ajungem ca nişte animale încolţite, arătându-ne dinţii familiei şi prietenilor noştri pentru ca ei să ne lase singuri şi să se oprească din formularea de cereri nerezonabile.

Noi suntem cei care formulăm cereri nerezonabile. Noi ne aşteptăm ca artistul din noi să funcţioneze fără să-i dăm ceea ce are nevoie pentru a crea. Un artist are nevoie de o solitudine creatoare constantă. Pentru a se vindeca, un artist trebuie să-i lase timpului răgaz să-şi facă singur treaba. Fără această perioadă de reîncărcare, artistul din noi se epuizează. Cu trecerea timpului, acest fapt este mai rău decât a fi într-o proastă dispoziţie. Ameninţările de moarte sunt la lucru.

În primele etape, aceste ameninţări de moarte sunt emise faţă de apropiaţii noştri (Când mă întrerupi, îmi vine să te omor…”) Vai de consortul care nu înţelege. Vai de copilul ghinionist care nu vă acordă această solitudine („Tu mă înfurii foarte rău…”)

Cu timpul, dacă avertismentele noastre continuă să fie ignorate şi dacă noi apreciem că, pentru a ne păstra situaţia (căsătorie, serviciu, prietenii), trebuie să recurgem la ameninţări şi la avertismente, omicidul face loc suicidului.”Îmi vine să mă omor” înlocuieşte pe „Îmi vine să vă asasinez”.

„Care este utilitatea acestora?” Această întrebare înlocuieşte sentimentele noastre de bucurie şi de satisfacţie. Putem continua să ducem aceeaşi viaţă. Poate că vom continua să producem de o manieră creatoare, dar ne vom pierde sângele vampirizându-ne sufletul. Mai exact, suntem în drum spre o producţie virtuoasă şi suntem prinşi.

Suntem prinşi în capcana virtuţii.

A rămâne blocaţi şi a amâna pe mai târziu maternajul Eului nostru generează multe beneficii secundare. Pentru mulţi creatori, a crede că trebuie să fii agreabil cu prietenii, familia, partenerul … şi atent la ce ar putea să li se întâmple dacă îndrăznim să facem ce vrem cu adevărat constituie o raţiune majoră pentru a nu acţiona.

Un om care munceşte în mediul afacerilor poate să resimtă din plin nevoia unei retrageri solitare. Nimic nu-i va face atât de bine ca o vacanţă petrecută singur, dar el crede că aşa ceva este o dovadă de egoism, şi atunci nu o face! Această situaţie nu ar fi deloc ceva simpatic pentru soţia sa!

O femeie cu doi copii destul de mici vrea să urmeze un curs de olărit, dar orarele ei nu concordă cu cele ale cursului de baseball ale fiului său. Ea nu ar putea să asiste cu regularitate la cursurile pe care şi le doreşte. Drept urmare, ea anulează cursul de olărit şi „face” pe mama cea bună – fierbând de resentiment în culise.

Un tânăr tată care era foarte interesat de fotografie murea de dorinţa de a avea un loc al lui pentru a-şi satisface acest interes. Instalarea unei camere negre într-o familie modestă obligă la diminuarea economiilor şi la amânarea achiziţionării unei canapele. Încăperea neagră nu se face, dar achiziţionarea divanului da.

Mulţi creatori pe cale de regăsire se sabotează cel mai adesea voind să fie agreabili. Costul pentru un asemenea erzaţ de virtute este ridicat.

Mulţi dintre noi şi-au erijat privaţiunea în virtute. Noi am luat pe umeri durerea anorexiei artistice ca pe o cruce de martir. Am utilizat-o pentru a alimenta un fals simţ de spiritualitate înrădăcinat în faptul de a fi bun, aceasta însemnând superior.

