| |
Selectie de fragmente extrase din cartea:
"Drumul meu spre Hristos" de Lucian Cristescu
DOAR O USA
Rugaciunea linistita
Trei repere
Rugaciunea - lucrarea lui Dumnezeu
Doar o usa!
RUGACIUNEA INTRE MINCIUNA SI ADEVAR
Cum sa te rogi
Motivul rugaciunii
Nevoi... si nevoi
Momentul de aur al rugaciunii
Tinte false si tinte adevarate pentru rugaciune
Trei varste
IMPREUNA
Adevaratul scop al rugaciunii
Adevaratul continut al rugaciunii
Lucian Cristescu este de profesie pastor si muzician, iar în prezent,
de multi ani este unul dintre liderii Bisericii Adventiste din România
(actualmente, Directorul Asociatiei Pastorale în cadrul Uniunii
de Conferinte AZS din România). Pe lânga aceasta, preda, in
calitate de profesor invitat, si cursuri de teologie practica la Institutul
de Teologie Adventistã de la Cernica. A fost unul dintre primii
“televanghelisti” români, de fapt a sustinut seria de
conferinte Galileanul, www.galileanul.ro,
cu o audienta neobisnuita în tara si în afara. Înainte
si dupa aceasta a avut multe alte seminarii si conferinte crestine în
tara si în strainatate.
Profesorul Lucian Cristescu poate fi vãzut
si auzit la emisiunile postului de televiziune SPERANTA TV. (update aprilie
2013)
DOAR O UŞĂ!
(…)
Credinţa nu e o pasăre rară, care acum, uite-o că
e, iar mâine… nu mai e. Credinţa ia fiinţă, ca orice convingere
sau simţământ, în urma unui act de cunoaştere. În măsura
în care cunosc pe cineva demn de încredere, în inima mea se naşte
un sentiment al bizuirii pe el. Ori, ca să apară credinţa,
e nevoie ca mai întâi să aibă loc un contact nemijlocit al meu
cu Domnul Hristos.
(…)
Cine caută pe cine?
Biblia ne dezvăluie mai întâi că nu omul îl caută
pe Dumnezeu, ci Dumnezeu îl caută pe om! Nu omul găseşte
şi apoi cară cu sine, în sufletul lui, pe Dumnezeu, ci chiar
invers! Să citim Isaia 46,1-4 care arată contrastul dintre cele
două imagini: un „dumnezeu” cărat în spate şi, pierdut
din neatenţie, şi un Dumnezeu care poartă El pe oameni:
”Bel se prăbuşeşte, Nebo cade; idolii lor sunt puşi
pe vite şi dobitoace; idolii pe care-i purtaţi voi au ajuns
o sarcină, o povară pentru vita obosită! Au căzut,
s-au prăbuşit împreună, nu pot să scape povara; ei
înşişi se duc în robie.
Ascultaţi-mă, casa lui Iacov, şi toată rămăşiţa
casei lui Israel, voi, pe care v-am luat în spinare de la obârşia
voastră, pe care v-am purtat pe umăr de la naşterea voastră:
până la bătrâneţea voastră Eu voi fi acelaşi,
până la cărunteţele voastre vă voi sprijini. V-am
purtat, şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijinesc
şi să vă mântuiesc.”
Nu omul Îl poartă pe Dumnezeu cu riscul de a-L pierde, ci Dumnezeu,
în nespusa Sa îndurare şi răbdare, ne poartă pe noi! Chiar
viaţa pe care o avem acum în vine este semnul dragostei Lui. Creştinismul
nu are un Dumnezeu care Se ascunde!
Ia uită-te la Adam. El se ascunde în tufiş de faţa lui
Dumnezeu. Dar tocmai Dumnezeu este Cel care vine să-l caute (Geneza
3,9). Aminteşte-ţi şi de Iona care, fugind de Dumnezeu,
ajunge să fie aruncat de pe corabie în valuri, să fie înghiţit
de un peşte mare şi, pe când era el în pântecele chitului, Dumnezeu
se apropie de el, acolo în fundul mării, şi-i răspunde
(Iona 2,2). În Ieremia 31,3 scrie: „Domnul mi se arată de departe: te iubesc cu o iubire veşnică;
de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!”
Acesta este Dumnezeul Bibliei, acesta este Dumnezeul creştinilor,
un Dumnezeu care El Însuşi iese în întâmpinarea omului. Ieremia 29,14
declară: „Mă voi lăsa să fiu găsit de voi,
zice Domnul…”. E uimitor! Cu alte cuvinte, Domnul zice: „Voi face
în aşa fel încât atunci când veţi orbecăi sau când nu vă
veţi gândi la Mine, Eu vă voi ieşi înainte şi
vă voi tăia calea (Isaia 52,12), pentru ca voi să mă
găsiţi”. Aşa e Dumnezeul nostru. Nu e nevoie să urci,
să escaladezi munţi până la El, pentru că El Însuşi
vine în întâmpinarea ta.
(…)
Rugăciune liniştită
În volumul Gânduri albe (Editura Cartea
Românească,1986,pag.450), poetul creştin Vasile Voiculescu
compară credinţa şi rugăciunea cu înotul. Cu cât gesturile
în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul
e mai slab, mai nesigur, mai aproape de înec! Neştiutorii fac cele
mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele
sau picioarele. Însă înotul perfect se face fără opintiri.
Pluteşti aproape scufundat întreg în apă, mulându-te cu apa,
abia mişcând. Astfel e înotul serios, adevărat.
Credinţa şi rugăciunea cea adevărată sunt asemenea
acestui act de tăcută şi lină plutire. E la fel cu
această predare în puterea apelor… Cât de simplu e să te rogi!
Acela care e înotător adevărat descoperă o taină:
că nu e nevoie să scapi de apă! Căci tocmai ea te
susţine. Ea însăşi te aruncă în sus. Dacă ai
aer în tine, apa singură te scoate. Nu trebuie să te temi de
ea. E destul să te laşi în voia ei.
