K. G. Durckheim
HARA, FORŢA EXISTENŢIALĂ
din. vol. HARA, CENTRUL VITAL AL OMULUI
Cartea a
fost tradusã în româneste si publicatã
de Editura HERALD în 2012.
O a doua editie a apãrut în 2020.
Detalii pe site-ul editurii aici:
http://www.edituraherald.ro/bookdetail.asp?cod_carte=437
Hara nu este numai o teorie doctrinală.
Este învăţarea unei practici în slujba esenţialului.
Practicarea Harei ajută în
acelaşi timp în gestionarea vieţii în această
lume şi în progresarea pe Cale. Este vorba de Calea care
îi redă omului, care şi-a pierdut rădăcinile,
conştiinţa originii sale veşnice şi care
îl pregăteşte în realizarea destinaţiei lui primordiale,
adică revelarea Fiinţei în existenţă.
Întoarcerea în centrul originar al lui,
al omului ajuns străin lui însuşi, a jucat mereu un
rol decisiv în angajarea pe Cale. Învăţarea şi
practicarea Harei, a centrului vital al omului, ajută
la conştientizarea acestui proces.
Prezenta lucrare nu are altă pretenţie decât pe aceea
de a deschide o poartă spre o înţelepciune născută
din experienţa transcendentală, înţelepciune
a cărei valoare nu a fost îndeajuns de apreciată până
în prezent. Dacă astăzi începe să fie altfel
în această privinţă, aceasta nu înseamnă
că împrumutăm o concepţie orientală, ci,
din contră, înseamnă că ne deschidem unui adevăr
propriu tuturor oamenilor – adevăr care nu şi-a
croit până acum calea…
(de pe coperta spate a cărţii în limba franceză)
De la începutul şi până la sfârşitul
vieţii, omul este preocupat de permanenţa sa în această
lume.
El vrea să se menţină şi
să se prezerve, şi aceasta se traduce printr-o constantă
preocupare pentru securitate şi pentru stabilitate. El
trebuie să poată atât să se afirme, să se
impună, cât şi să se apere. Dacă a pierdut
contactul cu Fiinţa supranaturală întrupată în
fiinţa lui esenţială, sau dacă încă
nu l-a regăsit, el trebuie să conteze numai pe lumea
în care trăieşte şi pe facultăţile
de care dispune Eul pentru a gestiona viaţa. Dar omul care
posedă Hara
nu se încrede numai în lume şi nu face ca totul să
se bazeze doar pe forţele Eului. El a făcut, din contră,
o dublă experienţă: înainte de toate el a înţeles
că forţele centrate pe Eu şi dirijate de el au,
la fel ca şi conştiinţa pe care o are despre
sine, adevărata lor sursă altundeva decât în Eu şi,
apoi, că omul care se închide în domeniul Eului este, în
fond, slab şi instabil. Irumperea unei forţe mai profunde
este blocată. Cel care posedă Hara
recurge, desigur, la toate forţele naturale ale Eului,
dar el a învăţat să nu se bazeze numai pe ele
şi să păstreze legătura cu o altă „dimensiune”,
cea din care îi vin forţele care nu depind de circumstanţe,
care dau curs liber forţelor naturale şi chiar le
depăşesc.

Omul care dispune de Hara
„este acolo” într-un fel drept. El nu este uşor de răsturnat,
nici nu poate fi făcut să-şi schimbe uşor
opinia şi îşi regăseşte în mod foarte natural
centrul după ce a primit o lovitură care îl face să-şi
piardă echilibrul sau îl obligă pentru moment să-şi
angajeze toate forţele.
Cel care stăpâneşte practica
Harei
este, de asemenea, mai rezistent, mai puţin suspus oboselii.
Pentru că reuşeşte mereu să-şi regăsească
legătura cu centrul, îi este posibil în orice moment să
se deschidă sursei sigure a forţelor care îl reînnoiesc.
Omul care posedă Hara
nu se epuizează. Cu cât învaţă să se ancoreze
în Hara,
cu atât el este în măsură să vină de hac
tulburărilor somatice şi psihice provocate de Eul
existenţial şi reuşeşte să lase să
treacă forţele regeneratoare care vin din „fond”.
