Un Moine de l’Eglise d’Orient
  “Amour sans limites”

("Iubire fãrã margini")

Tu esti iubit

Înstiintare bulversanta

Prabusirea zidurilor

Strainul

TU ESTI IUBIT

Copilul meu, acest cuvânt pe care ti-l adresez te introduce chiar în mijlocul Rugului Aprins. Nu mai esti în pragul misterului. Tu esti iubit. Aceste trei cuvinte, dacã vrei sã le primesti cu adevãrat, pot bulversa si transforma întreaga ta viatã.

Tu esti iubit. Trebuie sã începem cu începutul.Trebuie sã punem pe primul loc Iubirea mea pentru oameni, Iubirea mea fãrã margini. Iubirea omului pentru Dumnezeu nu este decât rãspunsul la Iubirea mea. Eu sunt cel care a iubit mai întâi. Totdeauna eu sunt cel care ia initiativa.

Cum m-ai putea tu iubi, dacã n-ai primi mai întâi revelatia Iubirii mele pentru tine ? Trebuie, la un moment dat, sã simti ca un soc Iubirea pasionatã pe care ti-o ofer. Si, dacã vrei sã vestesti Evanghelia mea, tu trebuie mai întâi sã mergi simplu printre oameni, spunând fiecãruia: "Tu esti iubit." Totul decurge de aici. Acesta este punctul de plecare.

Ce înseamnã "a iubi" când Dumnezeu este cel care iubeste, Dumnezeu, Iubirea esentialã ? Orice iubire este o miscare a unei fiinte cãtre alta, cu dorinta unei anume uniri. Orientãrile acestei miscãri, modalitãtile ei, variantele ei sunt nenumãrate. Ele merg de la sub-omenesc la supraomenesc. Dar existã mereu tendinta spre o unire, dorinta de unire, fie posesivã, fie sacrificialã.

Iubirea mea pentru oameni este o miscare de la mine însumi spre ei, nu doar pentru a fi cunoscut de ei, sau pentru a fi, într-o oarecare mãsurã, imitat de ei, ci pentru a mã uni cu ei, pentru a mã dãrui lor.

Iubirea mea, Iubirea în esenta ei incoruptibilã, Iubirea fãrã margini, nu este niciodatã absentã cu desãvârsire. Dumnezeu nu este niciodatã absent. Uneori Iubirea pare abia existând, aproape imperceptibilã, acoperitã de urã, de perversiuni de tot felul, de un strat de brutalitate instinctivã. Dar eu lucrez prin aceasta. Iubirea cea mai deformatã o fac capabilã sã se ridice pânã la darul constient si total. Iubirea are multe aspecte. Dar nu existã decât o singurã Iubire.

Tu esti iubit. Existã loc pentru o persoanã infimã în flacãra Rugului Aprins ? Un suflet, o persoanã pe care eu o iubesc nu este infimã. Tu esti iubit. "Tu" esti cel care este iubit. Nu enunt aici o afirmatie generalã. Nu vorbesc în acest moment unei colectivitãti. Nu spun în acest moment: "Voi sunteti iubiti."

Cu sigurantã, voi toti pe care Iubirea mea i-a creat, voi sunteti toti, într-un sens foarte exact, preaiubitii mei. Sunteti membrele aceluiasi trup, care este trupul meu. Dar aici, copilul meu, vorbesc unei persoane, tie însuti. Si îti dau un nume pe care nu-l dau nimãnui altuia.

Da, eu te chem printr-un nume tainic. Din întreaga vesnicie, acest nume ti-a fost rezervat. Este un alt nume decât acela prin care te cheamã oamenii. Este numele scris pe o piatrã albã si pe care nu-l cunoaste nimeni decâ (dacã este atent la dar) cel care îl primeste.

Fiecãruia dintre voi, în gândul divin, îi este destinat sã descopere si sã facã vizibil pentru altii o fatetã diferitã a Diamantului unic. Tu esti aceastã fatetã. Orice ar fi putut face viata ta din tine, tu esti unul dintre aspecte, un aspect diferit de legãturã care uneste ficare om cu Iubirea personalã. Tu esti o razã a Iubirii, emanând din Iubire, chiar dacã raza pare întreruptã(frântã).

