......................................................................................

Dintre cărţile pe care le-am citit în această perioadă, foarte puţine mi s-au şters din memorie, dar nu toate mi-au câştigat dragostea. Sir Nigel de Conan Doyle, care mi-a îndreptat cel dintâi atenţia către „cavalerii în zale", nu m-a ispitit niciodată să-1 recitesc. Şi mai puţin aş citi acum Un yankeu h curtea regelui Arthur de Mark Twain -, pe atunci singura mea sursă pentru povestea arthuriană -, pe care am citit-o euforic, de dragul elementelor romantice cu care era presărată, şi cu o totală detaşare faţă de ridicu­lizarea lor vulgară. Mai mare trecere decât acestea două a avut trilogia lui E. Nesbit, Five Children and It, The Phoenix and the Cârpei şi The Story of the Amulet. Ultima a însemnat cel mai mult pentru mine. Mai întâi mi-a deschis ochii asupra Antichităţii, „bezna adâncă din genunea vremii"¹. Aş putea s-o recitesc oricând cu încântare. Gulliver, într-o ediţie necenzurată şi ilustrată din belşug, a fost una din­tre cărţile mele favorite într-o vreme în care parcurgeam la nesfârşit colecţia aproape completă de reviste Punch, aflate în biroul tatei. Tenniel² mi-a ostoit pasiunea pentru „animale îmbrăcate" prin animalele lui, Ursul rusesc, Leul britanic, Crocodilul egiptean şi celelalte, iar prin tratarea neglijentă şi facilă a vegetaţiei mi-a confirmat propriile deficienţe. Apoi am descoperit cărţile lui Beatrix Potter şi prin ele, în sfârşit, frumosul.

Va fi devenit deja limpede că la această vârstă - de şase, şapte şi opt ani - trăiam aproape în întregime în imaginaţie; sau, cel puţin, că experienţa imaginativă a acelor ani mi se pare acum mai importantă decât orice. Trec deci peste o vacanţă petrecută în Normandia (cu pri­vire la care, totuşi, păstrez amintiri clare), ca fapt nedemn de a fi consemnat; dacă ar putea fi decupat din trecutul meu, aş fi aproape acelaşi om care sunt acum. Imaginaţia este însă un cuvânt vag şi trebuie să fac nişte distincţii. Ar putea trimite la lumea reveriei, a viselor cu ochii des­chişi, a fanteziilor prin care se împlinesc dorinţele. De toate acestea aveam deja parte îndeajuns. Adesea mă şi închi­puiam sub masca unui personaj admirabil. Trebuie să sub­liniez însă că toate acestea erau altceva decât plăsmuirea Tărâmului-Animalelor. Tărâmul-Animalelor nu era (în sensul acesta) o fantezie. Eu nu mă aflam printre per­sonajele care îl populau. Eram creatorul, nicidecum căută­torul care doreşte să fie lăsat înăuntru. Plăsmuirea este esenţialmente diferită de reverie; dacă cineva nu reuşeşte să vadă diferenţa este pentru că nu le-a experimentat pe amândouă. Cel care a avut parte de ele ştie ce spun. Prin reveriile mele, mă pregăteam să devin un neghiob; proiec­tând Tărâmul-Animalelor şi scriindu-i cronica, mă pregăteam să devin romancier. De reţinut: romancier, nu poet. Lumea pe care o plăsmuisem era plină (pentru mine) de interes, forfotă, umor şi personaje; era însă lipsită de poezie şi de dragoste. Era aproape uimitor de prozaică.¹ Astfel, dacă folosim cuvântul „imaginaţie" într-o a treia accepţiune, cea mai înaltă dintre toate, această lume inventată nu era imaginativă. Dar anumite experienţe care o alcătuiau erau, de aceea voi căuta să le descriu. Lucrurile au fost spuse mai bine de Traherne şi de Wordsworth, dar orice om trebuie să-şi spună propria istorie.

Cea dintâi este ea însăşi amintirea unei amintiri. Şezând odată lângă un tufiş de agrişe în floare, într-o zi de vară, s-a zămislit subit în mine, fără avertisment, ca dintr-un adânc nu de ani, ci de veacuri, amintirea acelei dimineţi timpurii, la Casa Veche, când fratele meu adusese grădina lui de jucărie în camera noastră, îmi vine greu să găsesc cuvinte suficient de puternice pentru a descrie senzaţia care m-a învăluit; „fericirea fără de măsură" a Edenului, despre care vorbeşte Milton¹ (înţelegându-l pe „fără de măsură" în sensul lui deplin, vechi), o aproximează întru câtva. Era, fără-ndoială, o senzaţie de dor, dar dor pentru ce? Fireşte, nu pentru o cutie de biscuiţi umplută cu muşchi, şi nici măcar pentru propriul trecut (deşi intra si el la soco­teală), lovkiav nadă² - şi înainte să ştiu măcar ce doream, dorinţa însăşi a dispărut, licărul s-a stins, iar lumea a rede­venit obişnuită, tulburată doar de dorul pentru dorinţa ce tocmai se risipise. Durase o clipită; şi, într-un anumit sens, tot ce gustasem până atunci pălise, prin comparaţie.

A doua licărire a venit prin intermediul povestirii Scjuirrel Nutkin; numai prin ea, deşi îndrăgisem toate cărţile lui Beatrix Potter. Dacă celelalte erau doar lecturi amuzante, aceasta a fost ca un şoc, ca o tulburare. M-a tulburat prin ceea ce aş numi Ideea de Toamnă. Pare impla-uzibil să spui că cineva se poate îndrăgosti de un anotimp, dar tocmai ceva de felul acesta s-a petrecut; ca şi înainte, am simţit o dorinţă intensă. Mă întorceam la carte nu pen­tru a gratifica dorinţa (asta-mi era imposibil - cum ar putea cineva să posede Toamna?), ci ca să o redeştept. Şi această experienţă conţinea aceeaşi surpriză şi aceeaşi impresie de incalculabilă importanţă. Era ceva diferit de viaţa obiş­nuită si chiar de plăcerea obişnuită; ceva, cum s-ar spune astăzi, „dintr-o altă dimensiune".

A treia licărire a venit prin intermediul poeziei, îmi căzuse cu tronc Saga regelui Olafde Longfellow: îmi plăcea la modul obişnuit, superficial, pentru intrigă şi pentru ritmurile viguroase. Dar apoi, dincolo de plăcerile aces­tea şi ca o voce de pe tărâmuri mult mai îndepărtate, a venit un moment când am dat într-o doară paginile cărţii, descoperind structura mai degrabă liberă a traducerii lui Tegner's Drapa¹

Am auzit un glas strigând,
 Balder cel neasemuit
S-a stins, s-a stins -

Nu ştiam nimic despre Balder; dar într-o clipită am fost înălţat în imensitatea cerului nordic, dorind cu o inten­sitate ameţitoare ceva imposibil de descris (altfel decât ca ceva vast, glacial, auster, nedesluşit şi îndepărtat), după care, ca şi în celelalte daţi, m-am regăsit simultan părăsit de dorinţă şi dorindu-mi să reajung la ea.

