Jiddu Krishnamurti

CE ESTE O MINTE RELIGIOASĂ?

Ar trebui să vorbim împreună despre semnificaţia mor­ţii, despre ce înseamnă religia şi meditaţia, înainte însă de a  pătrunde în aceste lucruri, aş vrea să ştiu dacă este cineva conştient de ce se întâmplă cu minţile noastre, cu creierul nostru; dacă cineva este conştient de lucrurile extraordinare cărora creierul, care este lăcaşul gândului, le-a dat fiinţă. Pe plan tehnologic, am progresat, am înaintat foarte repede, dar pe plan psihologic comportamentul nostru, atitudinile, acţiunile noastre, au rămas mai mult sau mai puţin neevo­luate. Suntem în continuare agresivi, brutali, cruzi, smintiţi. Aparent omul se comportă mai mult sau mai puţin aşa cum o făcea şi acum 40.000 de ani.

Dacă am avea aceeaşi energie, aceeaşi intensitate pe care o folosim în lumea tehnologică, dacă am coborî foarte, foarte adânc în noi înşine şi am trece dincolo de noi înşine, am vedea că mintea are capacităţi infinite. Dar sunt foarte puţini aceia care au pornit în această călătorie, foarte putini aceia care au pătruns în interiorul întrebării dacă mintea poate fi vreodată total liberă, şi foarte puţini au fost aceia l care au scrutat în adânc, pentru a vedea ce zace dincolo de minte - dacă, evident, există ceva dincolo de gândire.

Unii dintre dvs. au auzit probabil de ingineria genetică. Experţii presupun existenta unui factor, a unui element creator transmis de tată descendenţilor, anumite tendinţe, anumite calităţi. Ei spun că de mii de ani încoace omul nu s-a schimbat, dar susţin că el poate fi schimbat prin intervenţii genetice. Aceasta este însă o problemă complexă, p_e care n-o vom discuta. Noi însă trebuie să înţelegem ce se întâmplă şi anume că fiinţele umane nu şi-au schimbat în mod profund caracteristicile, felul de viaţă, violenţa etc; spe­cialiştii speră că printr-un anumit proces chimic să schimbe genele, factorii care transmit anumite caracteristici de la tată la fiu. Ar trebui de asemenea să vedem ce se întâmplă în lumea computerelor. Toate acestea nu pot fi nesocotite: ingineria genetică şi ceea ce se întâmplă în lumea computere­lor. Se încearcă a se crea prin computer o inteligenţă artifi­cială, o inteligenţă care va gândi mult mai repede, mai exact, informând roboţii despre ce ar trebui să facă. Aşa că, pe de o parte ingineria genetică, şi pe de altă parte, compu­terul, computerul acţionând ca o fiinţă umană, inventând generaţie după generaţie de computere, îmbunătăţindu-le. N-am să intru în toate lucrurile astea.

Dar ce se va întâmpla cu mintea omului? Ce se va întâmpla cu noi, din moment ce computerul poate face aproape tot ce facem noi? El poate medita, poate inventa zei mult mai buni decât ai noştri, poate da cunoştinţe, poate da educaţie copiilor dvs. cu mult mai bună decât actualii pro­fesori, şi poate crea omului mari posibilităţi de destindere, înţelegeţi natura acestor lucruri, semnificaţia lor? Adică, ce se va întâmpla cu minţile noastre? Când computerul şi ingi­neria genetică înaintează atât de repede, ce se va întâmpla cu noi? Vom avea mai mult timp de destindere, computerul şi robotul vor lucra cu mult mai mult decât o facem noi acum în fabrici, în birouri. Omul va avea atunci mai mult timp liber. Cum îl va folosi? Vă rog, însoţiţi-mă, pentru o clipă în această cercetare, în cazul în care computerul poate gândi în locul dvs., poate avea o memorie cu mult mai bună decât dvs., poate face calcule cu o viteză uluitoare dându-vă timp liber, atunci una din două: ori veţi merge pe drumul plăcerii care înseamnă distracţie, cinematograf, preocupări religioase - cunoaşteţi toată această industrie a petrecerii timpului, inclusiv „maeştrii" - ori veţi merge pe drumul căutării psihologice, cercetând în interior şi găsind prin dvs. înşivă un spaţiu extraordinar, aflat dincolo de orice gând. Acestea sunt singurele două posibilităţi care ne-au rămas - petrecerea timpului, distracţii, sau cercetarea în însăşi struc­tura psihicului, şi acţiunea. Şi acum, ne întrebăm: ce este de fapt mintea noastră, ce este creierul? Putem afla prin noi înşine?