Eu numesc această spiritualitate falsă şi seducătoare „capcană a virtuţii”. Spiritualitatea a fost de multe ori prost utilizată pentru că ea adopta o cale de solitudine pe care nu o iubim, pentru că ocupa o poziţie în care ne proclamăm deasupra naturii umane. Această superioritate spirituală nu este de fapt decât o formă suplimentară de negare. Pentru un artist virtutea poate fi fatală (mortală). Această dorinţă de respectabilitate şi de maturitate se poate dovedi dezumanizantă, fatală chiar.

Noi ne străduim să fim buni, agreabili, serviabili, să nu fim egoişti. Vrem să fim generoşi, să facem servicii la toată lumea. Dar ceea ce vrem cu adevărat este să fim lăsaţi singuri. Când nu putem să obţinem din partea altora să ne lase singuri, sfârşim prin a ne abandona. Pentru ceilalţi este, poate, ca şi cum am fi acolo. Poate că acţionăm ca şi cum am fi acolo? Dar adevăratul nostru Eu s-a ascuns.

Ceea ce rămâne nu este decât învelişul Eului nostru întreg. El rămâne pentru că este prins. Ca un animal de circ indolent forţat să acţioneze, Eul nostru îşi face tururile lui. El acţionează din rutină. Îşi câştigă aplauzele. Dar toate aplauzele cad în urechi surde. Căci noi suntem morţi faţă de aceste aplauze. Artistul nostru nu şi-a ieşit din fire, ci a plecat. Viaţa noastră este acum o experienţă în afara corpului. Noi nu mai suntem acolo. un clinician ar putea numi acest fenomen drept disociere. Eu îl numesc „a părăsi scena crimei”.

„Ieşi, ieşi din locul în care te afli, oricare ar fi acesta”, spunem noi voind să ne consolăm, dar Eul nostru creator nu mai are încredere în noi. Pentru ce ar trebui să aibă încredere în noi? Noi l-am dezamăgit.

Din teama de a nu părea egoişti, ne pierdem Eul. Devenim autodistructivi. Pentru că acest suicid  este ceva ce căutăm în mod pasiv în loc să acţionăm conştient, noi suntem adesea orbi cu privire la influenţa nocivă pe care el o are asupra noastră.

 

4. Sunteţi autodistructiv?

Întrebarea „Sunteţi autodistructivi?” este atât de frecvent pusă încât rareori o auzim realmente. Ea înseamnă: „ Vă distrugeţi Eul?” Şi ceea ce suntem întrebaţi cu adevărat este: „Vă distrugeţi adevărata voastră natură?”

Mulţi oameni  prinşi în capcana virtuţii nu par să fie autodistructivi a prima vedere. Vrând să fie soţi buni, părinţi buni, mame bune, soţii bune, profesori buni… ei şi-au construit un fals Eu agreabil altora şi care primeşte aprobarea generală. Acest fals Eu este mereu răbdător, mereu dornic să-şi amâne nevoile lui pentru a putea răspunde nevoilor şi cererilor celorlalţi („Ce om mare! Acest Fred a pierdut biletul de concert pentru a mă ajuta să mă mut într-o vineri seara…”)

Virtuoşi la exces, aceşti creatori prinşi în capcană şi-au distrus adevăratul lor Eu, Eul care nu ar primi multă aprobare ca şi copil. Eul care a auzit în mod repetat: „Nu fi egoist!” Adevăratul Eu este un personaj perturbator, sănătos şi adesea anarhist care ştie cum să joace, cum să spună NU altora şi DA lui însuşi.

Creatorii care sunt prinşi în capcana virtuţii nu au ajuns încă să aibă o părere bună despre adevăratul lor Eu. Ei nu pot să-l arate lumii fără să se teamă de dezaprobarea continuă a celorlalţi: „Vă vine să credeţi? Fred era un tip atâta de „simpa”, mereu gata să facă un serviciu cuiva. Oricând, oriunde. I-am cerut să mă ajute să mă mut săptămâna trecută şi mi-a spus că merge la teatru. De când a devenit Fred atît de cultivat, vă întreb?”

Fred ştie bine că nu mai este atât de agreabil; Fred-ul fabulos, alteregoul lui excepţional de băiat bun, este la pământ.