Cititorul care găseşte aceste trei episoade lipsite de interes să nu citească mai departe, căci, într-o anumită privinţă, povestea centrală a vieţii mele nu este despre altceva. Pentru cei care încă sunt dispuşi să continue, voi preciza trăsătura comună celor trei experienţe; e vorba de o dorinţă neîmplinită, ea însăşi mai dezirabilă decât orice altă satisfacţie. O numesc Bucurie, care aici are sensul de termen tehnic si trebuie deosebită radical atât de Fericire, cât şi de Plăcere. Bucuria (în accepţiunea dată de mine) are într-adevăr în comun cu ele o caracteristică, şi numai una; faptul că persoana care a avut parte de ea o va dori din nou. Altfel, văzută doar din perspectivă cali­tativă, ar putea fi considerată, aproape la fel de bine, un soi de nefericire sau jale. Însă una pe care o dorim. Mă îndoiesc că cineva care a gustat-o ar vrea, dacă i-ar sta în putere, să o schimbe fie şi pe toate plăcerile lumii. Atâta doar că Bucuria, spre deosebire de plăcere, nu stă în puterea noastră.

...................................................................................................

Sah

Când răul este la culme, ajutorul stă să răsară.
Sir Aldingar

Istoria Bucuriei, de când ultima a reapărut pe valuri uriaşe de muzică wagneriană şi mitologie celtică şi scandinavă, într-un capitol anterior, trebuie adusă acum la zi.

Am spus deja în treacăt că delectarea iniţială pe care mi-au produs-o Walhalla şi walkiriile s-a transformat pe neobservate într-un interes de cărturar. Am progresat atât cât i-ar fi stat în putinţă unui băiat care nu cunoştea nici o limbă germanică veche. Aş fi putut face faţă unei examinări destul de riguroase în acest domeniu. As fi râs de diletanţii care nu făceau deosebire între o saga mi­tologică şi una clasică sau între Edda în proză şi cea în versuri, ori chiar mai rău, între Edda şi o saga. Cunoşteam bine universul eddaic, puteam localiza fiecare dintre rădăcinile Frasinului şi ştiam cine aleargă în jos şi-n sus pe trunchiul lui.² Doar treptat mi-am dat seama că toate acestea erau altceva decât Bucuria originară. Am con­tinuat însă, adunând detaliu după detaliu, apropiin-du-mă de momentul când „cunoaşte-voi multe, dar fărăbucurie"¹, într-un târziu m-am dumirit că templul pe care îl înălţăm era dedicat unui zeu care îl părăsise. Desigur, nu priveam lucrurile din acest unghi. Aş fi spus doar că nu mai trăiam vechea încântare. Eram în acel impas wordsworthian, jelind „gloria" care asfinţise.

Astfel a luat naştere hotărârea fermă de a redeştepta vechea încântare, şi, în cele din urmă, clipa în care m-am văzut silit să recunosc zădărnicia strădaniilor mele. Nu aveam cu ce să ademenesc pasărea. Observaţi însă cât de orb puteam fi. Chiar în acel moment am retrăit amintirea unui loc şi a unei clipe în care gustasem din belşug Bucuria pierdută. Era în timpul unei plimbări pe deal, într-o dimineaţă cufundată în ceată. Tocmai primisem, în dar de Crăciun, de la tata, celelalte volume din Inel (Aurul Rinului şi Walkiria), iar gândul lecturii care mă aştepta, la care se adăugau răcoarea şi singurătatea dea­lului, bobitele de rouă de pe fiecare ram, murmurul îndepărtat al oraşului nevăzut, m-a făcut să simt un dor (şi totodată o împlinire) care pornea din minte şi-mi inunda tot trupul. De acea plimbare îmi aminteam acum. Mi se păruse atunci că pătrunseseră o clipă în rai. Ce n-aş fi dat ca un asemenea moment să revină! Ceea ce n-am priceput era că se întorsese - că rememorarea acelei plimbări era ea însăşi o experienţă nouă de acelaşi fel. Ce-i drept, era dorinţă, nu posesie. Totuşi, ceea ce simţisem în timpul plimbării fusese tot dorinţă şi posesie doar în măsura în care o asemenea dorinţă este ea însăşi de dorit, este cea mai deplină posesie de care putem avea parte pe pământ; sau, mai degrabă, fiindcă însăşi natura Bucuriei face ire-levantă distincţia obişnuită dintre a avea şi a dori. în cazul ei, a avea înseamnă a dori si a dori înseamnă a avea.

Astfel, momentul în care tânjeam să fiu săgetat din nou era el însuşi o nouă asemenea săgetare. Dezirabilul care poposise odinioară peste Walhalla poposea acum asupra unui anumit moment din trecutul meu; dar nu-l recunoş­team în momentul acela fiindcă, în idolatria şi-n forma­lismul meu, insistam că trebuie să se înfăţişeze în templul pe care i-1 zidisem eu; nu ştiam că îi pasă doar de zidirea templelor, nicidecum de templele deja construite. Words-worth a făcut, cred, această greşeală toată viaţa. Negreşit, acel sentiment de regret după viziunea dispărută, care învă­luie The Prelude, era el însuşi o viziune de acelaşi fel - dacă ar fi consimţit să-i dea crezare.

în concepţia mea nu este o blasfemie să compar gre­şeala pe care o făceam cu greşeala pentru care îngerul de la mormânt le-a mustrat pe femei, zicând: „De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici. A înviat."¹ Com­paraţia este, desigur, între ceva de o însemnătate infinită şi ceva foarte mic; precum comparaţia dintre Soare şi oglin­direa soarelui într-un bob de rouă. într-adevăr, în opinia mea, relaţia este foarte asemănătoare, fiindcă nu cred că asemănarea dintre experienţa creştină şi cea pur imagi­nativă este accidentală. Cred că toate lucrurile, în felul lor, reflectă adevărul ceresc, iar rolul imaginaţiei nu este tocmai de neglijat. „Reflectă" este cuvântul important. Această viaţă inferioară a imaginaţiei nu este² începutul vieţii superioare a spiritului sau pasul ulterior în direcţia ei, ci o simplă imagine, în cazul meu, cel puţin, nu conţinea nici un dram de credinţă sau de etică; oricât aş fi cultivat-o, nu m-ar fi făcut mai înţelept sau mai bun. Avea totuşi/ chiar şi de departe, forma realităţii pe care o reflecta.