Frumoasă ilustrare a abandonării în dragostea lui Dumnezeu.
Ea te susţine şi e suficient să crezi, să admiţi
şi să înaintezi.
Trei repere
De aici câteva puncte fixe de reper:
1) Ca să te poţi ruga cu adevărat, trebuie să
crezi în realitatea prezenţei lui Dumnezeu. Eşti conştient
chiar acum de această Prezenţă? Nu trebuie să faci
ceva deosebit, să-I câştigi atenţia ca să privească,
în fine, spre tine. El demult te tot priveşte. N-ai unde să
te ascunzi de privirea lui de Tată. Şi nici nu trebuie să
te caţeri până pe Olimpul tronului Său. Căci El a
coborât deja lângă tine! Omniprezenţa (a fi oriunde prezent) este unul din atributele Sale divine.
2) Apoi, ca să fie o rugăciune autentică, trebuie să
crezi că El are dorinţa şi putinţa să intre în inima ta.
Nu trebuie să te forţezi ca să-L faci să te ia în
stăpânire. Înaintea Lui, orice om este o casă fără
uşă, o carte deschisă. El demult doreşte să Îl
inviţi. Ochiul Lui, care vede tot, nu va vedea oare cea mai slabă
şi ezitantă încercare de a-L găsi?
3) Împreună cu aceste două realităţi trebuie să
ceva şi mai încurajator, anume realitatea dorinţei lui Dumnezeu,
ba chiar aş zice, realitatea nevoii Sale de a comunica cu noi,
fiii Săi. Gândeşte-te la nevoia pe care o ai de a comunica
cu cei dragi. Dar gândeşte-te acum că nu numai tu eşti
croit după tiparul dragostei. Despre Dumnezeu stă scris în 1Ioan
4,8 că Dumnezeu este dragoste, că Dumnezeu este
iubire. El tânjeşte necurmat după o comunicare cu copiii Săi.
Cu rugăciunea, e ca şi cum cineva ţi-ar zice: „Dragă,
uşile stau larg deschise. Intră! Totul e pregătit…” Iar
tu n-ai nimic altceva de făcut decât să intri!
Orice dorinţă, chiar tainică, El o cunoaşte şi-i
vine în întâmpinare. E ca şi cu Adam în grădina Edenului. Văzând
cum treceau animalele, două câte două, prin faţa lui, Adam
a simţit un gol în suflet. Ce era? Greu de zis. Totul era perfect,
totul era bine alcătuit şi, totuşi, în el se născuse
un dor pe care nici el nu-l putea încă exprima. Şi ar fi rămas
omul mult şi bine în încurcătură, dacă Dumnezeu n-ar
fi spus: „Nu este bine ca omul să fie singur… Am să fac un ajutor potrivit pentru
el” (Geneza 2,18).
Mai înainte de a se fi rugat, Dumnezeu inventează familia. Omului
nu-i rămâne decât să descopere că Dumnezeu i-a şi
oferit răspunsul!
Rugăciunea – lucrarea lui Dumnezeu
Înţelegi deci cum e cu rugăciunea? Ea nu este
nici pe departe intervenţia noastră la inima lui Dumnezeu, ci
rugăciunea este intervenţia lui Dumnezeu la inima omului.
Romani 8,26-27 ne-o spune direct: „Şi tot astfel şi Duhul
ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim
cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte
pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel ce cercetează inimile
ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte
pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu.”
Ce este rugăciunea? Aş răspunde: este lucrarea Lui în inima
mea! „Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea
noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm”.
Ai auzit? Nici măcar nu ştim să ne rugăm. Dar însuşi
Duhul Sfânt mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi
cel ce cercetează inimile ştie care este năzuinţa
Duhului sfânt, pentru că El, Duhul, mijloceşte pentru sfinţi,
după voia lui Dumnezeu”.
Acum, când te vei pleca în cămăruţă înaintea lui Dumnezeu
pentru rugăciune, când vei încerca timid să faci experienţa
vorbirii cu El, aminteşte-ţi că El a pregătit deja
totul. El este deja acolo, e chiar lângă tine. El vrea să-ţi
deschidă inima şi să-ţi descleşteze limba rugăciunii
ca, în sfârşit, să se producă comuniunea.
Doar o uşă
Una din cele mai sublime imagini din Evanghelie este
aceea din Apocalipsa 3,20: Aici Domnul spune: „Iată Eu stau la
uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide
uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine.” Da,
aceasta este rugăciunea!
Sunt mişcat de o definiţie, care simplifică concepţia
despre rugăciune. Ea se găseşte în inspirata carte Calea către Hristos:
”Rugăciunea este deschiderea inimii înaintea lui Dumnezeu ca înaintea
unui prieten.”
Ce este rugăciunea? Este oare un efort de a urca, de a te căţăra
permanent, cu riscul de a cădea oricând? Nicidecum! Îl auzi? El e
aici şi stă la uşa ta. Bate! Dacă vrei, Îi vei deschide
inima, iar El va intra. Aceasta e rugăciunea.
E greu? E greu să intri în contact cu El? El a străbătut
deja distanţa imensă până la tine. A pus piciorul pe pământul
acesta, pătându-l cu sângele Lui, ca să-ţi aminteşti
că El a recuperat toată distanţa aceasta.
Cât de uşor e să crezi! Cât de uşor e să te rogi!
Dumnezeu a făcut totul, iar omului nu-i rămâne altceva de făcut
decât să primească totul, pe gratis.
Te invit să probezi acest experiment: să intri în cămăruţa
ta, să închizi uşa după tine şi să spui aceste
cuvinte simple: „Îţi mulţumesc, Doamne, că Tu eşti
chiar aici. Te cred pe Cuvânt, căci aşa ai făgăduit.