Cu ce fel de Iubire esti tu deci iubit ? Eu nu îti zic: "Ai fost iubit." Nu îti zic nici: "Vei fi iubit." Nu doar ieri, sau alaltãieri te-am iubit. Nu doar mâine sau poimâine te voi iubi. Astãzi chiar, în acest minut esti iubit.

Si asa este în cazul fiecãrui om. Esti uimit, copilul meu, si mã întrebi: "Adevãrat ? În toate cazurile ?" Da, în toate cazurile. Tu continui:"Doamne, cum se poate aceasta ? Cel care pãcãtuieste împotriva ta, ar putea fi el, chiar în acel moment, iubit de tine ?" Da, copilul meu. Dacã nu as continua sã-l iubesc pe cel care pãcãtuieste, l-as lãsa sã trãiascã înaintea mea ? Iubirea este asezatã ca un cersetor la usa celui care nu iubeste. Ea asteaptã. Ea va astepta. Durata asteptãrii mele depãseste toate previziunile omenesti. Nu cãuta sã pãtrunzi taina aceasta. Eu astept. Si cine mã va putea despãrti de dragul meu pãcãtos ?

Iatã deci, copilul meu, cu ce fel de iubire esti iubit. Nu îti zic cã esti iubit cu mãrinimie, mult iubit, iubit mai mult sau mai putin decât altii Ai auzit spunându-se cã iubesc pe unii, cã urãsc pe altii, cã iubesc dupã grade foarte diferite. A trebuit eu însumi sã vorbesc oamenilor prin posibilitãti omenesti, într-un limbaj omenesc, într-un stil educativ, cu atât de sãracele cuvinte omenesti, incapabile sã exprime realitãtile dumnezeiesti. Dar, în Iubirea mea îndivizibilã, nu existã "mai mult" sau "mai putin". Iubirea mea este calitate purã. Nu are nimic cantitativ, nici mãsurabil. Tuturor li se oferã în nemãrginirea ei. Nu pot iubi decât divin, adicã total, dându-mã pe mine însumi de tot. Oamenii sunt cei care se deschid mai mult sau mai putin, sau se închid Iubirii.

Mã voi folosi de o imagine. Iubirea divinã este asemãnãtoare unei presiuni atmosferice care înconjoarã, cuprinde fiecare fiintã si apasã asupra ei. Ea asediazã fiecare om, vrea sã-l ia. Cautã sã-si croiascã o deschizãturã, sã gãseascã calea care duce spre inimã si permite sã pãtrundã peste tot. Diferenta între pãcãtos si sfânt este cã pãcãtosul îsi închide inima Iubirii, în timp ce sfântul se deschide acestei Iubiri. Dar este vorba de aceeasi Iubire, de aceeasi presiune. Unul o respinge, altul o acceptã. Nu existã acceptare fãrã un har (grâce în fr. - n.t.), dar acest har nu se mãsoarã.

Copilul meu, îti spun încã odatã. Eu îl iubesc pe fiecare - în acelasi timp total si diferit. Iubesc pe fiecare "altfel". Existã loc aici pentru intentii si duiosii divine, pentru haruri, chemãri, alegeri prin care niciunul nu seamãnã cu altul. Pe tine însuti, copilul meu, te iubesc altfel decât pe altul. Te iubesc cu o Iubire care, asemenea ei, nu e datã nimãnui. Te iubesc cu o iubire incomparabilã, unicã. Pãcatele tale pot rãni Iubirea pe care o am pentru tine. Ele nu o pot micsora.

As putea spune cã iubesc omul "din toatã inima mea"? Aceste cuvinte sunt neadecvate pentru Dumnezeu cãci implicã aspectul cantitativ. Inima mea nu are nici totalitate, nici jumãtate, nici treime. Ea este fãrã margini. Iubirea venitã dinspre om are limite, pentru cã omul însusi este o fãpturã finitã.

Si totusi, copilul meu, poti vorbi de mii de "din toatã inima" divin, într-o manierã simbolicã. Aceasta vrând sã spunã cã Iubirea se apropie de tine fãrã restrictii, cu imensitatea sa, cu infinitatea sa, în totalitatea sa, cu nemãrginirea sa. Fiecare dintre voi, fiecare fãpturã, fiecare fir de nisip, fiecare fiintã perceputã la microscop este iubitã de mine. Crezi tu aceasta ?