Nu există bolnav pentru care vindecarea
să nu fie complicată de crispări, de tensiuni
interioare, nici restabilire care să nu fie grăbită
de dispariţia tensiunilor. Exact în măsura în care
aceste tensiuni sunt legate de un Eu anxios, mereu cu ochii
în patru, sau de un Eu tenace ele sunt susceptibile să
dispară atunci când omul a învăţat să-şi
adune forţele în bazin, adică în spaţiul în care
se face înrădăcinarea în Hara.
Hara este sinonim
cu creşterea forţei fizice, cu o mai mare capacitate
de recuperare. Suntem uimiţi de fiecare dată să
vedem cât de capabil este un om ce are Hara
să-şi recapete forţa fizică, să o amelioreze
şi să o menajeze. Iată un exemplu dintre multe
altele. Maestrul de tir cu arcul Kenran
Umeji avea obiceiul să-şi
invite elevii să-i atingă muşchii braţului
în clipa în care îşi încorda arcul. Elevii lui puteau să
constate că muşchii lui erau complet destinşi.
Dacă unii din ei îşi exprima uimirea pe această
temă, maestrul începea să râdă şi spunea:
„Numai începătorul caută să întindă arcul
cu forţa musculară, eu, o fac pur şi simplu cu
ki. Ki, adică forţa universală
la care participăm prin fiinţa noastră esenţială.
Trebuie să învăţăm, graţie lui Hara,
să o simţim şi să o lăsăm să
vină, contrar forţei mişcate de voinţă,
forţa „acţiunii”.

De fiecare dată când forţa fizică
permite realizarea unei „performanţe” în atitudinea „justă”,
caracteristică Harei,
altfel spus de fiecare dată când Hara
intră în joc, toate organele sunt puse să contribuie;
corpul întreg lucrează, şi această lucrare se
face atunci ca şi cum ne-am juca, cu precizie şi
fără efort. Chiar şi în munca cea mai modestă,
corpul în întregime
este la lucru. Dar acest corp întreg nu înglobează numai
forţele perceptibile de către Eu şi dirijate
de acesta. De îndată ce lipseşte înrădăcinarea
în centrul vital care eliberează forţa corpului întreg,
diferitele membre trebuie să fie mişcate de
voinţă. Acţiunea lor este
atunci dezordonată; nu există unitate. Omul, în curând,
oboseşte şi simte cum membrul solicitat se crispează,
obligat cum este să furnizeze efortul prin el însuşi.
Aceasta este valabil pentru orice act care necesită forţă
fizică, fie că este vorba de a purta, a împinge, a
trage, a vorbi, a cânta, a scrie (chiar şi a bate la maşina
de scris!), a dansa, a merge etc. Este valabil de asemenea pentru
orice sport, pentru orice muncă făcută în casă,
la câmp sau în atelier. De fiecare dată când efortul a
fost îndeplinit plecând din Hara,
adică a fost efectuat cu calm graţie forţei din
centrul vital, acest efort se reduce, căci munca se desfăşoară
atunci în mod organic şi nu este făcută sub presiunea
Eului.
Hara îi permite
omului să suporte durerea într-un mod uimitor. În măsura
în care omul a învăţat să dea drumul Eului său
anxios, aflat mereu în căutarea securizării, şi
şi-a adunat forţele, s-a „recules” cu totul în centrul
vital, durerea se diminuează, căci tensiunea din punctul
dureros dispare. Se pare chiar că Eul suferind în mod fizic
aproape că nu există la omul a cărui conştiinţă
este centrată pe Hara.
Cel care este prizonier al Eului nu cunoaşte
alt mijloc să se afirme în această lume decât voinţa
dirijată de raţiune. Dar eficacitatea forţelor
care i-au fost date iniţial, prin natura sa, sunt astfel
diminuate. Există mai multe relatări care povestesc
cum oameni ancoraţi în Hara,
care s-au eliberat de ingerinţa Eului şi au atacat
obstacole cu forţa din Hara
au ajuns să treacă prin bariere de care se loveau
zadarnic când nu dispuneau decât de forţele mobilizate
ale Eului. Ca şi cum din Hara
emana o aură de forţă care făcea să
ricoşeze pericolele, să dispară piedicile şi
să devieze atacurile. Cel care nu apără o poziţie
oarecare a Eului nu oferă ţintă pentru agresor.
Când „câinele rău nu mai muşcă” atunci şi
inamicul loveşte în gol. În aceasta rezidă secretul
maestrului atunci când se luptă cu sabia. Persoanele temeinic
ancorate în Hara
sunt de asemenea „imunizate” contra bolilor contagioase.