Acum, te rog, intră în inima mea şi fii de acum Stăpânul
meu şi nu mă lăsa să mă ridic fără
să-mi vorbeşti…”
RUGĂCIUNEA, ÎNTRE MINCIUNĂ
ŞI ADEVĂR
”Cum mângâie pe cineva mamă-sa, aşa vă
voi mângâia Eu; da, veţi fi mângâiaţi în Ierusalim!” (Isaia
66,13)
Ori de câte ori întâlnesc pasaje ca acesta, inima mea se relaxează
în faţa descoperirii divine. Şi, stăruind asupra Cuvântului,
sunt uimit de felul în care Dumnezeu ştie să găsească
comparaţii mişcătoare cu care să convingă pe
omul îndoielnic de consistenţa relaţiei pe care o doreşte
cu noi.
Practic, singurele modele pe care noi, oamenii, le putem înţelege,
sunt cele pe care le construim în dimensiunea interumană. De aceea,
Dumnezeu Se descoperă… aici ca o mamă, dincolo ca un tată,
mai departe ca un soţ sau ca un frate… Iar lecţia este prin
analogie.
Totuşi, vorbind de legătura om-Dumnezeu, relaţia aceasta
este deosebită de relaţia om-om. Pe un om îl vedem. Şi
chiar dacă nu-l vedem, îl sunăm la telefon şi îi auzim
vocea sau îi putem scrie, iar poşta face ca mesajele să ajungă
de la unul la altul. Mântuitorul, însă, odată cu înălţarea
Sa, S-a aşezat pe tronul măririi în ceruri. Eu, care am rămas
pe pământ, mă întreb cum pot să intru în legătură
cu El?
Ei, bine, relaţia noastră cu Făcătorul nostru este
o relaţie diferită. Ea nu se întemeiază pe contactul simţurilor,
ci este o relaţie a credinţei, care se naşte prin cunoaştere
şi creşte, pe măsura exercitării credinţei în
actul studiului Cuvântului Său sau în actul rugăciunii personale.
Am văzut în capitolul precedent, că Scriptura prezintă
total diferit rugăciunea, în comparaţie cu ce ştiam noi.
Rugăciunea nu este strădania omului de a escalada necuprinsul,
printr-un efort mintal, ca să ajungă până la tronul lui
Dumnezeu. Căci, prin întruparea Domnului Hristos, Dumnezeu coboară
în ţărâna pământului, ia chip asemenea mieşi apoi
garantează, prin moartea şi învierea Sa că omul nu mai
trebuie să încerce să ajungă sus! Prin coborârea Sa la
noi, omul se află deja pe platforma contactului cu Mântuitorul.
Cum să te rogi?
La întrebarea „Cum?”, aşteptăm un răspuns
complicat, greu şi confuz. Dar totul este atât de simplu! Ce ai de
făcut este să te pleci pe genunchi şi să spui: „Mântuitorul
Meu, eşti aici, la uşă şi vrei să intri… Iată,
Te chem: intră!”
(…)
Racheta
Majoritatea oamenilor pornesc de la premisele modelelor umane. Unii au
conceput rugăciunea ca pe o rachetă pe care o lansează
în spaţiu. De aceea şi eu credeam că cel care se roagă
trebuie să se încordeze, să se concentreze. Îi trebuie mai întâi
o rampă de lansare, apoi, printr-o aşteptare oarecare, trebuie
să creeze „fereastra de lansare” când să-şi expedieze rugăciunea
drept în sus. Când toate acestea sunt uneori realizate – şi este
tare greu! – racheta rugăciunii reuşeşte totuşi să
învingă gravitaţia şi să se îndrepte spre tronul lui
Dumnezeu…
Ai sesizat că acest mod de a concepe rugăciunea nu cere credinţă, ci cere putere?! Trebuie, mai întâi, să fii puternic, ca să poţi spune:
- Eu, când mă concentrez, pot să proiectez gândul meu până
la Dumnezeu…
De câte ori n-am fost eu zdrobit în încercările mele de a-mi proiecta
rugăciunea până la Dumnezeu! Uneori trecea şi o jumătate
de oră! Iar atunci când, zdrobit de neputinţa mea de a comunica
pe această cale, mă lăsam înfrânt pe genunchi, descopeream
cu nespusă bucurie, că Mântuitorul era chiar acolo, lângă
mine. Si simţeam că, prin chiar renunţarea la strădania
mea, prin simpla acceptare a prezenţei Lui prin credinţă,
s-a şi deschis oblonul rugăciunii care părea atât de greu
de dat la o parte.
Podul
Alţii au comparat rugăciunea cu un pod. Un picior de pod este
implantat pe pământ, în fiinţa omenească, iar celălalt
se sprijină pe tronul lui Dumnezeu. Aceasta este tot o „figură
de stil, ca şi „racheta”, dar şi ea ridică multe dificultăţi
pentru cel ce se roagă. Eu pun uşor primul picior aici, dar…
cum ajung acolo sus, ca să-l pun pe al doilea?
Citeşte Geneza 28 şi vei găsi istoria unui fugar: Iacov,
urmărit de propriile sale fărădelegi, ajunge într-un loc
pustiu. Trântit la pământ de descurajare şi apăsat de simţământul
lepădării, adoarme cu capul rezemat de o piatră. Şi
iată că Dumnezeu i se arată în vis. Se făcea că
o scară, un pod cosmic, lega cerul de pământ. Şi pe acest
pod coborau şi urcau îngerii.
Spre zori, când se mijea de ziuă, Iacov se deşteaptă cu
imaginea unei descoperiri a lui Dumnezeu, pe care unii o omologhează
cu rugăciunea însăşi, şi exclamă: „Cu adevărat,
Domnul este în locul acesta şi eu n-am ştiut!”
Iacov a recunoscut că Domnul Însuşi este podul. El este Pontifex
Maximus, adică „Marele constructor al podului”. El este Calea
prin care cerul comunică cu pământul. Iacov nu a zis:
- Iată, Domnul este la capătul de sus al podului acestuia!
Ci a zis:
- Domnul este chiar în locul acesta!
Adică tot El e şi la capătul de jos.
Şi Iacov s-a înfricoşat tare şi a numit locul acela „Casa
lui Dumnezeu”, adică Betel.