Copilul meu, tu esti, în acest moment, un punct de aplicatie (punere în practicã) a iubirii fãrã margini în univers. Eu, Dumnezeul tãu, Domnul tãu, sunt aplecat spre tine. Fiinta divinã este într-un anume mod concentratã asupra ta, cum este asupra fiecãrei alte existente, ca si cum tu ai fi, cu toate acestea, singur în ochii ei. Existã în acest gând, în aceastã realitate, ceva care sã te exalte si sã te bulverseze. Tu esti iubit. Repetã-ti acest cuvânt si hrãneste-te cu el. Primeste declaratia mea de Iubire cu o umilintã si o încredere bucuroasã si, atunci, sufletul tãu va cânta.

ÎNŞTIINŢARE BULVERSANTĂ

Iubirea fără margini forţează porţile. Poate că am atins o coexistenţă paşnică cu Dumnezeu. Poate că am ajuns să mă cred mai mult sau mai puţin „în regulă” apropo de suflet şi să mă simt, mai mult sau mai puţin, în odihnă. Poate că avem în vedere o bătrâneţe liniştită, fericită.

Şi iată că toate previziunile sunt bulversate de un anunţ divin. Dumnezeu cere de la mine un lucru la care nu mă aşteptam de loc. Este ca şi anunţul unui copil nedorit.

A pleca urechea la această exigenţă, a lua această decizie care costă, ah! Pentru ce? Totul părea să meargă atât de bine! Sunt necesare alte incertitudini, noi anxietăţi? Trebuie să retrăim peripeţiile primei chemări (a trecut mult timp deja) ? Va trebui să ies din nou din ţara obişnuită, fără a şti unde mă va duce Dumnezeu ?

Nu am spus aceste cuvinte lui Dumnezeu, dar le-am gândit. Cu siguranţă nu am zis „Nu” domnului, dar i-am dat un răspuns care echivalează cu un refuz respectuos:”Oh, fie ca omul care sunt să trăiască încă înaintea Ta”.

Omul care sunt… acest om reprezintă o stare prezentă, o situaţie bine definită, un ansamblu de lucruri în care ne-am instalat şi, poate, o relaţie cu Dumnezeu care îmi părea suficient de bună. Ce să doreşti mai mult ?

Iubirea fără margini vrea să dea năvală în viaţa mea. Vrea să tulbure ceea ce există. Vrea să distrugă ceea ce părea stabil şi să deschidă orizonturi noi – la care niciodată nu m-am gândit.

Voi refuza ? Voi fugi din faţa anunţului care mi-este făcut ? Dacă refuz, nu voi deveni străin oricărei iubiri ? Dar iubirea unde mă voi fixa astfel va fi o iubire relativă şi limitată. Va fi refuzul Iubirii absolute şi a cutezanţelor ei. Va fi un lac stătător în locul mării întinse.

Doamne Iubire, rupe tu însuţi legăturile care mă reţin.

Nu voi mai reveni la tine, râu familiar.

Oh, Doamne Iubire, fie să trăiască înaintea Ta omul care voi fi !

PRĂBUŞIREA ZIDURILOR

Fortăreaţa înconjurată de metereze, unde nu se poate intra, sau de unde nu se poate ieşi, este o imagine expresivă a separării. Ea reprezintă tocmai negarea Iubirii nemărginite.

Orice separare provenită dintr-un refuz al iubirii este păcat, oricare ar fi forma. Şi orice păcat este separare. Separarea este tocmai păcatul…

A se separa, a deveni sau a rămâne străin „altuia”, merge împotriva însuşi sensului evoluţiei vieţii. Animalele primitive se izolau sub carapace grele. Se apărau prin puternicele lor mijloace de apărare. Încet-încet, treptat, ele au pierdut acele mijloace defensive, dar şi-au dezvoltat sistemul nervos. Şi-au extins contactele. Omul este cel mai puţin protejat din lumea vie, dar cel mai deschis la comunicare.
Aşa a vrut Domnul Iubire.

Cetatea închisă este, într-o situaţie determinată, o persoană sau un grup de persoane de care am vrea să ne apropiem şi cu care a vrea să intrăm într-o autentică relaţie iubitoare. Dar cetatea şi-a închis porţile în faţa noastră.

Ce-i de făcut ? Să trecem la asaltul meterezelor ?