Chiar dacă n-ar mai exista altceva care să sugereze această asemănare, o sugerează însuşi faptul că putem ajunge să comitem exact aceleaşi greşeli la ambele niveluri. Vă aduceţi aminte că în copilărie îmi distrusesem viaţa religioasă printr-un subiectivism defectuos care făcuse din „realizări" scopul rugăciunii; îl ignorasem pe Dumnezeu, căutând stări mentale prin propria-mi „măiestrie". In nebu­nia mea de necrezut, mă pregăteam să fac exact aceeaşi greşeală în viaţa mea imaginativă; sau mai degrabă aceleaşi două greşeli. Prima a survenit chiar în clipa când am dat glas nemulţumirii că „vechea încântare" devenise tot mai rară. Căci odată cu nemulţumirea introdusesem clandestin premisa că ceea ce urmăream era în definitiv o „încân­tare", o stare a propriei minţi. Şi aici survenea eroarea fatală, „încântarea" apare doar când atenţia şi dorinţa se concentrează în întregime asupra altui lucru - un munte îndepărtat, trecutul sau zeii din Asgard. E un produs secun­dar, însăşi existenţa ei presupune să n-o doreşti pe ea, ci altceva. Dacă printr-o asceză perversă sau prin folosirea vreunui drog ar putea fi generată dinăuntru, s-ar dovedi pe dată fără nici o valoare. Căci dacă îndepărtezi obiec­tul, ce mai rămâne în urma lui? - un noian de imagini, o palpitaţie în piept, o abstracţie de moment. Şi cine şi-ar dori aşa ceva? Aceasta e, aşadar, prima eroare, cea fatală, care apare la fiecare nivel al vieţii cu aceleaşi efecte dezas­truoase, preschimbând religia în autorăsfăţ şi dragostea în autoerotism. A doua eroare este ca, după ce ţi-ai propus ca scop o stare mentală proprie, să încerci să o provoci. Din declinul Tărâmului Nordic s-ar fi cuvenit să trag con­cluzia că Obiectul, Dezirabilul, era mai îndepărtat, mai extern, mai puţin subiectiv, chiar şi prin comparaţie cu ceva public şi exterior, precum un sistem mitologic - că, de fapt, doar se întrezărise prin intermediul acestui sistem. Dimpotrivă, eu am tras concluzia că era o dispoziţie sau o stare lăuntrică proprie care şi-ar fi putut face apariţia în orice context. Mă străduiam deci necontenit să o „reca­păt"; dacă citeam o poezie ori ascultam o bucată muzi­cală, ori mergeam la plimbare, făceam neliniştit de strajă propriei minţi, aşteptând momentul binecuvântat şi încer­când să-1 prelungesc dacă apărea. Fiindcă eram încă tânăr şi întreaga lume a frumosului se deschidea înainţe-mi, sârguincioasele mele oprelişti erau adesea date la o parte şi, tresărind, uitam de mine şi gustam din nou Bucuria. Mult mai adesea însă o izgoneam cu nerăbdarea mea lacomă de a o prinde în laţ; ori, când se întâmpla să vină, o distrugeam numaidecât prin introspecţie; în plus, întotdeauna o bana­lizam, făcând ipoteze false despre natura ei.

Am învăţat totuşi ceva care m-a păzit de atunci de multe confuzii comune mai tuturor oamenilor. Am ajuns să ştiu din experienţă că nu e vorba de o travestire a dorinţei sexuale. Cei care cred că dacă le oferă adoles­cenţilor metrese pe măsură nu-i vor mai auzi vorbind despre „doruri nemuritoare" cu siguranţă se înşală. Am descoperit această greşeală prin simplul, şi deloc ono­rabilul, proces al comiterii ei în mod repetat. De pe Tărâ­mul Nordic nu puteai aluneca lesne în fantezii erotice fără a sesiza o diferenţă; dar când lumea lui Morris a ajuns mijlociţoarea frecventă a Bucuriei, această tranziţie a devenit posibilă. Puteai crede lesne că te fascinau pădurile de dragul sufletelor feminine din ele, grădina lui Hesperus de dra­gul fetelor lui, râul Hylas de dragul nimfelor. Am păşit în mod repetat pe acea cărare - până la sfârşit. Iar la sfârşit se găsea plăcerea; care era imediat urmată de descope­rirea că nu plăcerea (aceea sau alta) era ceea ce căutam. Nu pentru că intervenea morala; în perioada de care vorbesc eram cât se poate de amoral cu privire la acest subiect-Frustrarea nu ţinea de faptul că descopeream o plăcere „inferioară" în locul uneia „superioare". Caracterul irelevant al deznodământului era ceea ce strica totul. Ogarii adulmecaseră o urmă greşită. Prinseseră alt vânat. Cine crede că plăcerea sexuală este răspunsul la dorinţa de care vorbesc ar putea la fel de bine să îmbie cu un cotlet de berbec pe cineva care moare de sete. Nu m-am retras oripilat din faţa deznodământului erotic, exclamând cu oroare castă: „Aşa ceva nu!" Sentimentele mele se rezu­mau mai degrabă la cuvintele: „Mda, văd. Dar nu ne-am abătut oare de la chestiunea în cauză?" Bucuria nu este un substitut pentru sex; sexul însă este foarte adesea un substitut pentru Bucurie. Uneori mă întreb dacă nu cumva toate plăcerile sunt substitute pentru Bucurie.

Aceasta era deci starea vieţii mele imaginative; de partea cealaltă, în conflict cu ea, se găsea intelectul. Cele două emisfere ale minţii mele erau într-un contrast cât se poate de marcat. Pe de o parte, o mare cu insule de poezie şi mit; pe de alta, un „raţionalism" volubil şi super­ficial. Aproape tot ce iubeam consideram a fi imaginar; aproape tot ce consideram real părea sumbru şi fără sens. Excepţiile erau anumiţi oameni (pe care îi iubeam şi îi consideram reali) şi natura însăşi. Mai exact, natura aşa cum se înfăţişa simţurilor. Rumegam fără încetare pro­blema: „Cum poate fi totul atât de frumos, dar şi aţâţ de crud, fără sens şi zadarnic?" De aceea, în acest moment aş fi putut spune aproape într-un glas cu Santayana¹: „Tot ce e bun este imaginar; tot ce e real este rău." Intr-un sens, nimic nu era mai puţin asemănător cu „fuga de realitate". Eram atât de departe de a-mi confunda dorinţele cu realitatea, încât consideram de regulă că ceva e adevărat doar dacă se întâmpla să contravină dorinţelor mele.

.................................................................................................

"Încă nu mă întrebasem: „Cine este cel dorit?", ci doar „Ce anume doresc?" Şi astfel am ajuns pe tărâmul temerii, fiindcă am înţeles că în solitudinea cea mai adâncă există un drum prin care poţi ieşi din sine, un raport cu ceva care, refuzând să se identifice cu vreun obiect al simţurilor sau cu vreo nevoie biologică ori socială pe care am avea-o, sau cu orice altceva care a fost imaginat, sau cu vreo stare mentală a noastră, se proclamă pe sine emi­namente obiectiv. Mult mai obiectiv decât trupurile, căci nu este, asemenea lor, îmbrăcat în simţurile noastre; Altul pur şi simplu, fără chip (deşi imaginaţia noastră îl salută sub o sută de chipuri), necunoscut, nedefinit, dorit.