Două metafore inspirate
Spre deosebire de aceste două concepţii despre rugăciune,
„racheta” şi „podul”, am găsit alte două definiţii
inspirate care, împreună cu cea dintâi pe care deja am dat-o, reuşesc
să contureze adevărata relaţie dintre Dumnezeu şi
om:
1. Rugăciunea este respiraţia sufletului. (Calea către
Hristos, cap.11)
(…)
2. Rugăciunea este braţul cu care omul apucă puterea iubirii
divine. (Calea către Hristos, cap.11)
(…)
Motivul rugăciunii
În toate aceste imagini pe care le-am folosit apare un
numitor comun care se degajă din chiar termenul de rugăciune. Ce este o rugăciune? Este o implorare sub o nevoie grea,
care nu are ieşire omenească. În toate rugăciunile fierbinţi,
bune sau rele, răzbate acest numitor comun: nevoia
(…).
Nevoi… şi nevoi
Dacă am face o statistică cinstită, am
descoperi că aproape toate rugăciunile noastre se referă
la nevoile materiale, fizice, de sănătate, de viaţă…
Da, şi acestea sunt nevoi, iar Dumnezeu nu le dispreţuieşte,
ci intervine.
Dar nu uita că noi avem o nevoie mai adâncă şi permanentă,
care nu este legată de ocazii, de un cutremur, de o boală care
s-a pripăşit în trupul nostru… Noi suntem permanent în mijlocul
arenei unei lupte. La dreapta e Dumnezeu, la stânga e diavolul. Suntem
permanent ameninţaţi de atacul celui rău şi trebuie
să scăpăm. Dumnezeu a făcut un plan de mântuire şi
trebuie să ne folosim de el. Aceasta este nevoia noastră cea
mai profundă.
Păcatul, cu toate urmările lui, ne îngrămădeşte
din lăuntru şi din afară. Mântuitorul nostru poartă
numele de Isus cu o intenţie anumită: în limba ebraică,
numele este JOSUAH şi înseamnă Mântuitor, sau Cel ce mântuieşte.
În Luca 18,9-14, Mântuitorul se referă la doi oameni care se rugau:
un fariseu şcolit şi un vameş incult. Fariseul era expert
în rugăciuni, de aceea se ruga cu glas tare. Ca şi fariseul
acesta, cei mai mulţi oameni care se roagă ignoră elementul
fundamental al rugăciunii. Aici e de fapt şi elementul cheie
al ilustraţiei Sale.
Deşi se roagă, ei sunt străini de nevoia primordială
a lor, care nu-i nici ocrotirea de rele, nici binecuvântarea pentru ziua
respectivă, nici succes în întreprinderi.. ci nevoia de a fi eliberaţi,
scăpaţi de păcatul care este chiar în ei! Cine se roagă
astfel, n-a înţeles încă nici rugăciunea, nici pe Dumnezeu.
Mântuitorul nostru, Domnul Isus, este salvatorul. Ştii când are El
cea mai mare plăcere de a comunica cu noi? Când crezi tu?
Momentul de aur al rugăciunii
Sunt momente fericite, când lucrurile merg bine… Dar
sunt şi momente de dezechilibru al credinţei, când te simţi
cotropit de îndoieli sau te afli sub povara vreunui păcat comis.
L-ai făcut şi, în minte se întoarce valul: „Ce ai făcut?
Ce-ai făcut?” Şi, oricum ai da-o, nu poţi scăpa de
acest aflux.
Sau, să zicem, te afli în groapa unei împotriviri repetate faţă
de Dumnezeu şi, uşor de înţeles, n-ai nici un chef de rugăciune…
În astfel de ocazii, diavolul este în ofensivă şi câştigă
teren.
Ori tocmai momentele acestea, când rugăciunea este cel mai străin
lucru de noi, sau lucrul pe care nu-ţi vine să-l faci, chiar
ele sunt momentele de aur pentru Isus ca Salvator.
(…)
Lepra
Acum, dacă mă rog fără nici o nevoie, fără
să am vreo problemă care să mă apese, dacă mă
rog doar pentru că, în calitatea mea de creştin, aşa trebuie să mă rog (ca o datorie!), înseamnă că în mine
s-a petrecut ceva grav. Înseamnă că sunt paralizat de păcatul
ascuns, care mă lipseşte de argumentul cel mai mare: nevoia.
Tocmai de aceea a şi fost comparată boala păcatului cu
lepra: nu doare, nici n-o simţi, dar te mănâncă de viu!
Însăşi situaţia că nu simt nici o nevoie, că
sunt într-o stare de anestezie spirituală, este semnalul celei mai
mari nevoi. Paradoxal, această stare este argumentul forte care ne
recomandă urgent în faţa lui Dumnezeu. Argumentul care pledează
cel mai elocvent în favoarea noastră este chiar marea noastră
nevoie de ajutor.
Argumentul capital
(…)
Adevărata şi cea mai mare nevoie a omului este nevoia lui spirituală,
nevoia de a fi eliberat de legăturile păcatului. Clarificarea
aceasta ne conduce acum la întrebarea consecutivă:
Ţinte false şi ţinte
adevărate pentru rugăciune
(…)
În teologia populară, rugăciunea este asociată cu mijlocul
de a scăpa din dificultăţile vieţii. Viaţa este
ca un joc, ca o partidă, şi în orice joc există reguli.
Uneori, din cauza greşelilor tale, îţi dai seama că te
afli la strâmtoare. Eşti pierdut! Şi atunci, nu-ţi mai
rămâne decât să încerci să fentezi regulile jocului şi
să scapi în mod neregulamentar din strâmtoare. Cum? Apelând la un
mijloc supranatural(supranaturalul e în afara legilor jocului), apelând
la Dumnezeu, ca să te scape El din dificultate.
Un medic misionar negru îmi povestea că în Nigeria, în Africa, există
o anumită „biserică” care numără membri cu milioanele.