Mai întâi, vom începe prin a întreba care este semni­ficaţia morţii. Aceasta este problema întregii omeniri, atât a tinerilor, cât şi a celor în vârstă. Care este înţelesul, semni­ficaţia acestui lucru extraordinar numit moarte? Aseară, am vorbit despre mai multe lucruri, inclusiv despre iubire şi compasiune; despre ce înseamnă relaţia vieţii care nu e doar existenta omului, despre relaţia ei cu iubirea, cu moartea, şi cu întreaga căutare a omului de mii de ani încoace spre a găsi ceva aflat dincolo de orice gândire. Trebuie să înţe­legem cu toţii care este sensul morţii, căci vom muri cu toţii. Aceasta este o certitudine absolută. Noi suntem fie speriaţi de moarte, fie construim raţionamente în privinţa ei. Dvs. spuneţi „da", o accept, accept moartea, adică mă supun ei, o suport - ceea ce înseamnă a permite întregii existenţe a unei fiinţe umane să ia sfârşit prin boală, prin bătrâneţe, ori printr-un accident oarecare. Noi nu apucăm să aflăm în decursul vieţii noastre ce înseamnă a muri, nu ajungem să-i înţelegem adâncimea. Dvs. priviţi moartea ca pe un incident al vieţii, ca pe un fapt al vieţii, aşa cum violenţa este un fapt al vieţii, aşa cum ura este un fapt al vieţii. Dacă suntem cât de cât raţionali, sănătoşi, trebuie să privim această pro­blemă a morţii într-un fel asemănător, nu acceptând-o, nu spunând doar că este inevitabilă, sau încercând să desco­perim ce se află dincolo de moarte, ci observând natura morţii.

Ce înseamnă moartea pentru cei mai mulţi dintre noi? Cu siguranţă, înseamnă sfârşitul, atât organic cât şi biologic, al tuturor lucrurilor pe care le-am avut aici, sfârşitul tuturor rănilor, durerilor, sacrificiului, împotrivirii, însingurării, dis­perării; toate acestea iau sfârşit, ceea ce înseamnă fie că are loc o continuitate a „eu"-lui, a sinelui, fie că acesta ia sfârşit. Am spus că moartea este un sfârşit. S-ar putea să credeţi în reîncarnare, cum fac cei mai mulţi dintre dvs. Dacă e aşa, atunci trebuie să vă asumaţi această întrebare: ce este acel ceva care continuă? Există o continuitate, ori există o neîn­cetată schimbare - sfărâmare, sfârşit, început? De credeţi cumva că veţi renaşte - cum cred cei mai mulţi oameni în India - atunci ce este acel ceva care va renaşte? Fireşte, nu corpul fizic, căci dacă aveţi această credinţă, înseamnă că este o continuitate a ceea ce sunteţi acum, adică o conti­nuitate a credinţelor, a activităţilor, a lăcomiei dvs., ş.a.m.d., adică snopul care este conştiinţa, care este „şinele". Acest sine, care e în mod esenţial conştiinţă, este plămădit de gân­direa dvs., de lăcomia dvs., de invidia dvs., de credinţele dvs. religioase, de superstiţiile dvs.; toate astea sunt activi­tăţi ale gândirii. Sunteţi rezultatul unei continue mişcări a gândului, în cazul în care credeţi în reîncarnare şi în toate celelalte, trebuie să aflaţi dacă este vorba de o iluzie sau de o realitate. Dacă dvs. sunteţi numele pe care-1 purtaţi, forma dvs., ideile, concluziile, experienţele dvs., oare sunt toate astea factorii continuităţii ca „eu" în viaţa următoare? Ce este acest „eu"?