Nu. Trebuie, de mai multe ori, de şapte ori, de şaptezeci de ori câte şapte , făcut înconjurul fortăreţei, în linişte, cu o rezervă respectuoasă şi afectuoasă, fără a ne lăsa impresionaţi de pietrele sau injuriile care ne-ar putea fi aruncate. Şi mai ales, în acest circuit, trebuie să purtăm cu noi chivotul legii, chivotul relaţiei noastre cu Domnul Iubire, adică tot ceea ce avem mai sacru şi mai generos în interiorul nostru.

Şi aceasta până când Domnul Iubire ne spune: „Iată ţi l-am dat în mâinile tale pe acesta sau pe aceia. Am distrus zidul de separare. Ţi-i dau ţie. Te dau lor.”

S-ar putea să ajungem la sfârşitul vieţii noastre fără să fi văzut capitularea acelora asupra cărora, în zadar chemăm iubirea. Dar, în ceea ce ne priveşte, noi vom fi, într-un anume fel, învingători. Căci asediind aceşti izolaţi voluntari cu puterile Iubirii numai, noi am făcut să se prăbuşească propriile noastre ziduri.

Oare persoana noastră nu a fost, de asemenea , baricadată contra Iubirii ? Fortăreaţa ostilă sunt eu însumi înainte de toate.

Zidurile cetăţii închise nu au fost construite într-o zi. Asemenea construcţii necesită ani de zile. Adesea, printr-o îndelungată acumulare de materie secretată, urechea devine surdă. Aidoma, piatră cu piatră, zi de zi, an de an am ridicat şi eu un zid de egoism, mereu mai înalt.

M-am izolat într-o dublă centură. Mai întâi zidul, vizibil tuturor, al cuvintelor şi acţiunilor mele negative. Apoi zidul invizibil, mai funest încă, al gândurilor mele fixate cu îndărătnicie asupra mea însumi.

Fortăreaţa construită de mine a fost asediată. Cetatea noastră închisă, a fiecăruia dintre noi, cine o asediază ? Ceilalţi oameni. Iubirea.

Nu noi suntem cei care putem distruge dintr-o dată propriile noastre ziduri. Nu putem ridica pietrele, una câte una. Dar Domnul Iubire ne înconjoară constant, răbdător. Zidurile noastre nu vor fi demolate de mâna omului. Uşoare ajustări nu vor fi suficiente. Trebuie o bulversare profundă care eliberează. A trebuit să fie un cutremur de pământ pentru a mişca piatra care închidea mormântul, în grădină. Pereţii noştri nu se vor prăbuşi decât prin zguduirea temeliei lor.

O, dă-mi, Doamne Iubire, marea zguduire a temeliei ! Ciocnirea unei pietre de alta face să scapere scânteia. Fie ca şocul produs de prăbuşirea zidurilor de separare să aprindă în mine incendiul dorit şi să mă facă participant la Rugul Aprins! Ca toate aceste mizerabile limite să fie abolite de marea Intrare a Iubirii nemărginite!

STRĂINUL

A venit într-unul din complexele de locuinţe de la periferie, la căderea nopţii.
A închiriat o cameră pentru câteva zile.
S-a arătat, faţă de toţi, surâzător, în largul său, familiar, şi totuşi fără indiferenţă.
Fiecare, din cei cărora le vorbea, avea impresia de a fi cunoscut de el de multă vreme, de a exista cu adevărat în ochii lui, şi de a fi pentru el de o supremă importanţă.
Cuvântul lui mergea direct la ceea ce era cel mai profund şi cel mai tainic în fiecare.
Întrebările lui neaşteptate cutremurau adesea ca un şoc.
Ele păreau în acelaşi timp neliniştitoare dar şi de dorit.

O femeie l-a întrebat:
- Spune-mi drept. Cum mă găsiţi ?
- Nu vă faceţi dreptate dumneavoastră înşivă.
- Dar ce vreţi să spuneţi ?
- Şi dumneavoastră spuneţi-mi : pentru ce vă puneţi atâta ruj pe buze şi atâta negru pe gene ?
- Din cauză că se apropie bătrâneţea şi aş vrea să par frumoasă.
- Dacă aţi şti cât sunteţi de frumoasă !
N-aţi mai recurge la ceste mijloace.
Există în noi, ascunsă, o frumuseţe latentă de care nu aveţi idee.
Conştienţa acestei frumuseţi nu s-a trezit în dumneavoastră.
Ea nu s-a putut exprima pe faţa dumneavoastră.
Lăsaţi această frumuseţe interioară să vă domine.
Ea va transpare prin ochii dumneavoastră.
Veţi fi de o frumuseţe iradiantă.