Aceasta era a doua Mutare; echivalentă, probabil, cu pierderea ultimului nebun. A treia Mutare nu mi s-a părut periculoasă la vremea ei. însemna doar legătura dintre noul meu eclaircissement privitor la Bucurie şi filozofia mea idealistă. Am văzut că Bucuria, aşa cum o înţelegeam acum, îşi găsea locul acolo. Noi, muritorii, văzuţi din perspectiva ştiinţelor, sau aşa cum ne vedem îndeobşte unii pe alţii, suntem simple „aparenţe". Dar aparenţe ale Absolutului, în măsura în care existăm cu adevărat (ceea ce nu spune prea mult), avem, cum s-ar spune, o rădăcină în Absolut, care este realitatea ultimă. Acesta este şi moti­vul pentru care trăim Bucuria; tânjim, pe bună dreptate, după acea unitate la care nu putem niciodată ajunge, căci ne-am înceta existenţa ca fiinţe fenomenale separate, numite „noi". Bucuria nu era o înşelătorie. Dimpotrivă, apariţiile ei constituiau momentele de maximă claritate a conştien­tei, în care realizam natura noastră fragmentară şi fantas-matică şi doream intens acea reuniune imposibilă care ne-ar fi anihilat ori acea trezire contradictorie care ne-ar fi dez­văluit nu că am avut, ci că eram, un vis. Toate acestea păreau destul de mulţumitoare intelectual. Chiar şi emoţional; căci contează mai mult ca Cerul să existe decât ca noi să ajungem vreodată acolo. Ce nu am băgat de seamă era că trecusem un hotar important. Până atunci gândurile mele fuseseră centrifuge; acum începuse mişcarea centri­petă. Consideraţii izvorâte din diferite domenii ale experi­enţei mele începeau să se reunească în mod firesc. Această nouă îmbinare a dorinţelor cu filozofia mea prevestea ziua, ce se apropia cu paşi iuţi, în care aveam să fiu silit să-mi iau „filozofia" mult mai în serios decât avusesem de gând. Nu prevăzusem aşa ceva. Eram ca un om care a pierdut „un simplu pion", fără să-şi dea seama că (în economia jocului) asta înseamnă mat în câteva mutări. A patra Mutare a fost mai alarmantă. Predam deja atât filozofie (foarte prost, îmi imaginez), cât şi engleză. Dar hegelianismul meu diluat nu putea servi scopurilor peda­gogice.¹ Un îndrumător trebuie să facă lucrurile limpezi. Dar Absolutul nu poate fi limpezit. Te referi la un nimeni-nu-ştie-ce sau te referi la o minte supraomenească şi, prin urmare (de ce nu), la o Persoană? în definitiv, Hegel şi Bradley şi toţi ceilalţi mai făcuseră şi altceva decât să com­plice idealismul teist, fezabil şi simplu al lui Berkeley? Eram de părere că nu. Şi oare „Dumnezeul" lui Berkeley nu făcea acelaşi lucru ca Absolutul, cu avantajul supli­mentar că ştiam cel puţin cât de cât la ce ne refeream când vorbeam despre El? Eram de părere că da. Aşa am revenit la ceva asemănător berkeleyanismului; dar un berkeleya-nism cu câteva sosuri aparţinându-mi mie deasupra. Făceam o distincţie radicală (sau cel puţin aşa spuneam) între acest „Dumnezeu" filozofic şi „Dumnezeul religiei populare". Nu exista, susţineam eu, nici o posibilitate de a intra într-o relaţie personală cu El. Eram de părere că ne-a proiectat aşa cum îşi proiectează un dramaturg perso­najele şi că nu-l puteam „întâlni" în mai mare măsură decât îl putea întâlni Hamlet pe Shakespeare. Şi nici nu-L numeam „Dumnezeu"; îl numeam „Spirit". Omul face tot ce poate când vine vorba să-şi apere ultima rămăşiţă de confort.

Apoi am citit Everlasting Man de Chesterton şi, pentru prima oară, am văzut întreaga schiţă creştină a istoriei prezentată într-o formă care mi s-a părut logică. Am reuşit cumva să nu mă las zguduit prea tare. Vă amintiţi că deja îl consideram pe Chesterton cel mai cu judecată om în viată, „făcând abstracţie de creştinismul său". Acum sunt con­vins că eram de părere (fără a o spune însă, căci cuvin­tele ar fi dat în vileag nonsensul) că şi creştinismul era foarte cu judecată, „făcând abstracţie de creştinismul său". Nu-mi amintesc aceste detalii prea bine, fiindcă după ce am isprăvit The Everlasting Man mi s-a întâmplat ceva mult mai neliniştitor. La începutul lui 1926, cel mai vajnic dintre toţi ateii pe care i-am cunoscut vreodată şedea în camera mea, de partea cealaltă a şemineului, şi constata că dove­zile în favoarea istoricităţii Evangheliilor erau surprin­zător de bune. „Nespus de ciudată", a continuat. „Toată tărăşenia lui Frazer despre Zeul care moare. Nespus de ciudată. Arată aproape ca şi când într-adevăr s-a întâm­plat cândva." Pentru a înţelege impactul devastator al declaraţiei, trebuie să-l fi cunoscut pe acest om (care cu siguranţă de atunci nu s-a mai arătat interesat de creş­tinism). Dacă el, cel mai cinic dintre cinici, durul durilor, nu era „la adăpost" - cum aş fi spus atunci -, unde m-as fi putut refugia eu? Nu exista, aşadar, nici o scăpare?