Fiecare dintre noi crede că este o entitate separată: credem că suntem aşa-zişi indivizi. Ce este această individualitate - numele, forma, amintirea, suferinţa, însingurările, durerea, neliniştea, haosul, suferinţa, şi nesiguranţa dvs.? Puteţi trăi într-o casă frumoasă, sau într-o cămăruţă, sau într-un apartament drăguţ - tot acelaşi sunteţi, adică toate cele înşirate mai sus. Când eşti legat de o casă, eşti acea casă; când eşti legat de corpul tău, eşti acest corp. Poţi să ai o mobilă minunată, dar dacă eşti legat de ea, eşti însăşi mobila. Astfel că sunteţi toate astea laolaltă. Să vedem care sunt implicaţiile ataşamentului atunci când ataşamentul este faţă de un scaun, de o persoană, de o idee, de un ideal, sau de o experienţă personală. Să vedem care este cauza ataşamentului, căci moartea spune că nu poţi fi ataşat, fiindcă ea este sfârşitul a toate. Poţi să crezi în viitor, dar moartea spune că ai terminat, că ataşamentul a luat sfârşit, că s-a terminat cu contul din bancă, cu „gurul", şi cu tot ce ai urmărit - totul a ajuns la capăt. Şi atunci ce continuă, ce renaşte - amintirile, ideile? Şi acestea ce sunt? - ceva mort, ori nu există niciun fel de continuitate? Vă rog, reflectaţi, cercetaţi. Continuitate înseamnă ceva care merge mai de­parte, schimbându-se. Dvs. deveniţi ceva, şi împlinind ce aţi urmărit vreţi mai mult. Continuitatea cere să fii adăpostit, cere siguranţă, dar sunteţi oare siguri de ceva? Există oare siguranţă şi adăpost în ideile dvs.? Noi vrem continuitate. Sperăm să avem continuitate, pentru că în ea sperăm că vom găsi adăpost. Cineva a fost căsătorit timp de zece, cincisprezece, sau cincizeci de ani - în acest fapt există un anumit fel de continuitate, dar în această continuitate zace conflict, mizerie, nefericire şi toate celelalte.

Aşa că, de fapt, nu există deloc continuitate. Dacă eşti conştient de ceea ce se întâmplă, constaţi că se petrece o continuă schimbare. Schimbare - chiar dacă e vorba de una superficială sau de o mutaţie totală. Acel ceva care a existat suferă o schimbare completă. Trebuie să afli prin tine însuţi care este adevărul în această privinţă. Nu poţi fi convins cu argumente, prin aşa-zisa evidenţă, ş.a.m.d.. Nu poţi fi convins cu nimic. Trebuie să cercetezi, să cauţi şi să afli ce este adevărat şi ce este părelnic. Noi am trăit cu iluzia că suntem entităţi separate, în timp ce, dacă veţi examina lucrurile foarte îndeaproape, veţi vedea că ceea ce este conştiinţa dvs., adică dvs. înşivă, este împărtăşită de întreaga omenire. Toţi suferă ca şi dvs., sunt nesiguri ca şi dvs., sunt însinguraţi, nenorociţi, confuzi, neliniştiţi ca şi dvs. Aşadar conştiinţa dvs. nu este a dvs. Este conştiinţa întregii omeniri. Dvs. sunteţi omenirea.

Aceasta nu este doar o concluzie logică sau o observaţie. Este un fapt. Am fost pregătiţi, instruiţi, atât din punct de vedere religios cât şi educaţional, că suntem indivizi separaţi. Suntem înfricoşaţi de faptul că această individualitate ar putea ajunge la un sfârşit. Când cineva se apropie de problema morţii cu un asemenea gând, cu un asemenea concept despre individ, se iveşte o imensă frică de a ajunge la capăt. Dacă însă vezi realitatea, adevărul faptului că eşti tot restul omenirii, atunci ce este moartea?