Unei servitoare, o mică refugiată, i-a spus :
- Păreţi atât de singură…

- Nu am pe nimeni. Nici măcar nu mi-am cunoscut părinţii.
- I-am cunoscut bine pe părinţii dumneavoastră.
- Cum ? Îi cunoaşteţi ?
- Ei nu mă cunosc deloc. Dar eu i-am cunoscut totuşi, fără ca ei să mă vadă. Eu nu i-am pierdut niciodată din vedere.
- V-au vorbit despre mine ?
- In casa Tatălui meu se vorbeşte adesea despre dumneavoastră.
- Dar eu sunt un copil găsit. Nu ştiu unde m-am născut.
- Ştiţi că un dumnezeu s-a născut într-o iesle ? Puţin contează unde te naşti.
- Dar eu nu am niciodată siguranţa unui adăpost. În această casă a Tatălui ar exista un loc şi pentru mine ?
- Da, în casa Tatălui meu sunt multe locaşuri.
- Dar unde locuiţi dumneavoastră deci ?
- Dacă vei veni cu mine, vei vedea.

Unei femei foarte respectabile care mergea spre un loc de rugăciune, cu cartea sfântă în mână, i-a zis:
- Ştiţi să vă serviţi de cartea aceasta ? Ea ocupă un loc important în viaţa dumneavoastră. O deschideţi pentru a găsi un răspuns întrebărilor dumneavoastră, o speranţă în nelinişte, o consolare în necazuri. Şi aceasta este bine. Dar cartea aceasta nu există în primul rând pentru aceasta. Nu este pentru a fi interogată. Ea este cea care trebuie să vă pună întrebări cu privire la dumneavoastră înşivă, să vă transmită un cuvânt probabil neaşteptat. Nu vă mai întrebaţi dacă vă ascultă cartea, ci străduiţi-vă să ascultaţi cartea cum se ascultă vocea care strigă în deşert.

Unei tinere femei care accepta toate solicitările fără a găsi totuşi fericirea, i-a spus:
 - Greşeala dumneavoastră nu este de a iubi prea mult. Din contră, nu iubeşti destul. Crezi că ai scăpat de toate îngrădirile şi nu iubeşti decât aceste limite, mergând de la unele la altele. De fiecare dată când credeţi că iubiţi, vă izolaţi, vă închideţi într-o închisoare în doi, ca şi cum numai voi doi aţi exista. Întrerupeţi astfel marele curent de Iubire care trebuie să anime toate sufletele. Vă asfixiaţi. Deschideţi ferestrele şi iubiţi în dependenţă de Iubirea absolută, în comuniune cu Iubirea infinită, cu Dumnezeu.

După câteva zile Străinul a anunţat că va pleca. Cei care vorbiseră cu el s-au simţit trişti.
Cineva l-a întrebat:

- De ce plecaţi ?
- Pentru că am terminat ceea ce trebuia să fac aici. Trebuie să fac acelaşi lucru altundeva.
- Dar de ce aţi venit aici ?
- Am venit ca să iubesc. Pentru nimic altceva.
- Noi ne-am ataşat de dumneavoastră. Aţi schimbat aici câte ceva. Vă vom simţi lipsa.
- Plec, dar nu voi fi absent. Nu veţi fi fără mine.
- Ce vreţi să spuneţi ?
- Dacă veţi încerca să gândiţi şi să acţionaţi în acelaşi spirit ca mine, mă veţi găsi mereu printre voi.
- Dar cine sunteţi dumneavoastră ? Oh, oare …
- Nu vă voi spune numele meu acum. Celor care vor vrea să trăiască în amintirea mea, doar acelora le va fi dat să afle cine sunt…

Eseurile de mai sus au fost extrase şi traduse în româneşte din cartea:
Un moine de l’Eglise d’Orient – “Amour sans limites”
Editions de Chevetogne 1971,
Traducerea îmi apartine, VJ

Alte fragmente din aceeasi carte:(aici)


Salt la inceputul paginii