In mod neaşteptat, înainte ca Dumnezeu să mă împre­soare, El mi-a oferit de fapt ceea ce acum îmi apare drept un moment de alegere complet liberă, într-un anumit sens. Călătoream spre Headington Hill, pe platforma de sus a unui autobuz. Fără cuvinte şi aproape fără imagini (cred), mi-a fost făcut cunoscut un anume fapt despre mine însumi. Am devenit conştient că ţineam ceva la dis­tanţă ori că lăsam ceva pe dinafară. Sau, dacă vreţi, că purtam nişte veşminte foarte rigide, un soi de carapace, sau chiar o armură, ca şi când aş fi fost un homar. Am simţit, atunci şi acolo, că mi se dă posibilitatea unei alegeri libere. Puteam deschide uşa sau o puteam lăsa închisă; puteam desface armura sau o puteam păstra pe mine. Nici una dintre opţiuni nu se prezenta ca o datorie; nu era însoţită de vreo ameninţare sau promisiune, dar ştiam că deschiderea uşii sau lepădarea platoşei va avea con­secinţe nebănuite. Alegerea părea crucială, dar, în mod ciudat, era lipsită de emoţie. Nu eram mişcat de vreo dorinţă sau teamă, într-un anume sens, nu eram mişcat de nimic. Am ales să deschid, să desfac, să slăbesc chingile. Spun „am ales", şi totuşi părea de fapt imposibil să procedez altfel. Pe de altă parte, nu eram conştient de vreun motiv. Aţi putea spune că nu eram un agent liber, dar sunt înclinat să cred că gestul a fost mai aproape de ideea de act complet liber decât cele mai multe pe care le-am săvârşit. Poate că necesitatea nu este opusul liber­tăţii şi poate că un om este cel mai liber când, în loc să inventeze motive, spune doar: „Sunt ceea ce fac." Apoi a survenit consecinţa la nivel imaginativ. M-am simţit ca un om de zăpadă care începe într-un târziu să se topească. Topirea începea de la spate - pic-pic, iar în curând s-a trans­format în şiroaie. Sentimentul nu prea mi-a fost pe plac. Vulpea fusese alungată din Pădurile Hegeliene şi acum gonea în câmp deschis, „cu tot amarul de pe astă lume"¹, năduşită şi istovită şi cu ogarii la o azvârli tură de băţ pe urmele ei. Aproape toţi (într-un fel sau altul) făceau parte din haită; Platon, Dante, MacDonald, Herbert, Barfield, Tolkien, Dyson, Bucuria însăşi. Toţi şi toate trecuseră în tabăra adversă. Chiar şi studentul meu Griffiths - acum Dom¹ Bede Griffiths - deşi nu era credincios, a avut o contribuţie substanţială. Odată, pe când el şi Barfield luau prânzul la mine în cameră, m-am referit la filozofie ca la un „obiect". „Nu era un obiect pentru Platon, a spus Barfield, era o cale." Acordul mut, dar categoric al lui Griffiths, ca si schimbul de priviri semnificativ dintre ei m-au pus faţă în faţă cu propria-mi frivolitate. Gândisem, vorbisem, simţisem şi imaginasem deja prea mult. Venise timpul să trec la fapte.

Desigur, Idealismul meu fusese însoţit (teoretic) de o anumită etică. Eram de părere că sufletele noastre finite şi oarecum ireale aveau datoria de a spori conştienta Spi­ritului văzând lumea de pe poziţii diferite, dar rămânând, calitativ, asemenea Spiritului; să fii legat de un anumit timp, loc ori complex de împrejurări, dar să voieşti şi să gândeşti ca însuşi Spiritul. Lucru dificil; căci însuşi actul prin care Spiritul proiectase sufletele şi lumea făcea ca sufle­tele să aibă interese diferite şi contradictorii, aşa că exista tentaţia egoismului. Eram însă de părere că fiecăruia dintre noi îi stă în putere să-şi ajusteze perspectiva emoţională a sinelui propriu, întocmai cum ajustăm perspectiva optică pe care o presupune poziţia noastră în spaţiu. Ideea de a prefera propria-mi fericire în locul celei a vecinului echi­vala cu aceea că stâlpul de telegraf cel mai apropiat este şi cel mai mare. Pentru a recupera si aplica această viziune universală şi obiectivă se impunea să-mi reamintesc zi de zi şi ceas de ceas de adevărata noastră natură, să acced sau să urc din nou către acel Spirit la care, dacă existam cu adevărat, participam. Da; dar acum simţeam că se cuvenea realmente să încerc. Mă confruntam în final cu ceva (cum ar fi spus MacDonald) „ce nu poate fi nici mai mult, nici mai puţin decâi făcut". Trebuia să încerc să ajung la virtutea deplină.

Adevărul este că un tânăr ateu nu poate fi niciodată sigur că veghează suficient întru apărarea propriei cre­dinţe. Pericolele îl pândesc din toate părţile. Nu cumva să facă cineva, ori să încerce măcar să facă, voia Tatălui decât dacă este pregătit să „cunoască învăţătura"¹. Toate actele, dorinţele şi gândurile mele trebuiau aduse în armo­nie cu Spiritul universal. Pentru prima dată m-am exa­minat cu un scop practic extrem de serios. Iar ce am descoperit m-a îngrozit; o menajerie de pofte, un balamuc de ambiţii, un viespar de temeri, un harem de animozităţi întreţinute cu grijă. Numele meu era legiune.

Desigur, nu puteam face nimic - nu puteam rezista nici măcar un ceas - fără a recurge continuu şi conştient la ceea ce numeam Spirit. Dar distincţia filozofică rafinată dintre această activitate şi ceea ce oamenii obişnuiţi numesc „rugăciunea către Dumnezeu" dispare când ajungi să o iei în serios. Idealismul poate fi discutat, chiar simţit; dar nu poate fi trăit. Era total absurd să continui să cred că „Spiritul" era fie surd, fie pasiv la gesturile mele. Chiar şi în cazul în care filozofia mea ar fi fost adevărată, cum s-ar fi putut ca iniţiativa să-mi aparţină? Analogia propusă de mine, după cum îmi dau abia acum seama, sugera toc­mai opusul: pentru ca Shakespeare şi Hamlet să se poată întâlni, acţiunea trebuia să pornească de la Shakespeare³. Hamlet nu putea iniţia nimic. Probabil că pe atunci Spiritul meu Absolut se deosebea încă în anumite privinţe de Dumnezeul religiei. Chestiunea cu adevărat importantă lipsea, cel puţin deocamdată. Faptul cel mai înspăimân­tător era că, dacă luai în serios credinţa într-un „Dumnezeu" sau „Spirit" de acest fel, situaţia se schimba radical. După cum oasele uscate au fost cuprinse de un freamăt şi s-au adunat în acea vale cumplită, descrisă de Ezechiel¹, tot astfel, acum, o teoremă filozofică acceptată la nivel cerebral a început să fremete, să tresalte şi să-si lepede giulgiul, a stat în picioare şi a devenit o prezenţă vie. Nu mi se mai îngăduia să mă joc de-a filozofia. Se prea poate, cum spuneam, ca „Spiritul" meu să fi fost întru câtva diferit de „Dumnezeul religiei populare". Adversarul meu a fost dispus să facă o concesie în această privinţă. A deve­nit total neimportantă. Nu ţinea morţiş la ea. A spus doar atât: „Eu sunt Domnul"; „Eu sunt Cel ce sunt"; „Eu sunt"². Oamenilor cu aplecare spre cele religioase le vine greu să înţeleagă oroarea unei astfel de revelaţii. Agnosticii afabili vorbesc cu voioşie despre „omul aflat în căutarea lui Dumnezeu". Pentru mine, în situaţia de atunci, era ca şi când ar fi vorbit despre şoarecele aflat în căutarea pisicii. Cea mai bună imagine a strâmtorării mele este întâlnirea dintre Mime şi Wotan, în primul act din Siegfried: hier bmuch' ich nicht Spiirer noch Spalier, Einsam will ich... (N-am trebuinţă de iscoade si băgăcioşi. Vreau să fiu singur...) Nu uitaţi, voisem dintotdeauna, mai presus de orice, să nu fiu deranjat de intervenţii exterioare, îmi dorisem (ce nebunie!) „să fiu stăpân pe propriul meu suflet." Fusesem mai dornic să evit suferinţa decât să obţin plă­cerea. Urmărisem mereu să evit tot ce ar fi fost primejdios. Supranaturalul însuşi fusese mai întâi o duşcă ilicită, după care, cum li se întâmplă beţivilor, îmi produsese greaţă. Chiar şi încercarea mea recentă de a trăi filozofia fusese (după cum mi-am dat seama) îngrădită în taină de tot soiul de rezerve. Conştientizasem prea bine că idealului meu de virtute nu i s-ar fi îngăduit niciodată să mă aducă într-o situaţie dureroasă la modul intolerabil; aveam de gând să fiu „rezonabil". Dar idealul de altădată devenise acum un imperativ; şi câte altele nu mi s-ar fi putut cere? Neîndoielnic, prin definiţie, Dumnezeu era totuna cu Raţiunea însăşi. Dar avea oare să fie „rezonabil" în celălalt sens, mai liniştitor? în această privinţă nu mi se ofereau garanţii nici cât negru sub unghie. Mi se cerea capitulare totală, un salt absolut. Eram împresurat de o realitate care nu-ţi lăsa loc de tocmeală. Nici măcar nu cerea „Totul sau nimic". Cred că trecusem de acest stadiu pe platforma autobuzului, când am desfăcut platoşa, iar omul de zăpadă a început să se topească. Acum cerea pur şi simplu „Totul". încercaţi să vă închipuiţi momentele mele de singu­rătate în camera de la Magdalen, seară de seară, simţind, când îmi întrerupeam lucrul, fie şi preţ de o secundă, apropierea cu paşi măsuraţi, implacabili, a Celui pe care dorisem cu atâta ardoare să-l evit. Faptul de care mă temusem venea în cele din urmă peste mine.¹ în ultimul trimestru din 1929 m-am dat bătut, am recunoscut că Dum­nezeu este Dumnezeu, am îngenuncheat şi m-am rugat: eram, pesemne, în seara aceea, cel mai şovăielnic şi mai abătut convertit din toată Anglia. Nu vedeam atunci ceea ce acum este cel mai glorios şi mai evident lucru: sme­renia Divină care acceptă un convertit chiar şi în ase­menea condiţii. Fiul Risipitor cel puţin s-a întors acasă purtat de propriile-i picioare. Dar cine poate proslăvi îndeajuns acea Iubire care deschide înaltele porţi în faţa unui fiu risipitor adus înăuntru dând din picioare, zbătându-se, plin de obidă şi căutând cu privirea în toate părţile o şansă de scăpare? Cuvintele compelle intrare¹, siliţi-i să intre, au fost atât de denaturate de oameni nele­giuiţi, încât ne cutremurăm în faţa lor; dar, înţelese cum se cuvine, ele măsoară nemărginirea milei Divine. Aspri­mea lui Dumnezeu este mai gingaşă decât blândeţea omenească, iar constrângerea Lui este libertatea noastră.