De multe ori a fost chiar el îmbiat:
- Nu vii şi tu în „Biserica” Spiritistă? E rost de bani! E destul
să devii membru şi, în câteva săptămâni, eşti
plin de bani. Toţi care au venit s-au îmbogăţit!
Oare asta e rugăciunea? O cale de a câştiga neregulamentar?
De a sări peste rânduială? Să fie un fel de „baghetă
magică” pe care o mişti şi… de îndată se şi împlinesc
dorinţele? Te invit să intrăm în profunzime şi să
corectăm falsa imagine pe care teologia populară a strecurat-o
în gândirea noastră.
(…)
Trei vârste
Spunea cineva că omul are trei vârste spirituale.
Cu alte cuvinte, el nu este de la început matur din punct de vedere spiritual.
Mai întâi, el trăieşte faza de copilărie, când elementul primordial este eul. Totul este
pentru acest eu, pentru sine. Uite cum se roagă un copil:
…lui să-i fie bine, lui să nu-i fie rău
etc. Totul cere pentru sine. Dumnezeu este ca un necunoscut, pe undeva,
departe… Eul, în schimb, este chiar acolo, în sufletul lui. Pe
temeiul faptului că cel atotputernic aude (chiar şi fără
să ştie omul unde e), mă rog pentru a-mi fi mai bine. Şi
El, pentru că e bun, îmi va da…
Aceasta e faza copilăriei.
A doua fază a vârstei spirituale este tinereţea. De-acum omul vede mai mult, a descoperit viaţa,
îşi dã seama că realitatea îl înconjoară cu tot
felul de reguli care condiţionează binele şi existenţa
lui. Mai responsabil, omul află că, pe lângă reguli, mai
apar şi călcări ale acestor reguli, ceea ce cauzează
o serie de probleme. Terorizat de problemele în care intră, omul
descoperă cã are disperată nevoie de o a treia persoană,
mai puternică, care să-l ajute în rezolvarea problemelor. Eul
a rămas în continuare centrul preocupărilor sale, doar că
nu mai este unicul centru. El este doar un sufleţel mărunt
în marea încurcătură de suflete din care trebuie să iasă.
Aşa descoperă el că are nevoie de Dumnezeu, de un El,
la persoana a treia. El trebuie să intervină ca să mă
scape de problemele mele. De la diverse lucruri bune, omul se reorientează
spre lucrurile şi situaţiile rele. Cererile lui devin mai obiective.
De exemplu:
- Doamne, ajută-mă să nu mai fac gafe.. Ajută-mă
să nu mai comit păcatul acesta.
În sfârşit, există şi a treia vârstă spirituală,
maturitatea spirituală. În faza aceasta există de asemenea
un centru, dar acest centru nu mai este eul, nici problemele sau
celelalte persoane, ci este Dumnezeu! Ce deosebire uriaşă! Dumnezeu
apare ca cel mai scump obiectiv al rugăciunii. Este la persoana a
II-a, TU. Şi începe acea comunicare de dragul Lui. Nu ca să
ceară ceva, ci de bucuria că exişti şi Te
apropii de mine… El, Dumnezeu, este unicul „obiect” al rugăciunii
mele. Nu mai există alţi factori care să-i condiţioneze
omului ruga sau să-I solicite lui Dumnezeu intervenţia. Acum
omul este matur. A câştigat acea viziune de sus în care toate problemele
stau în mâna Unuia singur care dirijează toate, chiar şi pe
acelea care, aparent, îi ameninţă omului existenţa.
Ce cere omul în această maturitate spirituală? Doresc să
înţelegem că abia aceasta este adevărata rugăciune.
Abia acum rugăciunea devine o cale de a-l cunoaşte pe El, când
omul nu mai cere decât un singur lucru, anume ca El să devină
stăpânul sufletului, stăpânul vieţii. Tot ce mai doreşte
omul este ca El să conducă toate evenimentele vieţii sale
aşa cum vrea El, cum ştie El, pentru că, atunci când conduce
El, toate vor fi cele mai bune! Cea mai înaltă rugăciune este
ca, atunci când ai probleme, să nu mai zici: „Doamne, necazul e în
faţa mea! Vino repede şi apără-mă!”, ci să
zici:
”Doamne, ştiu că Tu eşti aici. Sunt pe deplin convins că
Tu conduci viaţa mea…”
ÎMPREUNĂ!
(…)
Există un diavol, duşman al omului care, dacă n-a putut
împiedica jertfa Domnului Isus Hristos pe Golgota, dacă n-a împiedecat
pe Fiul lui Dumnezeu să Se dea pe Sine Însuşi pentru noi, caută,
în schimb, cu tot dinandinsul, să ne izoleze acum pe noi de jertfa
Mântuitorului. Şi încearcă să ne înfăţişeze
tot felul de închipuiri, tot felul de reprezentări deformate despre
Dumnezeu, doar-doar reuşeşte să ne înstrăineze de
Isus. Din fericire, Dumnezeu nu este baricadat în necuprins şi în
tăcere! Gândeşte-te că El Însuşi s-a pogorât până
aici. El Însuşi a inspirat această scrisoare, Biblia, şi
a purtat de grijă ca Scriptura să ajungă la îndemâna oricărui
om, iar, prin credinţa care izvorăşte din Cuvânt, Dumnezeu
ne face în stare să începem acea fericită umblare cu El, în
care păcatul este biruit.
După cum am văzut în capitolul doi, Dumnezeu a rânduit trei
căi pentru a obţine comuniunea cu El: (1) studiul, cercetarea
Scripturilor – aici Îl găsim pe Mântuitorul; (2) rugăciunea – prin care stabilim un contact personal; şi (3)
experienţa – când experimentăm practic şi
în mod personal puterea Lui în favoarea noastră.
Iarăşi despre rugăciune
In capitolul trecut am stăruit asupra rugăciunii. După
părerea mea rugăciunea este pasul decisiv de la necredinţă
la credinţă. Studiul poate fi parcurs şi fără
credinţă, ca şi când ai citi un roman. Iar în ce priveşte
experienţa, ea este o consecinţă a relaţiei dezvoltată
prin rugăciune. Iată de ce cred că mai este nevoie să
mai stăruim asupra rugăciunii.