Aţi cercetat vreodată care este natura sfârşitului, nu a sfârşitului după care urmează ceva, ci a sfârşitului pur şi simplu? Adică, eşti ataşat, acesta e un fapt obişnuit; ataşat de copii, de soţ, de soţie, de una sau de alta. Vine moartea şi şterge acest ataşament. Nu-ţi poţi duce banii în cer. Ti-ar plăcea poate să-i ai cu tine până în ultimul moment, dar nu-i poţi lua cu tine, iar moartea spune, nu. Putem noi oare, în viaţă fiind, să înţelegem natura ataşamentului, cu toată frica lui, cu gelozia, neliniştea, cu simţământul lui de posesivitate? în viaţă fiind, putem să ne eliberăm de ataşament? în viaţă fiind, să punem capăt la ceva în mod voluntar, fără nici un fel de presiune din afară, fără vreo răsplată sau pe­deapsă? Să pui capăt la ceva - în această acţiune există o mare frumuseţe. Atunci înţelegi natura libertăţii, în acest sfârşit există un început, ceva nou. Există un sfârşit şi când există acest sfârşit, există şi simţământul totalei eliberări de povara pe care omenirea o poartă de secole.

Dvs. ascultaţi toate astea, zâmbiţi, daţi din cap, dar veţi continua să fiţi ataşaţi. Aceasta e calea cea mai uşoară, cea mai confortabilă şi mai puţin dureroasă, dar veţi continua. Şi numiţi acest comportament „practic", în timp ce, dacă înţelegeţi natura sfârşitului, dacă puneţi capăt ambiţiei dvs. în această lume extrem de competitivă, înţelegeţi sfârşitul aroganţei, a mândriei, a statutului dvs. social. Când acest aşa-zis organism sfârşeşte, conţinutul conştiinţei omenirii merge mai departe - afară de cazul când faceţi o schimbare radicală în această conştiinţă, o mutaţie, astfel încât să scăpaţi din curentul egoismului, să nu mai fiţi prinşi, încarce­raţi, aruncaţi în închisoarea ataşamentului, a nesiguranţei ş.a.m.d.. Atunci există un mod de a trăi total diferit.

Ar trebui de asemenea să vorbim despre religie. Este o problemă foarte complexă. Vom descoperi împreună o minte care este religioasă, nu mintea care practică „puja", ceremo­niile, credinţele şi toate celelalte. Asta nu este religie. Toate astea sunt născociri ale gândului. Dumnezeu este născocirea dvs., pentru că găsiţi că viaţa este stupidă şi plicticoasă. E dureros să trăieşti. Aşa că îl născociţi pe Dumnezeu, care este desăvârşit, atotiubitor; vă închinaţi acestei iluzii, adorând ceea ce dvs. aţi făurit, ceea ce dvs. aţi plămădit cu ajutorul gândului. Astfel, gândul vă înşeală, dar mergeţi mai departe, pentru că vă place să trăiţi în iluzie.

Trebuie să aflăm ce este o minte religioasă, căci o minte religioasă aduce cu sine o lume nouă, o nouă civilizaţie, o cultură nouă, o nouă revărsare de energie. Trebuie să descoperi prin tine însuţi ce este o minte religioasă, iar nu să ţi se spună, nu să fii condus, nu să ţi se explice. Prin urmare, ce este o minte religioasă? Nu puteţi afla acest lucru decât dacă negaţi în mod total întreaga structură religioasă prezentă, cu toate credinţele şi ideile ce o însoţesc, deoarece numai o minte liberă poate să descopere calitatea unei minţi religioase.

Mai întâi, omul poate să vadă foarte limpede că liber­tatea este esenţială, dar nu libertatea de ceva anume. Un prizonier vrea libertate, ceea ce înseamnă mai întâi că este prins într-o închisoare şi apoi vrea să o părăsească. Aceasta nu este decât o reacţie. Această reacţie nu e libertate. Libertate înseamnă sfârşitul, încetarea totală a tuturor iluziilor, a tuturor credinţelor, a tuturor dorinţelor adunate în dvs. O minte religioasă este o minte echilibrată, sănătoasă, activă; ea înfruntă fapte, nu idei. Vorbitorul poate continua să explice ce este o minte religioasă. Dvs., poate veţi accepta, sau veţi respinge definiţiile; simpla argumentare, analiză, simpla punere în discuţie poate ajuta, dar acest lucru nu va duce în mod necesar la apariţia unei minţi religioase. Pentru asta trebuie să ai o mare umilinţă, un simţ al ne-cunoaşterii. De asemenea, o minte religioasă acţionează, pentru că are compasiune. Această acţiune se naşte din inteligenţă. Inteligenţă, iubire, compasiune - toate merg împreună. Aceasta este meditaţia. Puteţi sta în capul oaselor corect şi cu picioarele încrucişate, puteţi respira cum trebuie, puteţi practica diferite sisteme, dar aceasta nu este meditaţie.