Mary, martirizată, se află în aceeaşi situaţie, acceptând pentru a cincia oară să aibă grijă de copiii surorii sale pentru ca aceasta să poată să iasă. A spune NU surorii sale, adică a spune DA ei însăşi. Şi iată o responsabilitate pe care Mary nu poate să şi-o asume. Liberă într-o seară de vineri ce va face ea cu ea însăşi? Iată o bună întrebare, una din atâtea altele pe care Fred şi Mary ar vrea să le ignore.

„Sunteţi autodistructiv?” Iată o întrebare la care cineva aparent virtuos ar fi tentat să răspundă printr-un NU răsunător. Apoi, el face lista tuturor responsabilităţilor. Dar responsabil faţă de cine? Întrebarea este următoarea: „Sunteţi autodistructiv?” şi nu: „Apăreţi ca autodistructiv?” Şi mai ales: „Sunteţi agreabil cu ceilalţi?”

Noi ascultăm ideile altora despre autodistrugere fără a lua niciodată în consideraţie dacă Eul lor şi Eul nostru au nevoi asemănătoare. Prinşi în capcana virtuţii, noi refuzăm să ne întrebăm: „Care sunt nevoile mele? Ce aş face dacă nu ar părea prea egoist?”

„Sunteţi autodistructiv?” este o întrebare la care este foarte greu de răspuns. Pentru început ar trebuie să cunoaştem ceva despre adevăratul nostru Eu (şi acesta este tocmai Eul pe care l-am distrus sistematic).

Un mod rapid de a verifica gradul de derivă este de a pune întrebarea următoare: „Ce aş încerca dacă nu ar fi prea nebunesc?”

-         Paraşutism, scufundări submarine…

-         Dans din buric, tangou…

-         Să-mi public poeziile…

-         Să fac cicloturism în străinătate…

Dacă lista voastră pare destul de provocatoare, nebunească chiar, atunci sunteţi pe calea cea bună. Aceste idei nebuneşti sunt de fapt voci care vin de la adevăratul vostru Eu. „Ce aş face dacă nu ar părea prea egoist?”

-         M-aş înscrie la cursuri de scufundări sub.marine…

-         Aş urma cursuri de tangou la şcoala Y…

-         Aş cumpăra Revista poeţilor şi aş face o trimitere pe săptămână…

-         Mi-aş suna agentul de călătorii şi mi-al face rezervare pentru străinătate…

Căutând Creatorul care este în noi şi îmbrăţişând propriile noastre daruri de creativitate, noi învăţăm să fim spirituali în această lume, să credem că Dumnezeu este bun; şi că noi, de asemenea, suntem buni; şi la fel de adevărat este pentru orice creaţie. În acest fel evităm capcana virtuţii.

Postare 10 august 2014

Misterul în inima creativităţii

Creativitatea – ca şi însăşi viaţa umană – se naşte în obscuritate. Trebuie să admitem aceasta. Prea adesea nu gândim decât în termeni de lumină. Este adevărat că viziunea interioară poate veni sub formă de străfulgerări. Este adevărat că aceste străfulgerări pot fi orbitoare. Este adevărat, de asemenea, că idei atât de strălucite pot fi precedate de o perioadă de gestaţie interioară, tenebroasă şi absolut necesară.

„Nu vă fie frică de erori – nu există aşa ceva.” (Miles Davis) 

Vorbim adesea despre ideile pe care le avem ca despre nişe copii din creierul nostru. Ceea ce nu realizăm noi este că copiii din creierul nostru – ca toţi bebeluşii – nu trebuie scoşi prematur din pântecele creator. Ideile, ca şi stalagmitele şi stalactitele, se formează în grota întunecată a conştiinţei. Ele se formează picătură cu picătură şi nu prin blocuri mari de construcţie. Trebuie să învăţăm să aşteptăm ca ideea să eclozeze (floarea să-şi desfacă bobocul, puiul să iasă din găoace, n.t.). Sau, pentru a lua o imagine din grădinărit , trebuie să învăţăm să nu tragem de rădăcini pentru a vedea dacă ideile cresc.