Omul care are Hara
ştie de asemenea să aştepte. Oricare ar fi situaţia
în care se află, el dă dovadă de răbdare
şi are întotdeauna timp. Este capabil să observe cu
calm şi nu se simte obligat să intervină de îndată
ce ceva îi displace. Cu cât este mai avansat în practica Harei
şi a învăţat să cunoască această
forţă care îi conferă calm şi răbdare,
cu atât mai repede ia cunoştinţă de momentele
în care îşi părăseşte centrul „just” şi
recade sub influenţa Eului egocentric. Şi regăseşte
centrul, în mod foarte natural, fără să vrea.
Omul care posedă Hara
este calm.
De aceea Hara
are o virtute curativă în privinţa nervozităţii,
sub orice formă se prezintă ea. Agitaţia, micile
mişcări involuntare dispar. S-ar putea spune că
pacea s-a înfăptuit în corp, o pace interioară care
nu este sinonimă cu absenţa de viaţă, ci
care exprimă o forţă concentrată în centrul
vital, sursă de securitate, şi o armonie în acelaşi
timp vie, „vibrantă” şi liniştită a totului
care este omul.
Cei care nu posedă Hara
îşi pierd cu uşurinţă forma.
Ei se înfurie repede, sunt cu sănătatea fragilă,
şi îşi pierd repede ţinuta în faţa adversităţii.
Dimpotrivă, asupra celui care posedă Hara,
motivele de iritare nu au putere, sau ele dau loc unor reacţii
energice, exprimând forţa conferită de Hara.
Sănătate şi vindecare sunt într-o
largă măsură legate de faptul că omul este
în „forma” care îi este conformă. La fel cum crispările
şi tensiunile împiedică vindecarea, tot aşa se
întâmplă şi în cazul lipsei de „formă interioară”.
Principiul fondat pe etică, care vrea „să ne păstrăm
maniera de a fi oricare ar fi circumstanţele” aduce deja
un anumit ajutor. Dar o stăpânire de sine obţinută
numai prin voinţă blochează dezvoltarea „formei”
conforme cu fiinţa şi barează accesul la forţa
ce vine din profunzimi pentru că aceasta nu se poate manifesta
deplin decât prin această „formă”.
La persoana care este „just centrată”, forţele
naturii ce acţionează în secret în adâncul fiinţei
ei au posibilitatea, în orice moment, şi chiar şi
în perioada de convalescenţă, să intre în joc
din plin. Sunt forţele care, de fapt, lucrează neobosit
în om pentru a forma, conserva şi restabili „forma lui
existenţială” conformă cu fiinţa şi
care constituie un „tot viu”.
Persoana care posedă Hara
se mişcă liber cu naturaleţe. Fie că se
aşează, se ridică sau adoptă orice altă
poziţie, ea arată întotdeauna o suveranitate naturală.
A fi centrat în mod „just” semnifică nu numai că omul
este solid şi că membrele lui funcţionează
fără cea mai mică rigiditate şi fără
nici o greutate, ci şi că apare forma corespunzătoare
fiinţei lui esenţiale. Numai din centrul „just” se
naşte „forma reuşită” care se manifestă
atât în repaus cât şi în mişcare. Se spune că
o „formă” este „reuşită” atunci când îi permite
omului să rămână transparent fiinţei lui
– chiar şi în condiţiile de existenţă cele
mai contrare lui – şi să ajungă la o transparenţă
mai profundă. În această „formă”, omul poate
să se arate aşa cum este şi să fie mereu
gata pentru o transformare, aşa încât dezvoltarea organică
a „formei existenţiale” conformă cu fiinţa nu
ia niciodată sfârşit. Cu toate acestea, „ a se arăta
aşa cum este” are o dublă semnificaţie: „a fi
conform cu fiinţa” şi „a fi autentic”. „Conform cu
fiinţa” se spune despre cineva care se prezintă cum
este el „în realitate”, adică în fiinţa
lui esenţială; „autentic”
se referă la cineva care se arată fără complexe,
aşa cum este (adică aşa cum a devenit sub presiunea
condiţiilor de existenţă), şi care renunţă
să pară altul sau mai mult decât este.