Vom cerceta, vom căuta să aflăm prin noi înşine ce este meditaţia. Cuvântul „meditaţie" nu înseamnă, dacă ne luăm după un dicţionar bun, „a cântări", „a gândi", „a privi de aproape", „a veni în contact cu ceva sublim născocit de gândire", ci a te apropia şi a atinge, a pipăi propria ta viaţă de fiecare zi. Acesta este înţelesul dat în mod obişnuit în dicţionar cuvântului „meditaţie". Meditaţia implică şi sensul de măsurare. Acesta este înţelesul acestui cuvânt. Aşa că începem prin a ne întreba: de ce măsurăm? Ce înţelegem prin măsurare? De ce stăruie în mintea şi în inima noastră această continuă măsurare? Măsurarea înseamnă comparaţie. Mă măsor cu tine, vrând să fiu ca tine, ca „gurul" tău, să fiu ca cel mai înalt model pe care îl ai tu, indiferent care ar fi acela. De ce oare comparăm în viaţă? Noi spunem că folo­sim comparaţia pentru a progresa. Tot timpul comparăm. Tu eşti frumos, eu nu sunt. Vreau să fiu la fel de puternic şi de frumos ca tine. Vrem să fim şi noi la fel de iluminaţi ca voi. Această stare de competiţie stăruie tot timpul între noi. Nu suntem niciodată liberi de această mişcare, dar, dacă am fi, ce am fi? înţelegeţi întrebare?

Este oare cu putinţă să fii liber de comparaţie, să-i pui capăt? Ne-comparând, înlături o mare povară, care nu are niciun fel de realitate. Şi atunci tu eşti ceea ce eşti. De aici se poate începe; dacă însă compari tot timpul, devenind alt­cineva, eşti fundamental nefericit, neliniştit, înspăimântat. Vă rog, puneţi-vă întrebarea dacă puteţi trăi fără compa­raţie, fără niciun fel de măsurare - ceea ce este foarte greu, pentru că noi suntem antrenaţi, educaţi, încredinţaţi că suntem asta, dar că vom deveni cealaltă. Devenirea este o formă de măsurare. A trăi fără nici măcar o singură mişcare de măsurare, aceasta este o parte a meditaţiei.

Cei mai mulţi dintre cei care meditează urmează dife­rite sisteme. Fiecare îşi are „gurul" său, şi fiecare „guru" a stabilit un anumit sistem de meditaţie, iar dvs. practicaţi, repetaţi anumite cuvinte iarăşi şi iarăşi, şi numiţi asta meditaţie. Ce se întâmplă cu creierul dvs., repetând mereu şi mereu acelaşi lucru? Deveniţi din ce în ce mai nătângi, mai greoi. Deveniţi nişte maşini şi credeţi că asta e medi­taţie. Şi veţi continua să faceţi acest lucru, în ciuda celor l spuse de vorbitor, în cercetarea a ceea ce înseamnă medi­taţia, nu încape nici un sistem şi nici un fel de efort. Efortul înseamnă conflict, vrajbă. Puteţi fi liberi de sisteme, de practici, realizând faptul că mintea dvs., simţurile dvs. devin greoaie, întunecate? Puteţi fi liberi de sisteme? Poate mintea, creierul, să-şi dea seama ce înseamnă să urmezi pe cineva, ce înseamnă să asculţi ce îţi spune cineva, pentru simplul motiv că-şi zice „guru"? Toate astea au distrus frumuseţea minţii religioase.