A rumina (reflecta n.t.) asupra paginilor de dimineaţă este o formă de artă fără artă. Este pierdere de timp. Este mâzgăleală. Este modul în care ideile iau formă încet-încet până  când sunt gata să ne ajute să vedem lumina. Prea adesea noi încercăm să împingem, să tragem, să le facem conturul şi să controlăm ideile noastre în loc să le lăsăm să crească în mod organic. Procesul creativ este un proces de capitulare şi nu de control.

„Cel mai frumos lucru a cărui experienţă o putem face este misteriosul.” (Albert Einstein)

Misterul este în inima creativităţii. Este surpriza. Prea adesea, când spunem că vrem să fim creativi, noi înţelegem că vrem să fim capabili să fim productivi. Acum, a fi creativ, înseamnă a  fi productiv – dar cooperând cu procesul creativ, şi nu forţându-l.

Ca şi canal creativ, noi avem nevoie să acordăm încredere obscurităţii. Avem nevoie să învăţăm să ruminăm cu degajare în loc să producem ca un motoraş pe o cărare absolut dreaptă. Această ruminare pe pagină poate fi foarte ameninţătoare : „Nu voi avea niciodată idei adevărate în acest mod!” ne tracasăm noi.

A face să se nască o idee se aseamănă mult cu a coace pâinea. O idee are nevoie să dospească. Dacă la început frământaţi prea mult sau dacă verificaţi des ea nu va dospi niciodată. O pâine sau o prăjitură pusă la cuptor trebuie să rămână un anumit timp în întunericul şi siguranţa cuptorului. Deschideţi cuptorul prea devreme şi pâinea se va pleoşti  - sau prăjitura va avea o groapă în mijloc pentru că tot aburul a ieşit. Creativitatea cere o reticenţă respectuoasă.

La fel se întâmplă şi în cazul ideilor: trebuie să le lăsăm un anumit timp în întuneric şi mister. Lăsaţi-le să se formeze în inima conştiinţei voastre. Lăsaţi-le să bată pagina sub formă de mici picături. Crezând orbeşte în aceste picătură cu picătură, într-o bună zi vom fi uimiţi de străfulgerarea: „Oh! Asta este!”

Imaginaţia la lucru

Când ne gândim la creativitate este foarte uşor să gândim artă cu un A majusculă. Pentru scopurile noastre, A majusculă este o literă roşiatică, marcându-ne cu fierul roşu dacă am fi sortiţi eşecului. Pentru a ne alimenta creativitatea, avem nevoie de un sentiment de festivitate, de umor chiar: „Arta este cineva căruia sora mea avea obiceiul să-i dea întâlnire!”

Aparţinem unei societăţi ambiţioase şi adesea este atât de dificil să cultivi forme de creativitate care nu ne sunt utile în mod direct şi care nu servesc obiectivelor noastre de carieră. Recuperarea (creativităţii) ne împinge la reexaminarea definiţiilor creativităţii şi la extinderea lor pentru a include aici ceea ce în trecut numeam hobby-uri. Experienţa unei vieţi creative afirmă de fapt că hobby-urile sunt esenţiale bucuriei de a trăi.

Aşadar, ele au şi un câştig ascuns, acela de a fi utile creativităţii noastre. A avea multe hobby-uri, înseamnă a poseda o formă de creier de artist care conduce la uriaşe străpungeri artistice. Când unii dintre studenţii mei scenarişti sunt blocaţi în mijlocul actului II, eu le cer să meargă să cârpească. În general, ei refuză cu obstinaţie şi se simt ofensaţi de o treabă atât de banală, dar a coase este o manieră agreabilă de a cârpi intrigile. Grădinăritul este un alt hobby pe care îl prescriu de multe ori studenţilor în creativitate. Când cineva este panicat tocmai în mijlocul punţii care îl conduce la o nouă viaţă a răsădi plante în ghivece mai mari înrădăcinează  aproape literalmente acea persoană, în sensul literal al termenului şi îi dă un simţ al expansiunii.