Sunt convins că toţi am avut momente când am spus: „Doamne,
ajută-mă! Doamne, scapă-mă! Doamne, iartă-mă!”
Nu ştiu cât de siguri am fost când am zis aceste cuvinte că
El, într-adevăr, ne-ar auzi, ne-ar ierta şi ne-ar da putere.
Am aflat însă că rugăciunea nu este un drum lung pe care
omul trebuie să suie, să ostenească, să se târască
până la Dumnezeu, ci este simpla deschidere a inimii faţă
de Mântuitorul care stă la uşă, bate şi vrea să
intre.
Am mai aflat că elementul activ în rugăciune nu este omul, deşi
unii, când se pleacă pe genunchi, cred că ei sunt aceia care
trebuie să străpungă plafonul de nori şi să ajungă
până la Dumnezeu. Adevărul este altul! Elementul activ în rugăciune
este Dumnezeu. El este acela care spune inimii mele: „Caută-Mă!”
Aşa se spune în Psalmul 27,8: „Inima îmi zice din partea Ta:
'Caută faţa Mea’ Şi faşa Ta, Doamne, o caut”.
Chiar şi atunci când Îl cauţi pe Dumnezeu în rugăciune,
este doar răspunsul pe care tu-L dai îndemnului Său de a-L
căuta.
În acest capitol vom aborda câteva puncte în care este nevoie de Duhul
lui Dumnezeu să corecteze un model vechi şi greşit , de
care poate chiar noi depindem.
Ce cuprinde o rugăciune?
Îmi amintesc de experienţa de început când, timid, mă plecam
pe genunchi şi mă gândeam: „Cum să încep? Probabil
cu o formulă de respect, ca de exemplu: „Doamne, Dumnezeule
mare, Tu, care conduci galaxiile… etc. …” Apoi , a trebuit
să fiu foarte atent să nu-L obosesc. Am să caut să-i
expun exact probleme mele, pe puncte. Şi după aceea? Trebuie
să adaug:: „Doamne, acestea sunt problemele mele… Rezolvă-le,
Te rog!”, după care voi încheia cu laude, mulţumirii,
în vecii vecilor Amin”.
Din acest mod de a aborda rugăciunea, de care cred că toţi
ne-am săturat, întrezărim două funcţii pe
care le acordăm noi rugăciunii.
Prima este funcţia de informare. Îl informăm pe Dumnezeu:
”Doamne, uite, băieţelul meu este bolnav, are febră!”
sau:
”Doamne, sunt prins într-o problemă grea!...”
Aşa începem petiţia noastră, cam cum am face-o în faţa
unui monarh…
Buun! Şi după ce L-am informat, vine
a doua funcţie a rugăciunii: cererea.
”Doamne, băieţelul meu are febră! Vindecă-l!!”
sau:
”Doamne, sunt prins într-o problemă… Scapă-mă!”
În rugăciunile noastre, noi cerem ceea ce nădăjduim să
primim…
Pe lângă aceste două funcţii (informarea şi cererea),
noi mai adăugăm – ca la supă – o sumedenie
de anexe: mulţumiri, laudă, mărturisiri, cereri de iertare
etc. Toate acestea, credem noi, sunt condiţii ale rugăciunii,
care fac posibilă primirea şi acceptarea ei înaintea lui Dumnezeu.
Aceasta e experienţa noastră în general.
Rezultatul: îndoială!
Ştiţi ce se întâmplă când cineva se roagă: „Doamne,
intervino în cutare problemă!”? Ce se întâmplă când se
ridică de pe genunchi?
Trebuie să recunoaştem că, după ce ne-am ridicat de
pe genunchi, am simţit întotdeauna că inima noastră pâlpâie;
„Oare ne va răspunde?”
Nu că ne îndoim că El este Atotputernic. Ştim şi că
El poate să ne răspundă. Dar ne gândim: „Dar dacă
nu e voia Lui?”
Şi rămânem într-un fel de cumpănă, într-un fel de
pendulare între „ne-o da sau nu ne-o da?...”
De câte ori copilul era bolnav şi strigam la Dumnezeu, mă ridicam
de pe genunchi, după zece minute sau o jumătate de oră,
tot neliniştit, tot frângându-mi mâinile. Şi, mergând lângă
copil, simţeam că febra e încă în trupul lui. Deşi
continuam să mă rog, mă învăluia nesiguranţa…
Mă întreb: „Oare aşa trebuie să fie experienţa
rugăciunii? Pe aici duce ea?”
Modelul e fals!
Ce-ţi spun eu nu e o surpriză. Toţi am trecut pe aici.
Dar, în ciuda unui suport atât de majoritar, îţi spun că această
e o aberaţie. Poate te miră aceste cuvinte, dar, referitor la
funcţia de „informare”, Domnul spunea: „Voi,
când vă rugaţi, să cu bolborosiţi multe… Tatăl
vostru care este în ceruri ştie ce aveţi nevoie…”(Matei
6,7.8)
De ce să-L informezi pe El când El ştie mai dinainte ce ai vrea
să-I spui? Uita, Psalmul 139 vorbeşte despre Atotştiinţa
lui Dumnezeu: „Înainte să ajungă cuvântul pe buze,
Tu îl ştii în totul… Unde m-aş ascunde dinaintea Ta?”
Pe bună dreptate putem să ne întrebăm: „E ceva care
să nu ştie El? sunt multe pe care eu nu le ştiu, dar El
le ştie… Mă păzeşte şi mă salvează
clipă de clipă. Iar eu nici nu-I mulţumesc, căci habar
n-am de minunea salvării sale. Oare poate exista ceva care să-I
fie ascuns?”