Meditaţia nu este nimic din toate astea, inclusiv yoga. Şi atunci ce este meditaţia? Dvs. vreţi experienţă. Tânjiţi, sunteţi însetaţi de a avea o experienţă stranie, o aşa-zisă ex­perienţă spirituală. Sunteţi sătui de experienţele acestei lumi, de durere, nelinişte, suferinţă, şi aţi vrea ceva mai mult, o experienţă măreaţă. Experienţa nu are nici o legătură cu ' meditaţia. Pentru a experimenta, trebuie să existe un expe­rimentator, care nu este altceva decât continuitatea amin­tirilor trecute, care, la rândul lor, nu sunt altceva decât eul. Meditaţia este înţelegerea întregii structuri a „eului", a sinelui, a egoului, prilej de a vedea dacă este cu putinţă să fii totalmente liber de eu, şi să nu cauţi vreun supra-eu. Supra-eul este eu-l.

Aşadar, meditaţia nu este defel o activitate cultivată, determinată. Trebuie să fie libertate, şi acolo unde există libertate, este şi spaţiu. Avem noi oare spaţiu, în afara celui din lumea fizică? Avem noi spaţiu trăind aici, în Bombay? Nu prea. Trăim în câte un mic apartament, sau în câte o cămăruţă şi încetul cu încetul minţile noastre încep să se împace cu spaţiul mic. Noi însă vorbim despre acel spaţiu vast, care nu este îngrădit de ziduri. Ştiţi cum e când pri­veşti marea după ce s-a ridicat ceaţa şi vezi zarea înde­părtată, vastul ei cerc, şi cum e când îţi ridici privirea la stele şi le vezi strălucind fără seamăn în spaţiul nemărginit, ca apoi să vezi cât e de mic spaţiul cuprins în mintea ta, cât e de îngust? Să vezi cuprinsul inimii şi al minţii, cât este de controlat, de mărginit, de fragmentat. Cu greu găseşti puţin spaţiu în tine însuţi. Pentru a înţelege acel ceva care este sacru, spaţiul vast şi nemărginit trebuie să fie în tine, înlăuntrul tău, iar nu în afară. Spaţiu nu înseamnă separaţie. Spaţiu nu înseamnă despărţire. Când desparţi, se creează un loc gol între tine şi soţia ta, între tine ca indian şi altă ţară, dar această distanţă nu înseamnă spaţiu. Spaţiu inte­rior poate exista doar acolo unde nu este niciun fel de con­flict. Şi numai acolo unde există acest vast spaţiu nemărginit al minţii, numai acolo, în acel spaţiu, există energie, dar nu energia şi agitaţia gândirii, pentru că acea energie este născută din libertate.

Când există acel spaţiu, acea tăcere şi acea nemăsurată energie, ia fiinţă acel ceva care este dincolo de orice nume, de orice măsură şi de orice timp; atunci ia fiinţă acel ceva care este sacru. Dar pentru a-l găsi, trebuie să ai mare iubire, mare compasiune, şi totul trebuie să înceapă acasă. Trebuie să-ţi iubeşti soţia, copiii, bărbatul. Iubirea nu poate exista împreună cu ataşamentul. Dacă există ataşament, atunci ai toate problemele vieţii. Aşa că, domnilor şi doamnelor, este viaţa dvs. Ori faceţi o profundă revoluţie psiho­logică înlăuntrul dvs. înşivă, ori experţii în genetică vă vor obliga ei să faceţi ceva. Şi în cazul acesta, nu veţi mai fi decât nişte maşini. Viaţa nu va mai avea decât puţin înţeles, însă există o mare semnificaţie, un adânc înţeles, dacă realizaţi ce este iubirea, compasiunea şi inteligenţa. Şi de aici vine o mare tăcere şi spaţiul vast. Dar nimic din toate astea nu poate fi, dacă există cea mai vagă umbră de egoism. Aceasta este meditaţia, iar nu repetarea unor cuvinte, nu structura voinţei, ci disciplina ordinii care se iveşte atunci când conflictul dispare cu desăvârşire.

BOMBAY, 30 ianuarie 1983

(din volumul :
Krishnamurti - Mintea fãrã margini,
Editura Herald, detalii carte aici
trad. Georgeta Anghelutã)