 Începutul

Şi una este să vezi patria păcii din vârful cel păduros
.. .si altceva să ţii calea care duce acolo.¹
SF. AUGUSTIN, Confesiuni, VII, XXI

Convertirea consemnată în capitolul anterior, se înţelege, a fost la teism, pur şi simplu, nu la creştinism. Nu ştiam încă nimic despre întrupare. Dumnezeul în faţa căruia capitulasem era cu totul neomenesc.

Vă întrebaţi, poate, dacă spaima mea s-a diminuat în vreun fel la gândul că mă apropiam acum de locul din care fuseseră trase săgeţile Bucuriei încă din copilărie. Nicidecum. Niciodată nu întrezărisem vreun indiciu, oricât de mic, că a existat sau că avea să existe vreo legătură între Dumnezeu şi Bucurie. Lucrurile stăteau mai degrabă invers. Nădăjduisem că inima realităţii era de aşa natură, încât o puteam simboliza cel mai bine printr-un loc; când colo, descopeream că era o Persoană. La o adică, lepădarea de aşa-numita Bucurie putea fi chiar printre primele exi­genţe pe care mi le-ar fi impus El. Nu se auzea nici un susur muzical dinăuntru, nici nu simţeam parfumul live­zilor veşnice în prag, când am fost târât dincolo de poartă. Nu încercam nici un fel de dorinţă.

Convertirea mea nu era însoţită încă de credinţa într-o viaţă viitoare. Acum văd o binecuvântare, una dintre cele mai mari, în faptul că mi s-a îngăduit ca timp de câteva luni, poate chiar un an, să-l cunosc pe Dumnezeu şi să încerc să trăiesc în ascultarea Lui fără a-mi pune această problemă. Situaţia mea era ca aceea a evreilor, cărora El li se revelase cu secole înainte de a le spune vreo vorbă despre ceva mai bun (sau mai rău) dincolo de mormânt, în afară de Sheolul nedefinit şi obscur. Nu visam nici măcar la aşa ceva. Există oameni, oameni mult mai buni decât mine, care aproape au făcut din nemurire doctrina cen­trală a religiei lor; eu, unul, nu m-am putut abţine să nu consider că preocuparea iniţială faţă de acest subiect ajunge să distrugă întreg sistemul. Am fost educat să cred că bunătatea este bunătate doar dacă este dezinteresată şi că speranţa de răsplată sau teama de pedeapsă influenţează voinţa. Deşi greşeam în această privinţă (problema este de fapt mai complicată decât îmi dădeam seama atunci), eroarea mea a fost trecută cu vederea în cel mai blând mod posibil, îmi era teamă că ameninţările sau promisiu­nile aveau să mă demoralizeze; n-am avut parte nici de ameninţări, nici de promisiuni. Poruncile erau inexora­bile, dar nu erau întărite de „sancţiuni". Dumnezeu tre­buia ascultat pur si simplu fiindcă era Dumnezeu. De multă vreme, mai întâi prin zeii din Asgard, iar apoi prin noţiunea de Absolut, Dumnezeu mă învăţase că un lucru poate fi adorat nu pentru ceea ce ne-ar putea face, ci pentru ceea ce este în sine. Iată de ce, deşi am fost îngrozit, n-am fost surprins să aflu că Dumnezeu trebuie ascultat pentru ceea ce este în Sine. Dacă vă întrebaţi de ce ar trebui să-l ascultăm pe Dumnezeu, în ultimă instanţă răspunsul este „Eu sunt". A-l cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a şti că îi datorăm ascultare. In natura Lui se revelează de jure suveranitatea Lui.