Cum conştiinţa de sine a omului
care posedă Hara
este mai puţin dependentă de judecata lumii, acest
om se arată, în modul lui de a se prezenta, mai puţin
preocupat de impresia pe care o face asupra altuia. Şi,
în acelaşi timp, forţa care irumpe din profunzimile
fiinţei lui datorită Harei îi permite să manifeste o forţă mai mare decât cea de
care dispune „în realitate”.
Hara restabileşte
unitate omului cu sine însuşi. Pe plan corporal, aceasta
înseamnă că el nu trăieşte în mod constant
în contradicţie cu pulsiunile elementare care vor să
se exprime, că el nu este în continuu plasat în faţa
alternativei de a se livra lor sau de a le refula. Hara
ne deschide, ca să spun aşa, un spaţiu cu totul
nou în care toate tensiunile acumulate în om urmează să
se topească fără a fi obligate să se descarce
în exterior. Ceea ce, fără Hara,
nu poate să se elibereze decât explodând, dar trebuie deseori,
pentru un motiv sau altul, să fie reprimate sau inconştient
refulate, poate fi „descărcat” într-un misterios „spaţiu
interior” şi acolo să fie transformate într-o forţă
care vine să potenţializeze ansamblul de forţe
al persoanei. Hara
îi conferă astfel omului o putere legitimă asupra
sexualităţii lui. Numai sexualitatea aşa cum
o percepe Eul, adică limitată la o anumită formă
de satisfacere, generează acea tensiune insuportabilă
care trebuie să fie reprimată sau trăită.
Pentru cel care posedă Hara,
există o a treia posibilitate: să
se elibereze de această
tensiune deschizând o „poartă interioară”. Trecând
prin această poartă omul devine capabil să se
debaraseze de concepţia sa de satisfacţie sexuală.
Atunci, tensiunea sterilă dispare şi forţa acumulată
capătă o semnificaţie creatoare.
În rezumat, înrădăcinarea în
centrul vital, în Hara,
îi dă omului satisfacţia unei forţe care îi permite
să-şi gestioneze destinul, aşa cum nu ar putea
s-o facă numai cu forţele Eului. Este o forţă
care îl poartă în secret, o forţă ordonatoare
şi formatoare;
dar şi eliberatoare
şi unificatoare.
Fiinţa spirituală care este omul nu
aspiră numai la o viaţă asigurată. El nu
vrea numai să trăiască pentru a supravieţui,
ci doreşte să trăiască o viaţă
care are un sens. El caută în el şi împrejurul lui
armonie şi perfecţiune. El este în căutarea „desăvârşirii”,
a unei forme care să exprime în întregime sensul interior
care este în ea. În măsura în care a neutralizat Eul egocentric,
el este– atât în gândurile cât şi în acţiunile sale
– cu totul în slujba unui lucru, a unei lucrări, a unei
comunităţi. El se simte obligat să urmeze legea
acestui lucru şi alege în plus drept tovarăş
pe cel care îl completează şi dă vieţii
sale un sens mai profund. El caută să perceapă
semenii şi lumea în semnificaţia ei proprie şi
în valoarea ei proprie.
Dar când ne străduim să realizăm
un obiectiv într-un mod care să aibă sens şi
să fie conform cu scopul căutat, suntem deranjaţi,
atât în faptele cât şi în gândurile noastre, de idei preconcepute
şi de prejudecăţi. În plus, când Eul existenţial
predomină, individul se încurcă în problemele lui
pur personale, pierzându-şi astfel obiectivitatea.
Pentru ca orice judecată, orice acţiune
sau orice creaţie să fie obiectivă, trebuie ca
omul să aibă distanţa care îi va permite să
distingă despre ce este vorba în realitate, să-i perceapă
legile şi calităţile proprii. Numai această
distanţă „adecvată” care presupune ca omul să
se fi degajat de influenţa Eului conservator, şi să
se fi eliberat de prejudecăţi şi de a
priori, îi permite să aprecieze
în mod obiectiv, conform, sarcina de realizat şi să
se achite de ea în stăpânirea deplină a mijloacelor
sale.