Şi atunci, ce rost mai are să vin eu în momentul rugăciunii,
când El doreşte să Se întâlnească cu mine, şi să
încep să-I torn lista de informaţii? Să-I spun toate câte
mi s-au întâmplat? Şi după aceea, să continui cu altă
eroare, cu cererile mele(cea de-a doua funcţie a rugăciunii).
Pare ciudat, nu-i aşa? Domnul, într-adevăr, ne zice: „Cereţi”. Dar noi nu ştim ce şi cum să cerem, din
moment ce Îl rugăm pe Dumnezeu: „Doamne, dă-mi aia , dă-mi
cealaltă, răspunde-mi…”
Adică, e oare nevoie să-L manipulezi pe Dumnezeu să iasă
în calea rezolvării problemei tale?
E cumva nevoie să-l dirijezi, ca pe unul care nu vrea să-ţi
răspundă de bună voie, decât dacă stărui şi
te ploconeşti înaintea lui? (În treacăt, vreau totuşi să
te liniştesc cu privire la legitimitatea faptului de a-I spune lui
Dumnezeu atât grija ta, cât şi cererea ta. E voia Lui aceasta. Nu
faptul în sine este luat aici în discuţie, ci mentalitatea dinapoia
faptului!)
mântuitorul a dat o pildă şi a spus: „Priviţi
la vrăbiile de pe câmp…” Oare păsările
se roagă? Cum o să se roage! Şi, cu toate acestea, Tatăl
nostru ceresc le dă hrană din belşug. Nici una nu moare
de foame. Chiar şi iarna găsesc mâncare. Deci, dacă ele
nu se roagă şi El tot le dă, fiindcă El este iubire,
noi de ce să ne frământăm pentru probleme de acest gen?
Mai mult, Domnul spune: „Comparaţi-vă cu vrăbiile
pe care Tatăl meu le hrăneşte nu pentru că ele cer,
ci pentru că Tatăl meu este iubire… „Cu cât
sunteţi voi mai de preţ decât multe vrăbii…”
(Matei 10,31)
Adevăratul scop al rugăciunii
Te întreb: Nu cumva transformăm rugăciunea
într-o negociere cu Dumnezeu pentru rezolvarea problemelor noastre egoiste?
Notează faptul că 90% din rugăciuni sunt legate de frământările
acestei vieţi, cu solicitarea ca El să intervină în probleme
materiale şi vremelnice mărunte. Dar aminteşte-ţi
că în paralela pe care o face Isus, între vrăbii şi om,
El se referă tocmai la cele pământeşti.
Concluzia: dacă El dă vrăbiilor, fără ca ele
să se roage – atunci ne dă şi nouă… Iar,
dacă ne dă, o face nu pentru că cerem noi, ci pentru că
El e bun! Gândeşte-te numai: dacă El ne-ar fi dat pâine doar
când I-am cerut no, de mult eram morţi de foame!
Dar, dincolo de asemănarea dintre vrăbii(care nu se roagă)
şi noi(care putem să ne rugăm), există şi o mare
deosebire! Iată: noi suntem înzestraţi cu o dimensiune unică
prin care ne asemănăm cu Dumnezeu. Această dimensiune este
spiritualitatea. Ea exprimă nevoia sufletului de a comunica, de a fi
în comuniune cu Dumnezeu. Poate termenul de „comuniune” este
greu de înţeles. El nu înseamnă altceva decât „a fi în
părtăşie cu…” De fapt, „comuniune”
este sinonim cu „ părtăşie ”. Acesta este scopul
profund al rugăciunii.
Ca să-i descifrăm înţelesul, să-l cercetăm în
lumina planului de mântuire. Să ne întoarcem cu gândul la lumea dinainte
de păcat, când Adam şi Eva se întâlneau cu mântuitorul lor,
cu creatorul lor şi trăiau împreună ca o familie. Adam
se numea „fiul lui Dumnezeu” şi se bucura de această
calitate princiară.
Reversul „despărţirii”
Dar a intervenit păcatul. Şi esenţa păcatului este
despărţirea. Adam şi Eva s-au despărţit de creatorul
lor mai întâi în inimă şi gând(prin îndoială şi necredinţă),
mai apoi I-au întors spatele tatălui lor care-i căuta. Despărţire!
Aceasta exprimă toată istoria nenorocită a omenirii.
Pentru că păcatul este, în esenţă, despărţirea
de Dumnezeu, tocmai aceasta a provocat noaptea de agonie a Domnului Hristos.
Luând păcatul lumii asupra lui, în Ghetsemani, El a trebuit să
bea până la drojdii paharul cumplit al despărţirii sale
de Dumnezeu; tocmai El, care nici o clipă n-a fost despărţit
de Tatăl!
Îţi aminteşti de strigătul Lui pe cruce: „Dumnezeul
Meu… pentru ce M-ai părăsit?” Prin Hristos răstignit
pe cruce, Dumnezeu împlinea planul Său de mântuire a păcătoşilor.
Păcatul însemna despărţire de Dumnezeu, iar planul
de mântuire urmărea refacerea legăturii. Adică, el urmărea
să-l pună din nou pe om în părtăşie cu Dumnezeu.
Dacă aşa stau lucrurile, putem defini părtăşiasau
comuniunea ca fiind însuşi scopul planului de mântuire. Omul a fost
creat pentru părtăşie. În urma planului de mântuire, omul
este adus din nou în părtăşie
cu Creatorul său. Este unica ţintă pe care Dumnezeu o doreşte:
să ne aibă cu El. Este unica motivaţie a dragostei Lui,
de a fi la El acasă.
Acum te întreb: în acest caz, ce trebuie să fie rugăciunea?
Vezi? Este chiar metoda prin care exersăm intrarea în >părtăşie.
Extraordinar! Într-un fel, rugăciunea este chiar mijlocul eficient
al planului de mântuire. Domnul Hristos, jertfa, plăteşte preţul
cel mare şi îşi câştigă dreptul să intre în legătură
cu ni. Pe ce cale? Pe calea credinţei şi a rugăciunii personale.