Desigur, aşa cum am spus, chestiunea este mai com­plicată. Fiinţa primă şi necesară, Creatorul deţine suve­ranitatea atât defacto, cât si de jure. A lui este puterea şi împărăţia şi slava. Dar suveranitatea de jure mi-a fost dezvăluită înainte să-i cunosc puterea, dreptul mi-a fost dezvăluit înainte să-i cunosc puterea. Iar pentru asta sunt recunoscător. Cred că este bine să ne spunem uneori nouă înşine: „Dumnezeu este de aşa natură, încât dacă (per impossibile) şi-ar pierde puterea, păstrând în schimb cele­lalte atribute, iar dreptul suprem ar ajunge pururi văduvit de puterea supremă, încă i-am datora supunerea pe care i-o datorăm acum." Pe de altă parte, deşi este corect să spunem că natura lui Dumnezeu este garantul poruncilor Sale, totuşi înţelegerea acestui fapt trebuie, în final, să ne ducă la concluzia că unirea cu Natura Lui aduce fericire, iar separarea de ea aduce groază. Astfel intră în ecuaţie Raiul şi Iadul. Dacă ne gândim însă prea mult la cele două, exceptând acest context mental, dacă le ipostaziem ca şi când ar avea un înţeles substanţial dincolo de pre­zenta sau absenţa lui Dumnezeu, corupem doctrina pri­vitoare la ele şi ne lăsăm şi noi corupţi gândind astfel.

Ultima etapă a povestirii mele, trecerea de la simplul teism la creştinism, este cea despre care ştiu acum cel mai puţin. Dat fiind că este şi cea mai recentă, această igno­ranţă poate părea ciudată. Cred că motivele sunt două. Mai întâi, pe măsură ce înaintăm în vârstă, ne aducem aminte trecutul îndepărtat mai bine decât pe cel recent. Celălalt motiv tine de faptul că printre primele consecinţe ale convertirii mele teiste s-a numărat şi diminuarea sem­nificativă (era şi cazul, după cum vor fi de acord toţi citi­torii acestei cărţi) a atenţiei pedante pe care o acordam evoluţiei opiniilor mele sau a stărilor mele mentale. Pentru multi extravertiţi sănătoşi, autoexaminarea începe în momen­tul convertirii. Pentru mine a fost aproape invers. Autoexa­minarea a continuat, desigur. Dar s-a desfăşurat (presupun, fiindcă nu-mi pot aminti exact) la intervale stabilite şi cu un scop practic; era o datorie, o disciplină, un lucru incomod, nu un hobby sau un obicei, ca înainte. Credinţa si rugăciunea erau începutul extravertirii. Fusesem, după cum se spune, „scos din mine însumi". Dacă Teismul ar fi făcut numai atât pentru mine, si tot ar trebui să fiu mulţumit că m-a lecuit de practica neghioabă şi cronofagă de a ţine un jurnal. (Chiar şi în scopuri autobiografice, un jurnal nu este nici pe departe atât de util pe cât spe­rasem. Notezi în fiecare zi ceea ce consideri important; dar, desigur, nu poţi şti în fiecare zi ceea ce se va dovedi important pe termen lung.

De îndată ce am devenit teist, am început să frecventez biserica parohială duminica şi capela colegiului în timpul săptămânii; nu fiindcă as fi crezut în creştinism şi nici fiindcă aş fi socotit că diferenţa dintre el şi teismul simplu este nesemnificativă, ci pentru că eram de părere că se cuvine să „arborez steagul" printr-un semn exterior neechi­voc. Acţionam conform unui simţ (probabil eronat) al onoarei. Ideea de participare la slujbele bisericeşti îmi displăcea complet. Nu eram câtuşi de puţin anticlerical, dar eram profund antieclezial. Că existau preoţi şi arhi-diaconi si epitropi bisericeşti era foarte bine. Aceştia gra­tificau iubirea mea jenkiniană pentru aromele tari. în plus (exceptându-l pe Oldie), fusesem norocos în privinţa tuturor cunoscuţilor mei din mediul clerical; mai ales prin Adam Fox, decan eclezial la Magdalen, şi Arthur Barton (viitor Arhiepiscop de Dublin), care fusese parohul nostru în Irlanda. (Şi el pătimise cândva din cauza lui Oldie, la Belsen. Vorbind despre moartea lui Oldie, i-am spus: „Ei bine, nu-l vom mai vedea." „Vrei să spui, a răspuns el cu un zâmbet maliţios, nădăjduim că nu-l vom mai vedea".) Dar, deşi îmi plăceau clericii, după cum îmi plac şi urşii, îmi doream să fiu în Biserică tot atât cât îmi doream să fiu la grădina zoologică. Era, în primul rând, ceva colectiv; o chestiune de „întovărăşire" obositoare, încă nu vedeam relevanţa unei astfel de preocupări pentru viaţa spirituală a cuiva. După mine, religia ar fi trebuit să însemne nişte oameni cumsecade care se roagă în singurătate şi care apoi se întâlnesc câte doi-trei pentru a discuta probleme spiri­tuale. Ca să nu mai vorbim de toată bătaia de cap, de agi-tatia şi risipa de timp! Clopote, mulţimi, umbrele, anunţuri, aglomeraţie, aranjamente şi pregătiri nesfârşite. Imnurile mi se păreau (şi încă mi se par) foarte puţin ispititoare. Dintre toate instrumentele muzicale, cel mai puţin îmi plăcea (şi-mi place) orga. în plus, mă caracterizează o anumită gaucherie spirituală care mă face inapt pentru tot ce înseamnă rit.