Facultăţile omului sunt blocate
atunci când acesta este prizonier al „micului” Eu, adică
atunci când întreprinde o sarcină nefiind centrat în mod
corect. Dacă ajunge să se elibereze de acest Eu şi
dacă îşi regăseşte centrul „just”, el îşi
recapătă imediat stăpânirea deplină a facultăţilor
lui şi a cunoştinţelor lui. Pentru a reuşi
să realizeze ceva cu precizie, un sport bunăoară,
se cuvine să aibă acea supleţe interioară,
acea decontracţie, care arată că s-a emancipat
de sub tutela strâmtă a Eului. Eficacitatea pe care i-o
conferă Hara
se manifestă de fiecare dată când este vorba de a-şi
dovedi cunoştinţele sau capacităţile, de
exemplu cu ocazia oricărui examen, sub orice formă
s-ar prezenta acesta.
În definitiv, omul dispune pe deplin de
facultăţile lui dacă le lasă să intre
în joc în mod natural, fără să intervină
voinţa. Dar dacă el crede că poate să recurgă
la ele prin canalul acestei voinţe, ele i se refuză.
Orice nervozitate exprimă frica ce îl domină pe om
de a nu-şi putea duce la bun sfârşit sarcina. Această
frică provoacă o crispare a persoanei, care îi scade
capacităţile. Pentru a le regăsi, el trebuie
să se elibereze de voinţa de „a face totul” a Eului.
Aptitudinile lui astfel epurate de orice factor personal, pentru
că sunt debarasate de piedicile spiritului fixator al Eului,
omul le încredinţează unei forţe profunde care
va face să-şi îndeplinească sarcina fără
să fie nevoie ca el să participe, ca să spunem
aşa. Dar intrarea în joc a acestei forţe necesită
înrădăcinarea încrezătoare a omului în Hara,
adică în centrul eliberat de autoritatea Eului.
De menţinerea poziţiilor dobândite
este legată sterilitatea spiritului. Vederea este atunci
închisă pentru toate perspectivele noi care i se dezvăluie
omului de îndată ce face un pas înainte în modul lui de
a gândi sau de a acţiona. Numai cel care este capabil să
dea drumul la ceea ce a dobândit vede neîncetat noi posibilităţi
deschizându-se înaintea lui.
Astfel, Hara
este şi condiţia prealabilă pentru ca imaginaţia
creatoare să poată să se exprime liber. Imagini
nu pot să apară în mod spontan din profunzimi decât
dacă omul s-a eliberat de Eul care judecă numai după
ceea ce este ştiut şi cunoscut. Infinita bogăţie
a imaginilor care apar în vis este o dovadă a acestui fapt.
Ansamblul conceptelor încremenite care inhibă orice formă
de imaginaţie nu devine permeabil pentru sursa creatoare
decât în măsura în care omul, chiar şi cel trezit,
nu se preocupă în continuu de Eul său, cu vanitate
şi egoism, şi în care este capabil să trăiască
pe baza centrului „just”. Deplin conştient de exigenţele
lumii, el deschide atunci poarta pentru această viaţă
care vine din profunzimi, regeneratoare, sursă de progres
şi fericire.
Astfel deci, pentru domeniul spiritului
obiectivant, al culturii şi al civilizaţiei, înrădăcinarea
în Hara
semnifică irumperea acestei forţe din profunzimi care
îl dotează pe om cu spirit de invenţie, cu daruri
creatoare şi îl face să acţioneze cu intuiţie,
imaginaţie şi în mod obiectiv, eliberându-l de rigiditatea
formelor de gândire „bine rodate”, a rezultatelor dobândite
şi a obiceiurilor îndrăgite. Atunci, Fiinţa inerentă
fiinţei esenţiale poate să se exprime, fie în
modul de a percepe lucrurile sau de a le înţelege, în maniera
de a iubi sau de a crea.
Situaţiile, sarcinile în care omul
eşuează sunt foarte diferite. Totuşi, oricare
ar fi circumstanţele, aceste eşecuri au toate o cauză
comună şi anume: lipsa de calm încrezător. Calmul
nu poate să apară când există predominanţa
Eului preocupat de menţinerea lui şi dornic să
facă totul prin el însuşi. Hara
elimină acea tensiune datorată Eului
şi îi conferă omului acea formă „transparentă”
sau acea „transparenţă concretizată într-o formă”
care face din fiecare situaţie din existenţă
o etapă din progresarea pe Cale şi din orice acţiune
ocazia de a exprima fiinţa esenţială.
Sursa: un capitol tradus din cartea:
HARA, centrul vital al omului, de K.G. Durckheim,
Traducerea îmi aparţine, VJ.