Se obţin beneficii spirituale din practica unui hobby. A face ceva în mod automat produce o relaxare care conduce la umilitate. Slujindu-ne hobby-ul, suntem eliberaţi de exigenţele egoului nostru şi aceasta ne permite să ne reunim cu o sursă mai mare. Acest contact conştient ne permite frecvent să rezolvăm enigme creative şi vexaţiuni personale frustrante.

Paradoxul recuperarii creative este luarea în serios a unui mod de a ne trata cu lejeritate. Trebuie să muncim pentru a învăţa să ne jucăm. Creativitatea trebuie să se desfacă de parametri strâmţi ai artei cu un A mare şi să se recunoască ca fiind un joc mult mai vast.

„Ce anume cutremură ochiul dacă nu invizibilul?” (Theodore Roethke)

Lucrând la paginile noastre de dimineaţă şi la întâlnirile cu artistul din noi, multe eşantioane uitate din propria creativitate pot să ne vină în minte.

[…]

Scriind, scormonind în noi înşine pentru a extirpa negarea, memoria, visele şi planurile noastre cele mai creative, totul urcă la suprafaţă. Descoperim din nou că suntem o fiinţă creativă. Impulsul mocneşte în noi toţi, fremătând tot timpul – fără ca noi să ştim, fără ca noi să-l încurajăm, şi chiar fără ca noi să-l aprobăm. Acest impuls se deplasează dedesubt, sub suprafaţa vieţilor noastre, făcându-şi apariţia în flash-uri (străfulgerări) strălucitoare ca o monedă într-o fântână, în curentul nostru de gândire, ca iarba nouă sub zăpadă.

Ţelul nostru este acela de a crea. Remobilăm o bucătărie demodată, încercăm să facem o supă care să fie mai bună.

Oricât de gri, oricât de controlaţi, oricât de puţin visători ne-am strădui să fim, focul viselor noastre nu va rămâne îngropat. Jarul lor este mereu acolo, agitându-se în sufletul nostru îngheţat aidoma frunzelor în iarnă. Ele nu vor pleca de acolo. Şi sunt şirete. Facem o mâzgăleală ţicnită într-o reuniune plictisitoare. Agăţăm o hartă haioasă pe panoul din biroul nostru. Dăm un nume dezagreabil patronului. Plantăm de două ori mai multe flori decât e necesar.

Agitaţi în viaţă, noi aspirăm la mai mult, dorim, ne irităm. Cântăm în maşină, închidem telefonul, facem liste, facem ordine în dulapuri, aranjăm etajere. Vrem să facem ceva, dar noi credem că trebuie să fie un lucru bun, ceva important.

Noi suntem ceea ce este important. Şi ceea ce facem poate fi ceva festiv, chiar dacă este minim: plantele moarte dispar, şosetele desperecheate se pierd. Suntem pişcaţi de pierdere, muşcaţi de speranţă. Lucrând la paginile de dimineaţă, o viaţă nouă – şi ţipătoare ? – ia formă. Cine a cumpărat această azalee? Pentru ce acest gust subit pentru roz? Vă îndreptaţi spre imaginea pe care aţi atârnat-o?

„Pentru mine o pictură este ca o poveste care stimulează imaginaţia şi atrage spiritul într-un loc plin de aşteptare, de entuziasm, de minune şi de plăcere”. (J.P. Hughston, pictor)

[…]

Fie sunteţi pe cale să vă pierdeţi mintea, fie vă câştigaţi sufletul. Viaţa este menită să fie o întâlnire cu artistul [din voi]. Este raţiunea pentru care a fost creaţi.

Sursa: Fragmente traduse din volumul
Julia Cameron - LIBEREZ VOTRE CREATIVITE
Ed. J'AI LU, FRANCE
Traducerea din francezã: Viorica Juncan


Salt la inceputul paginii