Astfel, mersul meu la biserică a fost o practică pur sim­bolică si provizorie. Dar n-aş putea spune dacă m-a ajutat efectiv să mă îndrept spre creştinism. Principalul tovarăş de drum în această perioadă a fost Griffiths, cu care am corespondat din plin. Amândoi credeam acum în Dum­nezeu şi eram gata să auzim mai multe despre El din orice sursă, păgână sau creştină, în mintea mea (nu pot vorbi şi pentru el, mai ales că şi-a spus admirabil povestea în The Golden String) multiplicitatea deconcertantă a religiilor a început să se limpezească. Adevăratul indiciu îmi fusese oferit de acel vajnic ateu care constatase: „Nespus de ciudată tărăşenia asta despre Zeul care moare. Chiar pare să se fi întâmplat cândva"; de el şi de Barfield, care m-a încurajat să am o atitudine mai respectuoasă, dacă nu şi o afinitate faţă de mitul păgân. Miza nu mai era să găsesc religia adevărată între o mie de religii false. Se reducea, mai degrabă, la întrebarea: „Unde a ajuns religia la adevă­rata ei maturitate? Unde s-au împlinit toate sugestiile păgânismului, în măsura în care se poate vorbi de aşa ceva?" De cei nereligioşi nu mă mai sinchiseam; concepţia lor despre viată fusese deja clasată. Căci pe ei îi contesta, având în mod clar dreptate, toată mulţimea celor care se închinaseră - care dansaseră şi cântaseră şi aduseseră jertfe şi tremuraseră şi adoraseră. Dar călăuze trebuie să ne fie intelectul şi conştiinţa, în egală măsură, nu doar frenezia şi ritualul. Nu se punea defel problema să revin la păgânismul primitiv, lipsit de teologie şi de moralitate. Dumnezeul pe care îl recunoscusem în cele din urmă era unul şi era neprihănit. Păgânismul fusese copilăria religiei sau doar un vis profetic. Unde era acum rodul ajuns la maturitate? Unde era deşteptarea? (The Everlasting Mân îmi venea aici în ajutor.) Răspunsurile posibile erau în realitate doar două: fie în hinduism, fie în creştinism. Orice altceva era doar o pregătire în vederea lor sau (în accepţiunea franceză a termenului) o vulgarizare a aces­tora. Tot ce ai fi putut găsi în altă parte găseai, într-o versiune îmbunătăţită, într-una din acestea două. Dar hinduismul avea două neajunsuri, întâi de toate, părea nu atât o maturizare la nivel moral şi filozofic a păgânis­mului, cât o coexistenţă a filozofiei cu păgânismul neepu­rat, asemănătoare celei dintre apă şi ulei; brahmanul meditează în pădure, iar în satul din apropiere întâlneşti prostituţie la templu, sati, cruzime, monstruozitate. In plus, nu revendica adevăruri istorice, aidoma creştinis­mului. Acum eram deja prea versat în critica literară ca să consider Evangheliile un mit. Nu aduceau a mit. Şi totuşi, conţinutul prezentat într-o manieră istorică, neartis­tică - de către evreii aceia înguşti la minte, dezagreabil, orbi la bogăţia de mituri a lumii păgâne din jur - era tocmai conţinutul marilor mituri. Dacă un mit a devenit vreodată fapt, dacă s-a întrupat, trebuia să arate exact aşa. Dar nici o compoziţie din toată literatura nu era aşa. Miturile semănau cu literatura într-o anume privinţă. Cu istoriile într-o altă privinţă, însă nimic nu era întocmai lor. Şi nici o persoană nu semăna cu Persoana pe care o înfăţişau; la fel de reală, de recognoscibilă prin negura timpului, ca Socrate cel descris de Platon sau Johnson cel descris de Boswell (de zece ori mai mult decât Goethe descris de Eckermann sau Scott descris de Lockhart), şi totuşi numinoasă, luminată de o lumină de pe alt tărâm, un zeu. Dar dacă era un zeu - şi nu mai suntem politeişti -, atunci nu era un zeu, ci Dumnezeu. Numai în acest moment din istorie a devenit mitul fapt; Cuvântul, trup; Dumnezeu, Om. Nu este „o religie", nici „o filozofie", Este însumarea şi actualizarea ambelor.

După cum am mai spus, despre această ultimă tran­ziţie vorbesc cu mai puţină siguranţă decât despre oricare dintre cele anterioare, şi este posibil ca în paragraful pre­cedent să fi inserat gânduri care au survenit mai târziu. Insă cu siguranţă nu mă înşel în privinţa liniilor generale. De un lucru sunt sigur. Pe măsură ce mă apropiam de deznodământ, simţeam o împotrivire aproape la fel de intensă ca împotrivirea anterioară faţă de Teism. La fel de intensă, dar de scurtă durată, căci am înţeles-o mai bine. Fiecare pas pe care 1-am făcut, de la Absolut la „Spirit" şi de la „Spirit" la „Dumnezeu", fusese un pas către ceva mai concret, mai iminent, mai compulsiv. Cu fiecare pas, aveam mai puţine şanse de „a fi stăpân pe propriul suflet". Acceptarea întrupării era un pas mai departe în aceeaşi direcţie, îl aducea pe Dumnezeu mai aproape sau îl apropia într-o manieră nouă. Iar aşa ceva, după cum mi-am dat seama, nu-mi dorisem, însă odată ce am conştientizat temeiul eschivărilor mele, am recunoscut ruşinea şi zădărnicia lor. Ştiu foarte bine când, dar nu şi cum, s-a produs pasul final. Cineva m-a dus la grădina zoologică din Whipsnade, într-o dimineaţă însorită. Când am plecat într-acolo, nu credeam că lisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, dar când am ajuns credeam. Şi totuşi, n-aş spune că meditasem în timpul călătoriei. Şi nici că trăisem mari emoţii. „Emoţional" este probabil ultimul cuvânt care trebuie folosit cu referire la anumite evenimente impor­tante. A fost mai degrabă ca şi când un om, după un somn îndelungat, stă încă nemişcat în pat şi devine conştient că s-a trezit. Momentul era, ca şi cel de pe platforma autobu­zului, ambiguu. Libertate sau necesitate? Dar oare diferă acestea când sunt la apogeu? In acel punct maxim un om este ceea ce face; nimic din el nu rămâne în urma sau în afara actului. Cât despre ceea ce îndeobşte numim Voinţă şi ceea ce îndeobşte numim Emoţie, sunt de părere că de regulă vorbesc prea tare şi declamă prea pompos¹, ca să le dăm crezare şi că nutrim în taină bănuiala că marile pasiuni sau hotărârile inflexibile sunt în parte chestiuni puse la cale dinainte.

Zona Whipsnade nu mai este ce-a fost odată. Pădurea Wallaby, cu păsări cântând în ramuri, cu clopoţei în iarbă şi canguri mici ţopăind prin preajmă, era ca o revenire a Edenului.

Dar cum rămâne cu Bucuria, în încheiere? Căci poves­tea a fost în cea mai mare parte despre ea. Ca să spun adevărul, subiectul aproape şi-a pierdut importanţa de când am devenit creştin. Ce-i drept, nu mă pot plânge, ca Wordsworth, că strălucirea vizionară s-a stins. Cred (dacă acest aspect merită întru câtva pomenit) că vechea săgetare, vechiul gust dulce-amărui, a revenit la fel de des şi de intens după convertire ca în oricare altă perioadă din viaţa mea. Dar acum ştiu că experienţa, văzută ca stare a propriei mele minţi, n-a mai avut (de atunci) impor­tanţa pe care i-am acordat-o cândva. Era valoroasă doar ca indicator către altceva, din altă lume. Câtă vreme acel „ceva" era sub semnul întrebării, indicatorul căpăta în mintea mea proporţii uriaşe. Când ne rătăcim într-o pădure, vederea unui indicator este nespus de importantă. Cel care îl vede primul strigă: „Priviţi!" Toţi cei din grup se adună şi privesc îndelung. Dar când am găsit drumul şi întâlnim indicatoare la fiecare câteva mile, nu ne mai oprim şi nu mai privim spre ele. Indicatoarele doar ne îndeamnă la drum şi suntem recunoscători autorităţii care le-a aşezat acolo. Dar nu ne vom opri ca să privim; sau nu foarte mult; nu pe acest drum, chiar de-ar fi stâlpii din argint, iar literele de aur. „Vom ajunge la Ierusalim." Ceea ce nu înseamnă, fireşte, că nu mă surprind adesea zăbovind cu privirea la obiecte mai puţin importante, de pe marginea drumului.

(Fragmente selectate din cartea:
C.S.Lewis – SURPRINS DE BUCURIE, Povestea unei convertiri, Editura HUMANITAS, 2008, Trad. Emanuel Conţac)