Rugăciunea este o metodă, un mijloc prin care noi putem veni
în atingere cu El. (…)
Adevăratul conţinut
al rugăciunii
Şi atunci: ce scop urmăreşte rugăciunea?
Cumva să informeze şi să ceară? Evident că nu!
Aici operăm încă o corecţie majoră privind sensul
rugăciunii: funcţia fundamentală a rugăciunii este
părtăşia. Aceasta ne descoperă şi pana
inspirată, în Calea către Hristos(cap.11, paragr.2):
„Rugăciunea este deschiderea inimii noastre lui Dumnezeu, ca
unui prieten. Aceasta nu pentru că este necesar să informăm
pe Dumnezeu cu privire la persoana noastră şi cine suntem noi.
Ci pentru ca noi să putem fi capabili să-L exprimăm pe
El.”
Cu ani în urmă, mă aflam într-un cerc de prieteni, adunaţi
ca să ne rugăm. Mi aduc aminte de cuvintele pe care colegul
meu, Nelu, le-a spus atunci, care au fost pentru mine ca o lumină
în noapte. Tocmai vorbeam despre cum să ne rugăm şi ce
să-I cerem lui Dumnezeu. Concepţia populară zice ca, dacă
vrei ceva, stăruie necurmat, zi şi noapte, şi vei căpăta.
Nelu însă a spus:
- La rugăciune, mă interesează mai puţin convorbirea
în sine sau ce să-I spun… ceea ce caut este apelul: să
aud de dincolo, de la celălalt capăt al firului: „Alo,
da! Eu sunt, Dumnezeu…” Dacă ai „apelul”
eşti fericit să rămâi pe fir, chiar fără să
ceri ceva anume…
Deci, am putea spune că esenţialul în rugăciune este ca
Dumnezeu să spună: „Sunt aici, Eu sunt”. Aceasta
este satisfacţia supremă în rugăciune! Şi, atunci
când sufletul tău e bântuit de temeri şi îndoieli, singurul
lucru care aduce pace este prezenţa lui Dumnezeu.
Mai crezi că rugăciunea este o funie de care să tragi,
ca să-ţi picure o binecuvântare? Dacă ar fi aşa atunci
totul ar depinde de cât de hotărât tragi de sfoară. Adică:
energic, fără îndoială şi prelung, stăruitor!
Nu te lăsa: trage numai! „Dă, Doamne” Hai, dă
Doamne!!!” Aceasta e eroarea clasică, acea greşit înţeleasă
„stăruinţă”. Eroarea o descoperi doar când
afli că scopul adevărat al rugăciunii este să întri
în părtăşie cu El.
Din această primă funcţie(părtăşia), se
nasc încă alte două funcţii, tot atât de importante. Să
le descoperim.
La rugăciune, venim atunci când avem o povară pe suflet. Nu-i
aşa? Când ne mână o situaţie de criză Îl căutăm
pe Dumnezeu, iar sufletul nostru este ca un coş greu, imposibil de
purtat. Căutăm o cale să ni se ia povara. Căutăm
descărcarea, despovărarea…
Aceasta este a doua funcţie, şi nu prima, căci descărcarea
poverii nu poate avea loc decât după ce a avut loc contactul. Doar
prin părtăşie poţi să ajungă la descărcarea
poverii.
Printre multele boli care tulbură sufletul, oamenii au identificat
o boală comună, pe care au numit-o savant anxietate.
Ea nu-i altceva decât frica, o frică soră cu spaima faţă
de ceva necunoscut. Şi, cum viaţa este plină de necunoscute,
omul stă tot timpul în anxietate. Ori, această anxietate este
strigătul nostru după Cineva. Numai atunci când Îl întâlnim
pe acest „Cineva”, când are loc comuniunea, putem să
ne descărcăm povara. Fără să intrăm în contact
personal cu Dumnezeu, nu ne putem descărca tensiunea sufletului.
Pentru că ne aflăm într-o mare luptă invizibilă, pentru
că permanent suntem copleşiţi de anxietate, de aceea ne
îndeamnă Domnul: „Rugaţi-vă neîncetat!”
(1 Tes 5,17) Acesta este motivul nevoii după o rugăciune non-stop,
după o redresare continuă. Nu o necurmată listă de
cereri, ci o neîncetată cãutare a feţei Lui.
Atunci când Îi cerem lui Dumnezeu să ne ia povara, când Îi spunem
„Doamne, ce mulţi sunt vrăjmaşii mei…”(Psalm 3,1),
prin aceasta ne exprimăm indirect încrederea în El. Exprimarea încrederii
este deja un pas înainte. Sunt conştient cine sunt duşmanii
şi simt nevoia să mă ascund dinaintea lor. Nu încerc să-L
dirijez pe Dumnezeu, prin descărcarea inimii mele, ci doar mă
eliberez de anxietate, prin prezenţa Lui.
Şi acum vine ce-a de-a treia funcţie a rugăciunii: vindecarea. După ce a intrat în comuniune cu Dumnezeu şi după ce îşi varsă sufletul
înaintea lui Dumnezeu, întotdeauna are loc minunea vindecării. Şi
aş putea spune că rugăciunea e dată pentru vindecare!
Şi aceasta vine tot în urma părtăşiei
cu Dumnezeu.
Prietene, rugăciunea nu-L schimbă pe Dumnezeu faţă
de noi, ci ne schimbă chiar pe noi. Ne schimbă prin părtăşie,
prin descărcare şi prin vindecare. Rugăciunea ne lansează pe unda credinţei schimbându-ne
atitudinea. Şi întotdeauna, după contactul cu El, vom fi dispuşi
să ne subordonăm voinţei Lui. Vom avea o atitudine bună,
de subordonare, iar El nu va mai fi împiedecat să umble alături
de noi şi să ne umple de binecuvântări.
Extras din cartea „Drumul meu spre Hristos”,
Editura Viaţă şi Sănătate, Bucureşti 2002.
Reprodus cu aprobarea autorului.
Salt la inceputul paginii
|
|
